Dan Piţa dă cărţile pe faţă într-un interviu incendiar

0

Regizorul Dan Piţa, al cărui cel mai nou lungmetraj, „Kyra Kyralina”, va fi lansat vineri în cinematografe, a declarat într-un interviu acordat Mediafax că filmele româneşti „nu trăiesc decât o seară”, a premierei, apoi intră „într-un malaxor de săli”, iar, dacă nu sunt bine promovate, nu au public.

Filmul „Kyra Kyralina” prezintă povestea a două frumuseţi balcanice, mamă şi fiică, văzute prin ochii fiului, respectiv fratelui Dragomir, o acţiune situată la porţile Orientului, în Brăila, la începutul secolului al XX-lea, unde cele două femei caută şi oferă plăceri, acceptându-şi destinul tragic. Despre noul său lungmetraj, Dan Piţa a declarat în interviul acordat Mediafax că i-a plăcut „să facă această excursie în universul spiritual” al scriitorului Panait Istrati, filmul său fiind o adaptare după romanul omonim creat de acesta.

„În primul rând, Panait Istrati este un autor, scriitor care pe mine mă interesează şi m-a incitat să-l citesc încă de la începuturi şi cred că am reuşit înainte de a mă apuca de filmul acesta să citesc cam tot ce a scris şi s-a scris despre el. (…) Există în fiecare din regizor sau cineast tentaţia de a lucra după cărţi scrise, după literatură. Şi eu de fiecare dată când termin un roman mă gândesc cum arată eroina, cum arată eroul, am viziunea unui film, a unui serial. În cazul lui Panait Istrati e greu să îl surprinzi pe el, pentru că el este cel mai interesant, după părerea mea, el ca personaj real, el, Panait Istrati, care a făcut de toate în viaţa lui: fotograf, ziarist, scriitor”, a spus acesta.

De asemenea, Dan Piţa a spus că „sala de cinema îşi pierde din farmecul pe care îl avea într-o perioadă anume”. „Cinemateca, dacă te duci, o vezi goală sala. Acolo, în perioada în care eu am început să mă ocup de cinema, era o atmosferă foarte efervescentă, vedeam filmele, le comentam, poate şi acum tinerii simt la fel. Nu ştiu ce să spun”, a adăugat cineastul.

De la medic sau aviator, profesiile la care visa Dan Piţa pe vremea când era copil, a devenit regizor. A povestit că, în copilărie, îi plăcea să intre în sala de cinema, se aşeza în primele rânduri şi vedea un film chiar de două-trei ori într-o zi. „Făceam adevărate teste de memorare a unui film şi cred că asta este o lecţie pe care toţi cei care încearcă să facă film, să facă regie, ar trebui să o ştie. Mi-a plăcut să mă uit pe pânza aceea albă şi să intru în atmosfera filmului, dacă era, şi după aceea să mă destăinui celorlalţi copii, celorlalţi prieteni, spunându-le că am văzut filmul cutare, mi s-a părut interesant, mergeţi şi voi să-l vedeţi”, a relatat cineastul.

Cinematograful copilăriei sale era Mioriţa, „acum se cheamă Cinema Europa”. „De la 10-12 ani mergeam şi în alte cartiere, dar până la 10 – 12 ani eram numai acolo abonat. Vara, iarna, de dimineaţă până când trebuia să merg la şcoală, în vacanţă era mai simplu”, a mai spus Piţa.

Despre filmele regizate sub regimul comunist, Dan Piţa a spus: „ideea de cenzură îţi deschidea şi alte portiţe care sunt accesibile filmului de artă”. „Cum mi-am dorit să ating şi zona aceasta a filmului de artă, am apelat foarte mult la alegorie, la metaforă, la simbol şi poate aici sunt zonele prin care am reuşit să păcălesc, nu să păcălesc pentru că nu încercam să păcălesc pe nimeni, ci să conving autorităţile că nu este nimic subversiv în filmele mele şi nu am avut niciodată filme împotriva poporului român, nici împotriva celor care conduceau”, a completat acesta.

Prezentăm interviul acordat de regizorul Dan Piţa agenţiei de presă MEDIAFAX:

Interviul cu cineastul Dan Piţa a început cu o rememorare a acestuia despre atmosfera din cinematografe, despre foaierul sălii care rămânea plin de oameni interesaţi de arta filmului. „Fie că erau actori, fie că erau colegi de-ai noştri, operatori sau regizori, compozitori, toţi simţeau nevoia ca, după film, să se adune şi să îşi împărtăşească ideile. (…) De cele mai multe ori, holurile alea erau pline de oameni talentaţi, oameni dornici să discute despre film. Poate că şi acum lucrurile stau tot aşa”, a spus acesta.

Reporter: Vedeţi o diferenţă între atmosfera de atunci de la o premieră de film şi cea de acum…

Dan Piţa: Este o întrebare la care nu ştiu să răspund. Nici atunci nu mergeam la toate premierele, mă duceam mai degrabă la colegii pe care îi stimam, îi iubeam şi unde primeam invitaţie. Acum primesc din ce în ce mai puţine invitaţii la filmele româneşti, dar m-aş duce cu aceeaşi plăcere. (…) De ce? Nu ştiu. Sunt şi mai rare, poate şi mai restrictive, nu sunt locuri destule. Din păcate, filmele româneşti nu trăiesc decât o seară, seara premierei, după aceea nu ştiu ce se întâmplă, unde intră, în ce malaxor de săli intră şi, dacă nu e bine promovat, nu vine lumea să îl vadă.

Reporter: Aţi realizat peste 20 de filme. Care este cel mai neplăcut lucru pentru dumneavoastră atunci când realizaţi un film?

Dan Piţa: Nu există aşa ceva. Sunt zile bune, în care tot ce fac am sentimentul că este minunat, şi zile rele, când tot ceea ce fac am sentimentul că nu am făcut lucrurile aşa cum ar fi meritat şi ciudăţenia este că, de cele mai multe ori, zilele care nu îmi plac ies foarte bine, iar zilele care îmi plac au o ştampilă aparte, o simte oricine. Simţi că ai atins un teritoriu anume, sensibilitatea personală, în ceea ce gândeai despre filmul pe care îl faci, sunt scene importante care trebuie să existe în film, altfel filmul se clatină, stă într-o poziţie incertă, incomodă faţă de spectator şi chiar faţă de tine, pentru că tu eşti primul spectator.

Reporter: Am citit într-un interviu că în copilărie vă doreaţi să fiţi medic sau aviator. Cum aţi ajuns să iubiţi cinema-ul, să deveniţi regizor?

Dan Piţa: Copil fiind îmi plăcea să intru în sala de cinema, mă aşezam în primele rânduri şi vedeam acelaşi film, de multe ori, de două-trei ori într-o zi. Sau, tot stând cu prietenii din cartier, povesteam filmele văzute, fiecare însă îşi spunea povestea lui în aşa manieră încât filmele nu prea semănau. Acelaşi film povestit de diverşi prieteni de-ai mei, filme nevăzute de mine şi atunci încercam să completez, să-mi imaginez în minte, în gând, cum arată filmul respectiv. Făceam adevărate teste de memorare a unui film şi cred că asta este o lecţie pe care toţi cei care încearcă să facă film, să facă regie, ar trebui să o ştie. Mi-a plăcut să mă uit pe pânza aceea albă şi să intru în atmosfera filmului, dacă era, şi după aceea să mă destăinui celorlalţi copii, celorlalţi prieteni, spunându-le că am văzut filmul cutare, mi s-a părut interesant, mergeţi şi voi să-l vedeţi. De multe ori le povesteam în aşa fel încât ei chiar se duceau şi plecau dezamăgiţi de acolo. Într-un fel mi-l imaginam eu şi în alt fel îl simţeau ei, dar o atmosferă bună, filmul din cartier, adică cinematograful din cartier, care în cazul meu este un cinematograf care este destul de central, e vorba de Mioriţa, acum se cheamă Cinema Europa, se pare că şi filmul va fi prezentat acolo („Kyra Kyralina”, n.r.) şi este cinematograful copilăriei mele. De la 10-12 ani mergeam şi în alte cartiere, dar până la 10 – 12 ani eram numai acolo abonat. Vara, iarna, de dimineaţă până când trebuia să merg la şcoală, în vacanţă era mai simplu.

Reporter: Domnule Piţa, un film foarte bun ar trebui să pară nou la fiecare vizionare, spunea un critic de film american. În cazul dumneavoastră, care este filmul care vă provoacă această senzaţie?

Dan Piţa: Toate filmele mele şi ale unor mari regizori. Spre exemplu, dacă văd mereu, la un interval de timp, un film al lui Fellini (Federico Fellini, n.r.) descopăr lucruri pe care nu le-am văzut prima dată sau un film al lui Orson Welles sau al lui Stanley Kubrick. Sunt mulţi regizori pe care îi stimez, îi iubesc şi de multe ori şi în filmele mele descopăr lucruri pe care poate în subconştient le-am pus în poveste fără să explic sau fără să teoretizez, pentru că în clipa aceea totul se pierde dacă începi să teoretizezi prea mult despre cum faci un cadru. Îl faci pentru că aşa simţi şi de cele mai multe ori mă bazez pe sentimentele pe care le stârnesc colaboratorii şi, cum încercam să spun, primul colaborator este directorul de imagine. El filmează, el vede, mai ales în perioada în care nu aveam un video assist, eu nu aveam cum să urmăresc decât din spatele camerei toată scena şi atunci cuvântul lui era determinant, în cazul nostru, Vlad Păunescu, Iosif Demian, Călin Ghibu şi mulţi alţi.

Reporter: Un om în care să aveţi foarte multă încredere…

Dan Piţa: Dar nici nu poţi altfel. Nu se poate să pleci la drum să faci un lucru atât de fragil, atât de plin de subtilităţi cum este un film, dacă colaboratorul de lângă tine, prietenul, până la urmă ajungi să ştii totul unul despre celălalt, să faci un film. Cel puţin aşa am lucrat eu. Poate că există şi un alt mod. Se întâlnesc oamenii, îşi dau „Bună ziua”, fac filmul şi apoi se despart. În cazul meu şi al lui Vlad şi încă mulţi alţi oameni care au lucrat în film, cum sunt monteorul, Cristina Ionescu, cred că a lucrat la cele toate peste 20 de filme, sau un inginer de sunet cu care ai afinităţi sau un scenograf sau un pictor de costume. Acum este prima dată când am lucrat cu Oana (Păunescu, n.r), îmi doream mai de mult să fac film cu ea, răspunzând de zona aceasta vestimentară, şi mă uit la cadru, mă uit la fotografii, şi îmi dau seama că aportul ei este esenţial. Nu se poate fără colaboratori, fără un compozitor bun. Şi actorii sunt foarte importanţi.

Reporter: Vorbind despre „Kyra Kyralina”, în contextul în care Hollywoodul produce atât de multe filme cu supereroi, mai este loc pe piaţă şi pentru filmul de epocă?

Dan Piţa: Eu zic că Hollywoodul e unul din teritoriile unde filmul de epocă îşi trăieşte intens viaţa. Ei fac filme retro, cu poveşti din anii 1900, 1910, cu mare plăcere şi cu mare lejeritate şi de fiecare dată la cinematografe se face coadă la bilete.

Reporter: Sunt mai rare.

Dan Piţa: Nu cred. Nu ştiu. Văd foarte multe filme pe televizor, în sală intru din ce în ce mai rar pentru că nu mă atrage. Sala îşi pierde din farmecul pe care îl avea într-o perioadă anume.

Reporter: De ce credeţi asta?

Dan Piţa: Îmi este greu să spun acum. Poate vom sta de vorbă mai mult. Ştiu şi nu ştiu de ce. Şi nu vreau să încurc lumea. Unii o să spună uite ce a spus cutare despre sala de cinema. Îşi pierde din farmec. Nu e datoria mea sau căderea mea să explic de ce, dar semnalez acest lucru şi cred sunt aproape de adevăr.

Reporter: Poate din cauza faptului că sălile de cinema s-au mutat în mall-uri şi sunt din ce în ce mai puţine cele de pe bulevarde?

Dan Piţa: Asta sociologic vorbind poate fi o explicaţie. Omul nu se duce la cinema, se duce să-şi cumpere o şapcă, o pereche de pantofi şi „hai să mergem să vedem şi filmul ăsta că tot suntem aici”. Cinemateca, dacă te duci, o vezi goală sala, acolo, în perioada în care eu am început să mă ocup de cinema, era o atmosferă foarte efervescentă, vedeam filmele, le comentam, poate şi acum tinerii simt la fel. Nu ştiu ce să spun.

Reporter: Credeţi că s-a schimbat şi calitatea publicului care merge la cinema?

Dan Piţa: Dintr-un anumit punct de vedere trebuie să definim ce înseamnă calitatea publicului. Un public iubitor de cinema există în permanenţă, a existat şi va exista, dar publicul mare care iubeşte cinema-ul, dar poate face şi altceva, poate merge şi la o bere, m-aţi băgat într-o discuţie foarte încâlcită şi nu voiam asta. Se modifică. Are acasă tot ce trebuie, vede orice film pe un televizor cât un perete chiar şi de ce să mai meargă la mall sau la o sală de cinema din cartier. Îşi cheamă doi-trei prieteni şi dacă vor să vadă şi să comenteze un film, îl văd acasă. Cred că aici este viitorul. Intri în casă, ai în dreapta un perete care îţi dă ştirile şi în stânga un perete care îţi dă nişte programe cu muzică, film. De multe ori, eu mă uit pe Mezzo sau pe programele culturale şi sunt lucruri foarte importante şi serios făcute şi nu cred că aş putea să găsesc aşa ceva în sala de cinema, să spunem concertele dirijate de Karajan (Herbert von Karajan, n.r.), tot ce înseamnă muzică serioasă. Nu ai unde să vezi într-o sală de cinema.

Reporter: În „Kyra Kyralina” spuneţi povestea unor frumuseţi balcanice la începutul secolului XX. De ce v-aţi dorit să realizaţi această ecranizare? Are o semnificaţie personală?

Dan Piţa: În primul rând, Panait Istrati este un autor, scriitor care pe mine mă interesează şi m-a incitat să-l citesc încă de la începuturi şi cred că am reuşit înainte de a mă apuca de filmul acesta să citesc cam tot ce a scris şi s-a scris despre el. Am beneficiat şi de un scenariu scris înainte de Ioan Grigorescu, care mi l-a încredinţat şi mi-a spus: „Da, cred că tu poţi face un film interesant”. Acest scenariu a stat la baza noului scenariu după care am pornit aventura Panait Istrati. Există în fiecare din regizor sau cineast tentaţia de a lucra după cărţi scrise, după literatură. Şi eu, de fiecare dată când termin un roman, mă gândesc cum arată eroina, cum arată eroul, am viziunea unui film, a unui serial. În cazul lui Panait Istrati e greu să îl surprinzi pe el, pentru că el este cel mai interesant, după părerea mea, el ca personaj real, el, Panait Istrati, care a făcut de toate în viaţa lui: fotograf, ziarist, scriitor, lucruri despre care el vorbeşte într-o oarecare măsură. Mi-a plăcut să fac această excursie în universul lui spiritual şi o să vedeţi că în scenariu există lucruri care sunt luate din alte povestiri ale lui, nu neapărat din „Kira Kiralina”, ar fi fost un film cât un serial, foarte lung, eroul îşi caută mama şi sora ani de zile, trece prin foarte multe evenimente plăcute şi neplăcute, mai mult neplăcute decât plăcute. Puţin m-am fericit de caracterul ăsta itinerant al poveştii, am încercat să fac o poveste mai aproape de spiritul lui Panait Istrati. Dacă am reuşit e bine, dacă nu, o iau de la capăt, mai fac o dată (râde)

Reporter: Dar aţi încercat să adaptaţi „Kira Kiralina” la societatea actuală sau aţi păstrat cu stricteţe caracteristicile acelei perioade?

Dan Piţa: Este un film de epocă şi lumea în care se întâmplă, istoria Chiralinelor, Chirelor şi a lui Dragomir, este la 1800 şi ceva. Eu m-am mutat mai aproape de perioada în care a trăit Panait Istrati, anii 1910, 1920. Dintr-un motiv pe care l-am mai spus: am vrut să fiu mai aproape de spiritul lui şi lumea în care Panait a trăit. El este scriitor de limbă franceză, dar şi-a îngrijit toate traducerile şi a scris într-o limbă pe care o învăţa în timp ce scria. Ciudat, dar a scris foarte bine. A fost şi ajutat în sensul acesta. Mi-a plăcut lumea pe care o descrie şi cu mare lejeritate m-aş apuca să fac şi un alt film, al doilea, un al treilea, pentru că universul lui merită să fie arătat oamenilor. Fiecare citeşte cum înţelege, dar poate că ar fi bine şi o poveste aşa tip serial. Să vezi cum s-a descurcat în diverse situaţii. Pentru că viaţa lui Panait Istrati este extraordinară: călătorii în toată lumea, Turcia, Siria, Egipt, Franţa, apoi în Rusia sovietică. L-a întâlnit pe Gorki (Maxim Gorki, n.r.). Sunt multe de spus.

Reporter: De fiecare dată lucraţi cu debutanţi. În „Kyra Kyralina” o aveţi pe Iulia Cîrstea. Ce vă face să îi alegeţi: este vorba de entuziasmul lor sau credeţi că fiecare merită o şansă să pornească de undeva?

Dan Piţa: Aţi dat răspunsul dumneavoastră. Da, cred că fiecare actor merită o şansă, dar şi spectatorul merită o şansă, să vadă figuri noi, pentru că majoritatea actorilor cu un număr de roluri îşi pun o etichetă sau lumea îi pune o etichetă. Ăsta e dur, ăsta e rău, ăsta e pufosul, drăguţul, frumosul, mă rog. Eu m-am ferit de fiecare dată de astfel de şabloane şi am încercat întâi să mă bucur eu de chipuri noi. Atunci am invitat actori care erau la început, mulţi au devenit apoi actori importanţi, nu sunt spun vedete, pentru că nu este niciunul în situaţia asta, dar au devenit actori de teatru şi film importanţi. De obicei, îi iau din teatru pe actori. Colaborez foarte mult cu ei, pentru că ai un limbaj comun cu un actor din teatru. Este mult mai uşor să te înţelegi. Repetiţiile seamănă, dialogurile trebuie spuse în aşa fel încât să fie auzite, iubesc replica, iubesc cuvintele, nu le tai şi le arunc la gunoi, dar, în acelaşi timp, consider că şi cei tineri au nevoie de o şansă, mă refer la actori. Au nevoie să fie descoperiţi. Şi, dacă reuşesc să descopăr o figură nouă într-un film, eu sunt mulţumit.

Reporter: Aveţi mii de ore de filmare. Cu toate acestea cred că la fiecare film pe care l-aţi realizat aţi avut parte de o provocare. De-a lungul timpului, care a fost cea mai dificilă?

Dan Piţa: Nu mi-am făcut un astfel de bilanţ, dar toate provocările sunt dificile sau plăcute. Spuneam la un moment dat că uneori sunt foarte mulţumit de ceea ce se întâmplă pe platou într-o zi, alte dăţi, alte zile, am sentimentul că nu am construit cum trebuie ziua respectivă de filmare. Fie că o reiau, fie că mai împlinesc din ceea ce urma să fac atunci, dar, din fericire, lucrurile au mers în aşa fel încât am fost ajutat. Poate am fost ajutat de împrejurări, anumite condiţii şi poate de cineva de sus. Cred că acolo este mulţumirea. Dacă simţi că lucrurile ajung şi până acolo sau coboară până la tine, asta e important.

Reporter: Există un subiect pe care nu l-aţi transpune în film? Dacă vi s-ar propune un anume subiect, cu un anumit scenariu?

Dan Piţa: Mă feresc, poate, de poveştile prea violente, prea crude. Nu aş ştii să le fac, poate pentru că şi viaţa m-a ferit de astfel de lucruri. Asta nu înseamnă că nu aş încerca un film despre război sau despre un conflict uman, condiţia este să aibe o legătură cu ceea ce cred eu că înseamnă Dumnezeu şi înseamnă divinitate. Sigur, sunt multe teme de care m-aş apropia, dar nu dintr-un anumit principiu învechit resping anumite scene. Sunt multe scenarii care trec pe la mine, dar nu le opresc. Le las să treacă.

Reporter: Perioada comunistă a însemnat pentru cinematografia din România cenzură. Cât de greu a fost să suportaţi, să acceptaţi acel sistem care nu lăsa anumite idei să facă parte din filme, nu erau prezentate publicului?

Dan Piţa: Da, poate că aşa cum prezentaţi cenzura, inventivitatea unora dintre regizori, pentru că nu sunt singurul care am lucrat în perioada aia, cam toţi am lucrat, generaţia mea şi dinainte şi chiar unii mai tineri, ideea de cenzură îţi deschidea şi alte portiţe, care sunt accesibile filmului de artă. Cum mi-am dorit să ating şi zona aceasta a filmului de artă, am apelat foarte mult la alegorie, la metaforă, la simbol şi poate aici sunt zonele prin care am reuşit să păcălesc, nu să păcălesc, pentru că nu încercam să păcălesc pe nimeni, ci să conving autorităţile că nu este nimic subversiv în filmele mele şi nu am avut niciodată filme împotriva poporului român, nici împotriva celor care conduceau.

Reporter: Dar a existat vreun film pe care aţi fi vrut să-l realizaţi atunci?

Dan Piţa: Nu, au existat câteva filme de ale mele, poate chiar mai mult decât câteva care au stat să primească viză pentru public. Înarmat cu răbdare şi încercând să răspund de fiecare dată când am fost întrebat „ce e cu scena aia, dar ce ai vrut să spui, de ce ai filmat aşa, de ce lumea merge prin pădure?” şi eu am răspuns de fiecare dată cum credeam că e nevoie ca lumea să înţeleagă că şi un film care conţine metafore, simboluri, alegorii e un obiect de artă.

Reporter: Ce aţi vrut să exprimaţi în acea perioadă aţi reuşit până la urmă?

Dan Piţa: Sper. Nu sunt convins că am reuşit. (…) S-ar putea ca cei care sunt în generaţie cu mine să ştie sau nu dacă am reuşit. Nu numai asta există în filmele mele, există ideea de tânăr care îşi caută drumul şi care de fiecare dată se opreşte, se blochează în faţa instituţiilor din perioada respectivă, deci ruptura aceasta dintre om tânăr şi instituţii care guvernau, se vede în multe din filme, în multe filme am încercat să arăt că familia este, din păcate, în societatea respectivă şi văd că se prelungeşte şi în societatea de astăzi, familia îşi pierde din autoritate. Nu mai este acelaşi respect faţă de părinte. Şi invers. Tinerii trebuie lăsaţi să spună tot ce au, tot ce gândesc. Autoritatea familiei era una din temele importante în tot ceea ce am încercat eu să fac. Am câteva filme de epocă în care încerc să aduc în faţa publicului valorile morale, valorile României vechi, existau, nu le-am descoperit acum şi mi-a plăcut să fac şi filme de acţiune. Am câteva filme în care acţiunea este la ea acasă, cele două western-uri, literatura scrisă, am încercat să o vizualizez, să o transform în imagini, în film.

Reporter: Pentru că aţi amintit de subtilitatea filmului, pentru unii regizori filmul este o terapie, pentru alţii o obsesie… Ce reprezintă pentru dumneavoastră?

Dan Piţa: Aşa le-aţi împărţit? O terapie şi o obsesie. Amândouă. E şi o terapie faptul că lucrez la un film, mă eliberez, mă exprim, scot din mine ce cred că este mai bun şi mai frumos de arătat şi obsesiile intră în povestea asta. Sunt scene pe care de multe ori le văd în momentele de repaus şi încerc să mi le reamintesc şi să le refac ad litteram în scenele filmate.

Reporter: Nu trebuie să fie una dintre cele două.

Dan Piţa.: Dacă sunt numai două, mi le însuşesc pe amândouă, dar eu cred că sunt mai multe. M-am rezumat la cele două expuse de dumneavostră. Eu cred că sunt mai multe, dar nu vreau să dezvolt acum obsesii şi terapie.

Reporter: A mai rămas ceva de experimentat în cinematografie? Mă refer la efecte speciale, metode de filmare?

Dan Piţa: Nu sunt la curent cu zona asta, nu sunt un tehnician al filmului.

Reporter: Dar ca spectator?

Dan Piţa: Da, sunt convins. Tot timpul în facultate mă gândeam la ce se poate întâmpla, că poate oricine să filmeze cu telefonul, cu telefonul să faci fotografii, să vorbeşti, să şi filmezi. Eu mă gândeam atunci că aşa ceva mi-ar fi trebuit. Nu cred că aş fi făcut mare lucru, dar poate că un film experimental ar fi ieşit. Cu un telefon să filmez anumite momente, anumite scene pe care viaţa mi le punea în faţă. De multe ori, pentru că vezi câte o scenă „Vai, dacă aş fi avut acum un aparat, filmam, ieşea o chestie extraordinară”. Nu. Nu cred foarte mult într-un cinema făcut pe scenele surprinse în viaţă şi cred în improvizaţie foarte mult, dar bazându-mă pe un text anume sau pe o idee anume.

Reporter: Ce urmează după Noul Val în cinematografia românească?

Dan Piţa: Nu ştiu ce este Noul Val. Iartă-mă. Asta e ceva împrumutat din cinematograful francez, acolo exista aşa ceva. Dacă mă întrebi pe mine, poate vrei să mă încurci sau ceva. Nu ştiu ce este Noul Val, Vechiul Val, cinematograful modern, pentru mine lucrurile astea sunt mai departe. Consider că cinematograful se poate înnoi, se poate dezvolta în condiţiile care există astăzi. Nu am preconcepţii privind vârsta cineastului sau a creatorului. Poţi vedea filme foarte mature şi la un cineast de 20 de ani şi să vezi copilării la unul care are 80 de ani.

După interviu, Dan Piţa a povestit că în primul său film a avut 300 de actori, unul mai important decât celălalt. „De la Liviu Ciulei, care era actor, Florin Piersic juca şi el în filmul ăsta şi o serie întreagă de actori şi actriţe din toată ţara, şi eu m-am speriat ce distribuţie am. La una din întâlniri, într-o sală, i-am chemat pe toţi şi am început să le explic despre ce vor avea de făcut în film. M-au ascultat. Oameni care puteau să mă întrebe: ‘Dar tu ce vrei, puştiule?'”.

Întrebat dacă a fost vreun roman pe care a vrut să-l ecranizeze şi în cele din urmă a renunţat, acesta a precizat: „Sunt multe. Uite că m-ai întrebat. Există un roman al lui Rebreanu care se cheamă „Gorila” şi foarte puţină lume l-a citit. Rebreanu este un scriitor pe care eu îl respect şi pe care îl iubesc şi scrie foarte bine, cunoaşte bine meşteşugul ăsta, apoi mai este Gib Mihăescu care poate fi ecranizat, „Rusoaica” se cheamă, şi sunt foarte multe. Din „Ţiganiada” aş face un film”.

De asemenea, în privinţa unui viitor proiect, Dan Piţa a relatat că „începe să se aşeze ceva”. „E un proiect despre care nu vreau să vorbesc. Încă pluteşte. E departe. Am sentimentul că apuc ceva din el şi a doua zi se destramă. Nu e vorba de Meşterul Manole”, a mai spus acesta. „Mă atrag poveştile din mitologia noastră, tot ceea ce are o valoare şi astăzi, poveştile din Biblie mă atrag. Biblia este ca un roman la un moment dat dacă te împaci cu ea”, a completat acesta.

Dan Piţa este un nume de referinţă pentru cinematografia românească, filmografia sa cuprinzând peste 20 de titluri apreciate de critică şi premiate la cele mai importante festivaluri internaţionale de profil. „Apa ca un bivol negru”, un documentar despre inundaţiile catastrofale din 1970, realizat în echipă cu Mircea Veroiu, Iosif Demian, Dinu Tănase şi Stere Gulea, marchează debutul regizoral al lui Dan Piţa. Pelicula care îl consacră în rândul cineaştilor de valoare este „La o nuntă”, parte a filmului „Nunta de piatră”. Ecranizat în 1972 şi având la bază povestirile lui Ion Agârbiceanu, „Nunta de Piatră” este considerat de numeroşi critici români unul dintre cele mai bune filme autohtone ale tuturor timpurilor.

„Concurs” şi-a pus amprenta asupra cinematografiei din perioada comunistă. Filmul a fost lansat în 1982 şi reprezintă o amplă critică la adresa sistemului comunist. Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Claudiu Bleonţ şi Ştefan Iordache sunt câteva dintre numele prezente în distribuţia impresionantă a acestei pelicule.

Recunoaşterea internaţională a regizorului Dan Piţa a venit odată cu lansarea filmului „Pas în doi”, o poveste sensibilă şi pasionantă despre doi tineri a căror prietenie este pusă la încercare de dragostea pentru aceeaşi femeie. Având în distribuţie nume precum Claudiu Bleonţ, Ecaterina Nazare, Anda Onesa şi Petre Nicolae, pelicula a câştigat Ursul de Argint – menţiune de onoare la Festivalul de la Berlin din 1986. În 1987, Dan Piţa a revenit la Berlinală, de data aceasta în calitate de membru al juriului.

Distins cu Leul de Argint la Festivalul de la Veneţia din anul 1993, „Hotel de Lux” este o dramă despre un tânăr şef de sală, care, în încercarea ambiţioasă de a îmbunătăţi ambianţa dintr-un restaurant, întâmpină numeroase obstacole inexplicabile din partea superiorilor. Ştefan Iordache, Irina Movilă, Irina Petrescu, Valentin Popescu sunt câţiva dintre actorii a căror prestaţie impresionează în acest film.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.