Tezaurul României de la Moscova, pierdut pentru totdeauna (I)

0

 Au fost lansate, de-a lungul timpului, diverse ipoteze cu privire la soarta tezaurului. Cea mai năstruşnică arăta că întreaga comoară ar fi fost repatriată – culmea – în acelaşi an în care fusese dusă la Moscova, adică în 1917. Altă ipoteză, apărută în 1921, era că o parte din tezaurul românesc ar fi luat calea Americii. Sovieticii au susţinut, la rândul lor, că tezaurul a fost jefuit în timpul războiului civil din Rusia, şi că o parte din aur ar fi ajuns la trupele „albe”, adversarii bolşevicilor. Nu există însă, în ziua de azi, nicio dovadă că tezaurul României ar fi în altă parte decât acolo unde a fost transferat oficial de România, în 1917, adică la Kremlin, a ţinut să precizeze istoricul Marian Ştefan, unul dintre autorii cărţii „Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova”. Atunci, în 1917, s-au făcut procese verbale atât la Iaşi, la plecarea tezaurului, cât şi la Moscova, în momentul depozitării lui. Aceste documente sunt păstrate cu sfinţenie, într-un dosar special, de către Banca Naţională a României. Acest dosar este transmis de la un guvernator la altul al BNR. Asta se întâmplă din 1922 încoace, de la întocmirea acestui dosar, care cuprinde documentele originale despre transferul întregului tezaur la Moscova. Fiecare guvernator respectă legământul care spune că BNR nu va renunţa niciodată la tezaur.

Alte câteva evenimente notabile se desfăşoară, după căderea comunismului, precum cel din 1995, când România a iniţiat o rezoluţie la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în privinţa tezaurului, dar şi în 1996, când Rusia aderă la Consiliul Europei şi se angajează să reia negocierile cu toate ţările care revendică bunuri aflate în custodia Moscovei. Nimic concret nu se întâmplă, din păcate, cu atât mai mult cu cât, în aceeaşi perioadă, parlamentarii ruşi dezbăteau o lege care prevedea ca ţara lor să restituie valorile aflate în Rusia, aparţinând altor state. Nu s-a aprobat atunci legea asta! A venit apoi momentul 2003, când este semnat Tratatul politic de bază între România şi Rusia, cu un acord conex, foarte important. Acest acord prevede, între altele, constituirea unei comisii româno-ruse care „să se ocupe de studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului românesc”. După zeci de ani de tăcere, partea rusă era din nou dispusă ca, într-un document oficial, să menţioneze problema tezaurului. Ar fi fost o victorie pentru România. Ar fi fost! Pentru că numai Parlamentul Românei a ratificat acest acord conex, nu şi Parlamentul de la Moscova…

Dar să o luăm cu începutul…

Tezaurul României este tezaurul care a fost trimis în Rusia în timpul primului război mondial şi care nu a mai fost niciodată returnat în întregime. El includea tezaurul Băncii Naţionale a României, valori aparţinând unor diverse bănci româneşti private, societăţi comerciale, persoane particulare, colecţii de artă, bijuterii, arhive, etc. Toate acestea au fost transportate din România spre Rusia ţaristă în timpul primului război mondial, cu scopul de a fi adăpostite de armatele Puterilor Centrale, care ocupaseră o parte însemnată a României şi ameninţau să ocupe întreg teritoriul naţional. După Marea Revoluţie din Octombrie şi preluarea puterii de către comunişti, sub conducerea lui Lenin, proaspăt instalata putere sovietică a sechestrat tezaurul şi a refuzat restituirea acestuia. Aceasta a fost parţial restituit, în trei tranşe separate, în anii 1935, 1956 şi 2008, ca un semn de bunăvoinţă al sovieticilor şi ulterior al ruşilor. Dar cea mai mare parte din tezaur a rămas nerestituit, fapt pentru care el rămâne un subiect sensibil în relaţiile diplomatice dintre România şi Rusia.

În august 1916, România luase decizia intrării în război, alături de Antantă. Deşi campania a debutat favorabil, prin pătrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp, trupele germane, austro-ungare şi bulgare au preluat iniţiativa ocupând în toamna aceluiaşi an Dobrogea, Oltenia şi Muntenia, conducerea României fiind nevoită să mute capitala ţării de la Bucureşti la Iaşi şi să organizeze rezistenţa în faţa invadatorilor în Moldova. Pe acest fundal, în luna noiembrie, s-a decis şi mutarea sediului Băncii Naţionale a României, ocazie cu care şi tezaurul său a fost transportat la Iaşi. Principalul activ cuprins în tezaur era cantitatea de 93,4 tone de aur, formată din 91 de tone de monede istorice de aur şi 2,4 tone de lingouri de aur. Conform convenţiilor aplicabile în acea vreme, aurul avea rostul de a garanta emisiunile monetare de lei româneşti. Cele 91 tone de monezi de aur aparţineau băncilor româneşti particulare, existente pe piaţa românească în acea vreme, firmelor private şi persoanelor private, iar cele 2,4 tone de lingouri de aur aparţineau, în exclusivitate, Băncii Naţionale a României. Ruşii au solicitat să nu se semneze protocoale de predare/preluare cu mai multe bănci, firme şi persoane fizice din România, ci să se semneze doar un singur protocol cu Banca Naţională a României, urmând ca BNR să colecteze toate aceste valori de la fiecare entitate românească în parte. La acea dată Banca Naţională a României era în totalitate o bancă privată, în care statul român nu era deloc implicat. La începutul lunii decembrie 1916, frontul de apărare nu era încă stabilizat şi se punea în mod serios problema evacuării guvernului peste râul Prut, în Rusia. La 2 decembrie, Consiliul General al BNR aproba în principiu posibilitatea punerii la adăpost a tezaurului în Rusia, punct de vedere care, la 8 decembrie, era susţinut şi de guvern, prin vocea ministrului de finanţe Emil Costinescu, care evoca între altele şi precedentul creat de Banca Naţională a Franţei (care decisese transferarea tezaurului său în Statele Unite ale Americii. Costinescu menţiona şi varianta transferării tezaurului la Londra, dar considera că drumul ar fi fost prea periculos, dată fiind şi ameninţarea suplimentară pusă de submarinele germane. De aceea, soluţia preferată era depunerea tezaurului laolaltă cu tezaurul imperiului Ţarist, la Kremlin.

La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri aproba transferul tezaurului în Rusia, după ce ministrul Rusiei la Iaşi, generalul A. Mossoloff comunicase, la 11 decembrie că este autorizat să semneze protocolul relativ la încărcarea într-un tren special al tezaurului BNR, adăugând că guvernul imperial rus garanta integritatea lui atât pe timpul transportului, cât şi pe durata şederii lui la Moscova. Protocolul care prevedea predarea Tezaurului în aur către delegaţii guvernului imperial rus a fost semnat la Iaşi, la 14/27 decembrie 1916.

Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei includea trei categorii principale de valori:

  • acte, documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărţi rare, odoarele mănăstireşti din Moldova şi Muntenia, arhive, depozite, colecţii ale multor instituţii publice şi particulare;
  • efecte publice şi alte valori (cum ar fi acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit, gajurile Muntelui de Pietate etc.);
  • o cantitate de 93,4 tone de aur (91 de tone de monede istorice de aur, care aparţineau persoanelor private, companiilor şi băncilor particulare din România şi 2,4 tone de lingouri de aur, care aparţinea Băncii Naţionale a României); valoarea acestui stoc metalic, niciodată restituit, este de aproximativ 13 miliarde de lei, adică 3,2 miliarde de euro (estimare din aprilie 2011).

Între 12 şi 14 decembrie 1916, în gara Iaşi, s-au încărcat în 17 vagoane un număr de 1738 casete, în care se afla depozitat aurul, deţinut sub formă de lingouri şi monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane şi coroanele austriece), în valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conţinând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operaţiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul de Finanţe român şi Banca Naţională.

Transportul a plecat imediat şi a sosit la Moscova la 21 decembrie 1916. Din partea BNR au fost delegaţi să însoţească transportul directorul Theodor Capitanovici (care avea şi însărcinarea de a rămâne la Moscova şi să păstreze două din cheile compartimentului unde aveau să se depoziteze valorile), cenzorul A. Saligny şi casierul central M.Z. Dumitrescu.

Delegaţii români şi ruşi au început inventarierea conţinutului casetelor la 9 ianuarie 1917, operaţiune care a durat până la 4 februarie, iar la 16 februarie s-a redactat un protocol definitiv în această chestiune, semnat de reprezentanţii Ministerului de Finanţe rus şi de delegaţii părţii române, la care se adăuga consulul român de la Moscova, P. Guerin. Casetele cu tezaurul erau sigilate, iar reprezentanţii BNR aveau dreptul să verifice oricând compartimentul unde acestea erau depozitate, iar restituirea valorilor urma a se face delegaţilor BNR, investiţi în mod special pentru acest scop.

La începutul anului 1917 izbucnea la Petrograd Revoluţia rusă, început al marilor mişcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluţia din Octombrie şi preluarea puterii de către bolşevici. Deşi se reuşise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politic români erau îngrijoraţi în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane şi de înfrângerea definitivă a ţării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Herson, în Crimeea, unde se începeau deja pregătiri pentru instalarea familiei suveranilor şi a miniştrilor.

La 18 iulie 1917, Consiliul de Miniştri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanţe, strămutarea sediului şi avutului Băncii Naţionale în Rusia. S-au făcut pregătiri pentru transportarea valorilor BNR în Rusia, precum şi a celor aparţinând Casei de Depuneri şi altor instituţii publice şi particulare. Încărcarea trenului care avea să conţină noul transport s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917, în seara aceleiaşi zile pornindu-se spre Rusia.

Trenul avea 24 de vagoane, din care trei vagoane reprezentau valorile Băncii Naţionale, cu o valoare declarată de 1.594.836.721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, iar restul reprezentând titluri, efecte, depozite şi alte valori. Valorile Casei de Depuneri ocupau 21 de vagoane, respectiv 1.661 de casete, al căror conţinut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

Trenul a ajuns la Moscova la 3 august 1917, transportul fiind păzit de partea rusă; din partea română au supervizat transportul reprezentanţi ai următoarelor instituţii: Banca Naţională, Casa de Depuneri, Banca de Credit, Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială, Banca de Scont. Valorile Băncii Naţionale din al doilea transport au fost depozite la Kremlin, în care fusese depus şi stocul metalic şi bijuteriile Reginei Maria ce fuseseră aduse cu primul transport, în timp ce valorile tezaurul Casei de Depuneri a fost depozitat la localul Casei de Împrumuturi şi Depozite a Rusiei.

În februarie 1917 la Petrograd izbucnea revoluţia rusă. Porniţi la revoltă din cauza crizei economice în care se afla Rusia în timpul primului război mondial, precum şi a provocărilor agenţilor germani, revoluţionarii ruşi au obţinut în scurt timp controlul asupra capitalei. La 15 martie 1917, ţarul Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fratelui său Mihail, care însă a refuzat învestitura, puterea fiind preluată de un guvern provizoriu, condus până la 20 iulie de prinţul Lvov, iar de atunci de Kerenski. La 17 aprilie, avea să revină din Elveţia şi Vladimir Ilici Lenin, transportat într-un vagon plumbuit; în cele din urmă, la 7 noiembrie, Lenin avea să preia puterea, înlăturând prin forţă guvernul provizoriu.

Tulburările aveau să cuprindă şi Moscova; garda de cazaci însărcinată cu paza tezaurului românesc a trecut de partea revoluţiei. Pentru a asigura siguranţa valorilor româneşti depozitate la Kremlin au fost trimişi 20 de jandarmi rurali îmbrăcaţi în civil, plecaţi de la Iaşi la 15 noiembrie 1917, dar care, în lipsa permisiunii autorităţilor bolşevice nu au putut să-şi îndeplinească misiunea. Paralel, se făceau demersuri pentru transferarea tezaurului în Statele Unite ale Americii. Aliaţii însă nu puteau garanta siguranţa transportului; lucrul nu era surprinzător, câtă vreme tezaurul ar fi urmat să traverseze întreaga Siberie într-o perioadă de mare dezordine socială.

Între timp, situaţia se complica şi în Moldova, unde se refugiase guvernul. Armata rusă de pe teritoriul românesc era în curs de bolşevizare, iar comandantul său, generalul Scerbacev nu mai avea controlul asupra acesteia. La Socola, lângă Iaşi, se instalase un adevărat Stat Major bolşevic care avea drept obiectiv înlăturarea regelui Ferdinand I, instituirea unui regim sovietic în România şi asasinarea lui Scerbacev. Împotriva acestuia s-a organizat un atentat la 21 decembrie; comandantul rus a cerut sprijinul armatei române pentru distrugerea centrului bolşevic de la Socola. Consiliul de Miniştri, după multă chibzuinţă, a aprobat cererea, dezarmând soldaţii ruşi şi expediindu-i peste Prut. Acest fapt a plasat însă România în conflict deschis cu puterea bolşevică ce se instalase la Petrograd, care, cu încălcarea regulilor diplomaţiei, l-a arestat pe Constantin Diamandi, ministrul României la Petrograd, pe care l-a ţinut în detenţie vreme de trei zile.

Mai mult însă, nu s-a rezolvat problema cauzată de bolşevizarea armatei. La 15 martie 1917, în Basarabia se proclamase Republica Democratică Moldovenească, dar armatele ruseşti în descompunere făceau imposibilă instaurarea ordinii. În aceste condiţii, Sfatul Ţării cerea intervenţia Armatei Române, care a trecut Prutul la 20 ianuarie1918. La 26 ianuarie, Rusia, prin Troţki, comisarul afacerilor externe, anunţa ruperea relaţiilor diplomatice cu România, iar generalul Scerbacev era scos în afara legii şi declarat duşman al poporului. Tot atunci, Troţki declara că „fondurile româneşti depuse la Moscova sunt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi ia răspunderea păstrării acestor fonduri şi a predării lor în mâinile poporului român” .

În urma ruperii relaţiilor diplomatice, interesele României în Rusia au continuat să fie reprezentate, cu titlu temporar, de ambasadorul Franţei la Petrograd Noulens, respectiv de Eirick Labonne, consulul francez la Moscova. Acesta din urmă a preluat de la consulul român, la 2 februarie1918 arhiva Consulatului General Român de la Moscova. Cu aceeaşi ocazie, lui Labonne i s-au remis protocoalele de depunere la Kremlin a tezaurului Băncii Naţionale a României şi respectiv de depunere a valorilor Casei de Depuneri, precum şi cheile de la compartimentele unde erau depozitate valorile BNR. Cheile au rămas în posesia consulului francez până în august 1918, când acesta a fost arestat şi expulzat, cheile fiind predate consulului Danemarcei şi apoi celui al Norvegiei. În septembrie 1918 ultimii reprezentanţi ai României părăseau Moscova, iar din acel moment nu s-a mai cunoscut nimic cert despre soarta tezaurului.

(va urma)

Surse:wikipedia; romanialibera.ro;

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.