Tezaurul României la Moscova, pierdut pentru totdeauna (II)

În seara zilei de 16 iunie 1935, în gara Obor din București, sosesc 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului URSS, care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin. Consulii Nicolau și Popovici au supervizat deschiderea fiecărui vagon în parte. Lăzile cu bunuri au fost predate diferiților reprezentanți ai instituțiilor prezente la descărcarea bunurilor. Pentru fiecare descărcare și predare de obiecte și bunuri s-a întocmit un proces-verbal de predare-primire. În documente au fost menționate numărul de lăzi, conținutul lor detaliat, greutatea și numărul de ordine din lista de inventar care fusese întocmită la data încărcării lor cu destinația Moscova, în decembrie 1916 și/sau iulie – august 1917.

Bunurile și efectele bancare (titluri de proprietate, valori, acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, garanții bancare, gajuri, ipoteci, etc.) au fost predate inspectorului I. Ciolac, șeful Comisiei de Supervizare a Guvernului Român, cu indicația ca ele să fie transmise Ministerului de Finanțe de la București. Toate inventariile efectuate în comun de partea rusă și română, semnate de fiecare reprezentant autorizat al instituțiilor românești beneficiare a acestor bunuri din Tezaur, au fost remise reprezentanților Ministerului Afacerilor Externe de la București. La solicitarea părții ruse s-au efectuat verificări comparative cu listele de inventar, cele emise la data transmiterii bunurilor în Rusia, cu cele actuale, din iunie 1935, conținând bunurile recepționate de partea română. În marea lor majoritate (1.436 de lăzi), verificările au confirmat că au fost predate aceleași bunuri cu cele existente în listele de inventar, la data expedierii lor spre Moscova. Totuși, au fost găsite 7 lăzi, cu diferite bunuri, care nu figurau în listele inițiale întocmite în 1916. Acestea au fost predate Ministerului Român de Interne, urmându-se aceeași procedură de inventariere și de întocmire a unui proces-verbal. Întreaga operațiune de identificare, sortare și predare a celor 1.443 de lăzi a avut loc între 19 iunie și 27 iunie 1935, lucrându-se efectiv de la orele 8:00 la 17:30. În documentele întocmite s-a făcut precizarea că nici o ladă nu mai avea sigiliul original, deci era clar că lăzile fuseseră desigilate, iar o bună parte din ele erau foarte degradate. Singurele bancnote restituite Băncii Naționale a României au fost cele românești, în valoare totală de 198.000 lei. Au mai fost găsite și alte câteva bancnote străine, stivuite printre cele românești, care au fost predate Ministerului de Finanțe.

Acest transport a însemnat prima restituire din istoria Tezaurului României la Moscova, constând în documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă și bunuri aparținând persoanelor particulare sau instituțiilor de stat.

La data de 28 iunie 1935 delegatul român G. Paraschivescu a semnat un raport de recepționare a acestor bunuri, cu specificația că nu s-a predat nicio cantitate de aur și nici bijuterii sau alte obiecte de valoare.

După preluarea puterii de forțele comuniste în 1945 și a prezenței Armatei Roșii, problema tezaurului nu a mai fost ridicată de autoritățile române, fiind aproape uitată. În mod neașteptat, la 12 iunie 1956 ziarele relatau despre faptul că tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit. Comunicatul oficial afirma că „poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român însuși”.

Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele, 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii, 495 obiecte de cult religios, etc. În total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din URSS includea nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur și 2.465 de medalii, 1.350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice, icoane și stofe vechi.

Literatura comunistă a vremii punea restituirea tezaurului pe seama unei porniri „spontane și amicale” din partea URSS și acredita ideea că întregul tezaur ar fi fost restituit, informație care abia după Revoluția din decembrie 1989 a putut să fie mai detaliat cunoscută. România era însă nemulțumită, fiindcă „grosul” Tezaurului, constituit din cantitatea de 93,4 tone de aur, nu fusese niciodată restituită.

După căderea comunismului în România și în Rusia, președintele României, Ion Iliescu, l-a trimis la Moscova, în vara anului 1994, pe ambasadorul Traian Chebeleu , cu sarcina de a solicita Kremlinului „găsirea unei soluții de rezolvare a problemei Tezaurului României”. Noua conducere de la Kremlin a preluat scrisoarea oficială a Administrației Prezidențiale de la București și a răspuns că „pentru Rusia, așa-zisa problemă a Tezaurului românesc depozitat la Moscova nu mai există”.

Situația părea fără ieșire, cu atât mai mult cu cât Moscova a trimis la București o delegație, în toamna anului 1994, care i-a comunicat președintelui Ion Iliescu că „problema Tezaurului, la nivel oficial, diplomatic și politic, între cele două țări, a fost definitiv rezolvată prin Protocolul semnat la Moscova, pe 6 septembrie 1956, inclusiv toate anexele sale, de academicianul Mihail Ralea, reprezentantul oficial al Guvernului Republicii Populare Române, în problema Tezaurului României, protocol care prevedea restituirea bunurilor istorice către Guvernul Republicii Populare Române”. Acest protocol a fost însă semnat numai de academicianul Mihail Ralea, nu și de ceilalți membri ai delegației României, și anume: ambasadorul României la Moscova, Mihail Dalea, adjunctul ministrului Culturii, Constantin Prisnea, directorul Institutului de Artă al Academiei Republicii Populare Române, academicianul Gheorghe Oprescu, academicianul și poetul Tudor Arghezi, academicianul Andrei Oțetea și de directorul Galeriilor Naționale de Artă, Marin Bunescu. Toți acești delegați români nu au fost de acord să semneze acel protocol, în schimb l-au lăsat doar pe academicianul Mihail Ralea să semneze protocolul oficial și anexele sale, iar ceilalți membri ai delegației române doar au fost prezenți la semnarea oficială a protocolului și a anexelor sale.

Dar iată că tot delegația Moscovei i-a prezentat președintelui Ion Iliescu o soluție de rezolvare a problemei, prin mărirea exponențială a schimburilor economice și comerciale dintre cele două țări, oferind României un pachet de 32 de proiecte economice și comerciale, care să se deruleze prin intermediul firmelor private, din care proiectul cu nr. 32 să se denumească „restituirea componentei de metale prețioase către Banca Națională a României”. De fapt, acest proiect ar fi însemnat chiar restituirea monezilor și lingourilor de aur către Banca Națională a României.

Iliescu a fost încântat de oferta rușilor și a predat problema, spre rezolvare, consilierului său pe probleme speciale, Ioan Talpeș. Acesta s-a arătat însă sceptic față de oferta Moscovei și a cerut, ca o dovadă de bună credință, ca partea rusă să predea României un set de 12 monede de aur, ce provin din primul transport al Tezaurului la Moscova, din primul tren și din prima ladă, conform listei de inventar existentă în arhive.

Partea rusă s-a conformat și a trimis imediat un delegat la București, în decembrie 1994, cu cele 12 monede de aur cerute de Ioan Talpeș, numai că nici o autoritate românească nu a mai dorit apoi să le mai primească. Abia în data de 6 martie 2008, cu actul de donație nr. 1.272, emis de Ministerul Culturii și Cultelor, Muzeul Național de Istorie a României, donație înregistrată cu nr. 867/06.03.2008, s-a reușit predarea acestor 12 monede istorice de aur, ediții din Franța și Belgia, dintre anii 1854 și 1909, în greutate totală de 77,09 grame. Șeful Cabinetului Numismatic și Tezaur Istoric din cadrul Muzeului Național de Istorie a României, Ernest Oberländer Târnoveanu a semnat actul de primire și a certificat că „toate monedele prezentate sunt autentice”.

Problema tezaurului românesc a fost ridicată pentru prima dată la nivel internațional de România la Conferința de pace de la Paris în ședința Comisiei Reparațiunilor, ținută la 8 aprilie 1919. România solicita ca Germania și alte puteri învinse să fie obligate să restituie României suma de 322.154.980 lei aur, reprezentând contravaloarea stocului metalic (aur) depozitat în Rusia, la care se adăuga suma de 7.000.000 reprezentând contravaloarea bijuteriilor Reginei Maria, precum și valoarea întregului depozit făcut de România la Moscova, respectiv suma de 7,5 miliarde lei. S-au invocat două motive pentru această cerere: în primul rând s-a spus că decizia transferării tezaurului în Rusia a fost motivată de presiunea militară germană și că starea de lucruri existentă în Rusia era – și ea – imputabilă tot Germaniei.

Tratatul de la Versailles, încheiat în iunie 1919 nu făcea mențiune însă despre această problemă, în schimb făcea răspunzătoare Germania și asociatele sale de toate pierderile pricinuite guvernelor aliate. Suma despăgubirilor urma să fie stabilită de o Comisie a Reparațiunilor, care, deși sesizată de România, a respins pretențiile de despăgubire ale acesteia. Obligația Rusiei de a restitui tezaurul a fost însă confirmată de rezoluția Conferinței Economice Internaționale de la Genova (1922).

Și după aceasta s-au mai făcut eforturi pentru a rezolva problema tezaurului, dar acest lucru nu s-a reușit. În 1936, în contextul unei ușoare încălziri a relațiilor dintre România și URSS, au fost restituite o serie arhive românești, dar de mică însemnătate raportate la întregul ansamblu de bunuri depozitate la Moscova. Cu aceeași ocazia însă au fost repatriate și rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir.

Date fiind relațiile frățești dintre guvernele României comuniste și cel sovietic, problemele potențial litigioase dintre cele două țări erau evitate cu grijă de partea română. Una dintre ele era cea a restituirii integrale a tezaurului, în perioada comunistă făcându-se relativ puține eforturi reale de a discuta problema cu partea sovietică. Una dintre tentative – probabil cea mai importantă – s-a consumat în 1965, când Nicolae Ceaușescu făcea prima sa vizită în URSS în calitate de secretar general al Partidului Comunist Român. Reacția sovietică a fost însă brutală; potrivit declarației lui Leonid Brejnev, conducătorul de atunci al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, problema era „veche de 50 ani”, „ținea de raporturile dintre Rusia țaristă și România regală” și că aurul fusese transportat în 1918 la Perm, Omsk, Saratov și Kazan pentru a se păstra, informațiile din acest punct lipsind. În plus, Brejnev invoca faptul că România regală avea și ea datorii față de Rusia în valoare de 300.000.000 de dolari, ceea ce ar corespunde la 274 de tone de aur, iar reparațiile în valoare de 300.000.000 de dolari pe care România fusese obligată să le plătească în urma celui de-al doilea război mondial fuseseră inferioare pagubelor suferite de URSS. Se concluziona că problema era de fapt una politică și nu una financiară, astfel că problema trebuia considerată închisă. După acest episod, chestiunea nu a mai făcut obiectul discuțiilor cu guvernul sovietic.

La 4 iulie 2003 s-a încheiat Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă. Partea rusă a refuzat reglarea problemei tezaurului prin tratat; în schimb s-a agreat totuși constituirea unei comisii de istorici români și ruși care să studieze chestiunea. Comisia s-a întâlnit pentru prima dată în perioada 19- 21 octombrie 2004, la București, copreședinții acesteia fiind profesorul Ioan Scurtu, respectiv academicianul Alexandr Oganovici Ciubarian. Cu toate acestea lucrările comisiei nu au avansat foarte mult până în prezent.

În 19 aprilie 2004 firma germană Capital Consulting a transmis către Banca Națională a României, o ofertă de retrocedare a celor 93,4 tone de aur din partea Moscovei, dar BNR nu a răspuns niciodată acestei oferte, venită pe canale private, din partea Kremlinului.

Atitudinea istoricilor din Rusia este una influenţată în  primul rând de poziţia oficială a Kremlinului care în repetate rânduri a negat orice obligaţie a Rusiei de a restitui tezaurul României , considerând problema închisă.

Istoricii ruşi pun acest refuz al Moscovei de a restitui tezaurul pe seama faptului  că România a ocupat Basarabia sovietică şi a participat împreună cu Germania Nazistă la invadarea URSS în perioada 1941-1944.Aceste motivaţii sunt susţinute de istoricul Mihail Miagkov,seful Centrului de istorie a Războaielor şi Geopolitica. Atunci când URSS a anexat Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei l-a făcut tot ca titlu de despăgubire pentru ocuparea Basarabiei de către România. În cazul ruşilor despăgubirile sunt doar pretexte de a câştiga ceva necuvenit.

Cu alte cuvinte tezaurul României este în accepţiunea Kremlinului , o despăgubire pentru anexarea Basarabiei şi pentru distrugerile din ce de al doilea Război Mondial.

Vladlen Georgievici Sirotkin în cartea sa intitulată Aurul Străin al Rusiei(Зарубежное золото России) abordează şi el chestiunea despăgubirilor, dar de această dată din prisma bunurilor armatei ţariste confiscate de  România în primăvara lui 1917.

Se referă la armele,muniţia,uniformele şi alimentele lăsate de armata ţaristă pe teritoriul României. Sirotkin consideră că dacă se discută restituirea tezaurului , valoare acestor bunuri militare aparţinând armatei ruse trebuie puse în discuţie. României i se pun la socoteală şi alte stocuri militare contractate de la armata ţaristă şi neachitate. Sirotkin preia de fapt în cartea sa acelaşi punct de vedere exprimat de Vladilen Vinogradov, istoric rus specializat pe tema relaţiilor româno-ruse.

Decizia României de a expune problema Tezaurului în cadrul Consiliului Europei , a provocat discuţii aprinse în presa rusă care s-a grăbit să critice demersul României. Una din dezinformările care au circulat în presa rusă a fost şi o presupusă restituire a 10 tone de aur către România în anul 1986 relatată de articolul lui AlexeI Cicikin pentru Revista de analiză  „Oameni de afaceri ruşi”(Аналитический журнал „Русский предприниматель”). Asta arată gradul de profesionalism la care a ajuns o mare parte din presa rusă silită să-şi desfăşoare activitatea sub cenzura Kremlinului.

Totuşi articolul lui  Serghei Golubiţki a expus cu obiectivitate aşa cum este adevărata chestiune a tezaurului României ,considând că nu este drept ca Rusia să deţină ce nu îi aparţine şi să continue astfel politica nelegiută a bolşevicilor. Asta demonstrează că în Rusia mai există intelectuali oneşti de cea mai înaltă ţinută morală. Din păcate conducerea rusă se ghidează după aceleaşi reguli ale dictaturii bolşevice.

În legătura cu soarta tezaurului românesc ajuns captiv la Moscova în urma acaparării puterii de către bolşevici au existat mai multe scenarii. După informaţiile existente în sursele ruseşti se pare că tezaurul a fost transportat la începutul revoluţiei bolşevice în Siberia pentru a fi mai în siguranţa.

Bolşevicii îl învinovăţesc pe amiralul Colceag, comandantul armatei loiale ţarului, că a cheltuit din tezaurul României . Există suspiciunii că de fapt bolşevicii s-au folosit de aurul românesc pentru a finanţa grupările ilegale de comunişti de pe teritoriul României.

Oficialii ruşi declară că nu mai ştiu exact unde este aurul. Totuşi cele 12 monezi restituite în 1994 şi înregistrate în 2008 arată că Moscova cunoaşte foarte bine locul său de depozitare. Cele 12 monezi făceau parte din lăzile cu valori ale primului transport din 1916. Conform declaraţiilor BNR locul depozitării tezaurului României este chiar în Moscova.

Incertitudinea legată de tezaurul Romanie va rămâne atât timp cât Rusia nu va accepta negocieri bilaterale transparente pe această temă care să facă obiectul unui tratat.

În momentul de faţă, pe fondul relaţiilor mai degrabă reci între România şi Rusia, autorităţile de la Bucureşti se feresc să vorbească deschis despre tezaur. Oficialităţile pe care le-am contactat ne-au spus din capul locului – „nu mă citaţi!”. De pildă, când ne-au zis că acea comisie româno-rusă pentru tezaur s-a întrunit de numai trei ori. Că această comisie nu s-a mai întrunit practic de cinci Fără să existe până în prezent un rezultat concret al acelor discuţii. Mai mult, cineva care face parte din comisie ne-a declarat că nu are voie să stea de vorbă cu presa. Aşa a decis comisia. Tăcerea cică face bine diplomaţiei. Tăcem, domnilor guvernanţi, dacă aşa e bine pentru interesele supreme ale ţării. Dar până când?!

Surse:wikipedia, historia.ro, romanialibera.ro;