Adrian Vasilescu, o viață dedicată jurnalisticii și economiei! (II)

0

Adrian Vasilescu, de la 1 ianuarie consultant de strategie la Banca Națională, este o personalitate cu o mare notorietate. Cotidianul online Cronica Română i-a luat un amplu interviu, în care reputatul jurnalist și economist vorbește despre principalele etape profesionale din viața sa.

Un om extrem de agreabil, cu un birou inundat de cărţi, Adrian Vasilescu rămâne personalitatea care a fost ani de zile interfața dintre BNR și jurnaliști, mulți dintre aceștia avizi de senzațional. Dacă mesajele BNR au captat atenția și interesul mass-media, dar și ale milioanelor de români, acest lucru se datorează şi jurnalistului și profesorului de jurnalistică și economie, Adrian Vasilescu. Relația specială cu guvernatorul Mugur Isărescu, dar și cu ceilalți executivi din BNR ori cu membrii CA al BNR arată prețuirea de care Vasilescu se bucură de atâția ani.

Vă prezentăm, în continuare, partea a doua a interviului cu Adrian Vasilescu, consultant de strategie la BNR.

Am remarcat, din răspunsurile date în prima parte a interviului, că ați fost impresionat de realitatea japoneză. Aţi trăit, acolo, momente în care v-aţi schimbat unele convingeri?

Convingeri? Poate e prea mult. Dar multe argumente mi-au fost date peste cap. Era în 1994. Noi, ca țară, eram de câțiva ani mai – mult teoretic și mai puțin practic – în drum către economia de piață. Dar regretam planificarea. În dezbaterea publică, se argumenta deseori că francezii, japonezii şi mulţi alţii, în ţări cu economii puternice, se bazează pe planificare, în timp ce noi am aruncat-o peste bord. Iată un motiv pentru care m-am bucurat când, de la Protocolul Guvernului Japoniei, mi s-a comunicat că au introdus în programul meu şi o întâlnire de o zi cu conducerea Agenției Naționale de Planificare, o instituție extrem de importantă și puternică în Japonia. O instituție în care lucrau peste 2.000 de specialiști. Ei făceau planul dezvoltării Japoniei în viitorul apropiat. Ascultându-i pe şefii planificării japoneze, am realizat ce diferenţă uriaşă era între ce povesteau ei şi ce se gândea la noi despre cum se face planificarea în Japonia. Primul fapt notabil: preţurile nu erau planificate. Le stabilea piață. Aşa cum le stabileşte şi acum. În timp ce, la noi, se dorea planificarea preţurilor. Ca înainte de decembrie ‘89. Un kilogram de carne costa, spre exemplu, 35 de lei; magazinul primea un preț impus. Prețul era stabilit de Comitetul de Stat pentru Planificare. Fără vreun drept de a-l schimba. Japonezii însă susţineau –şi aveau dreptate – că prețul este factor concurențial. Președintele Agenției Naționale de Planificare a Japoniei a tot punctat că prețul poate fi luat în calcul doar orientativ. Nu era greu. În Japonia, inflația era extrem de scăzută! Un director din Ministerul Finanţelor îmi spusese că la dulciuri, bunăoară, preţurile nu s-au schimbat de când era el copil. La noi, în 1993, inflația se ridicase la 300%. Tocmai această inflaţie galopantă îi determina pe mulţi economişti şi politicieni să-şi dorească preţuri planificate. Ar fi oprit însă timpul în loc. Căci creşterea uriaşă a preţurilor era corectivă. Se corecta, cu deosebire, efectul nociv al penuriei de mărfuri. În ’90, la 1 leu în circulaţie pe piaţă, se găseau mărfuri de numai… 9 bani. Şi cum cantitatea de mărfuri nu creştea, soluţia era ca banii în plus să fie aspiraţi de inflaţie. Preţurile fiind stabilite de piaţă şi nu de stat. Dar nici producţia nu poate fi stabilită de stat. Nu poate statul să decidă că întreprinderea X sau Y, care este privată, să facă un număr anume de produse. Aşadar, planul japonez avea în vedere orientări și direcții bine definite. Într-un an, spre exemplu, în condițiile în care pe piața mondială se vindeau mai bine mașinile sau televizoarele, statul japonez intervenea cu niște măsuri stimulative. Putea da o subvenție mai bună pentru produsele aferente, putea reduce taxele în anumite condiții, şi astfel statul își planifica intervenția pe piață fără să blocheze producția, ci susţinând-o. Sau să susţină astfel măsuri care să contracareze criza economică. Japonia intrase în criză. Salariile nu scăzuseră, economisirea creştea, dar scădea consumul. Şi, căzând consumul, fabricile scădeau producţia.

Cum au reacţionat japonezii la criză?

În stil japonez. A prins repede contur ideea că atunci când forţele din oameni, din natură şi din societate dau naştere unor împrejurări favorabile, este uşor să urci. Dar important este să arăţi că poţi să urci atunci când totul în jur îţi este defavorabil. De altfel, aveam să mă conving repede că elita intelectualității japoneze și-a dorit această criză, pentru că Japonia avea nevoie de o schimbare radicală. Numeroşi intelectuali japonezi spuneau atunci, în 1994, că acest proces de schimbare va dura mai mult de20 de ani. Se așteptau la o criză prelungită. Şi au avut dreptate.

Să revenim, acum, la scurtul mandat al premierului Isărescu, din echipa căruia ați făcut parte…

Am fost, timp de un an, consilier al Primului Ministru. Premierul însuşi şi-a stabilit un program pentru un an. Cu trei obiective, până la finele anului 2000. Primul: admiterea României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Al doilea: transformarea inflației în dezinflație. Al treilea:transformarea descreșterii economice în creștere economică. Toate aceste trei obiective au fost îndeplinite. Au fost date la cheie, la finele anului 2000, când Mugur Isărescu și echipa sa au părăsit Palatul Victoria.

Trei obiective importante, toate atinse într-un singur an.

Mulţi îşi mai amintesc că oficialii Comisiei Europene, la acea dată, nici nu vroiau să audă de aderarea României la Uniunea Europeană. Premierul Isărescu l-a convins pe președintele de atunci al Comisiei Europene. O condiţie era ca Guvernul să trimită la Comisia Europeană o strategie de dezvoltare a ţării pe termen mediu.Trebuia făcută în doar câteva luni. Şi a fost făcută. A fost o muncă uriașă.Premierul a chemat la discuții și consultări toate institutele Academiei.Le-a cerut să aducă tot ce au în sertare. S-au adunat mii de pagini. A fost numită o comisie de selecție, condusă de două somități, academicienii Emilian Dobrescu și Constantin Ionete. După ce s-a făcut selecția ideilor, a proiectelor, s-a stabilit foaia de parcurs. Au avut loc ample discuții la Palatul Snagov, cu partidele, sindicatele, patronatele, cultele, discuții zilnice care s-au întins pe mai bine de o lună de zile. A ieşit un program apreciat la Bruxelles, la îndeplinirea căruia s-au angajat trei guverne.

Anul 2000 a trecut însă repede…

În noiembrie 2000, m-am pensionat. În 2001, guvernatorul Mugur Isărescu m-a rechemat la BNR. Am devenit consilier al guvernatorului. Au urmat alţi ani grei, în contextul unor eforturi susţinute ale Băncii Naţionale pentru ca oamenii să înțeleagă problemele sistemul bancar, pentru promovarea culturii financiare. Banca Naţională e şi o scoală. Personal, am învățat foarte multe lucruri de la specialiștii care conduc sectoare importante din această instituție. Am fost interesat mereu de activitatea practică a acestei instituții. Practica aici, la BNR, înseamnă munca unor oameni foarte bine școliți. Oameni care au doctorate în universități de prestigiu ale lumii, oameni care s-au specializat la marile bănci centrale ale lumii, la FED, la Banca Angliei, la Banca Germaniei. Ei formează o echipă statornică. Această instituție, de altfel, nici nu ar putea funcționa cu eșaloane care se schimbă în funcție de conjuncturi. E adevărat, Consiliile de Administrație s-au schimbat potrivit legii, dar unii dintre membrii acestui for au dus ştafeta mai departe. În primul rând guvernatorul. Important: nu este niciun caz când, după schimbarea Consiliului de Administrație, să aibă loc un val de epurări. BNR a fost și rămâne un factor de stabilitate financiară a României.

Care este relația dumneavoastră cu guvernatorul BNR, Mugur Isărescu? La anul faceți 20 de ani de când sunteți în aceeași echipă…

Eu lucrez direct cu guvernatorul.Urmărindu-l îndeaproape, pot spune că împleteşte exigența, inteligența, eleganța şi competenţa. Relațiile sunt dominate de exigență, dar și de eleganță. În general, în această instituție, domină buna colaborare şi apropierea între oameni. Și este și normal să fie așa în condițiile în care aici, la BNR, ca să mă exprim plastic, sfârâie creierele. Banca Naţională este o instituție dominată de profesioniști cu școli înalte.

Acum aveţi un statut nou, sunteţi consultant de strategie…

Etapele au trecut una câte una. La 31 decembrie 2014 a expirat contractul meu de consilier al guvernatorului BNR. Mi s-a propus însă un nou contract, pentru un proiect de consultanță de strategie. Banca Naţională – în condiţiile în care a fost luată decizia politică pentru ca la 1 ianuarie 2019 România să intre în zona euro – are răspunderi mari, inclusiv răspunderea de a contribui la dezvoltarea culturii financiare.

Vedeți posibilă atingerea acestei ținte extrem de ambițioasă de către România? Putem, domnule Vasilescu, să intrăm în zona euro la 1 ianuarie 2019?

Să judecăm. În urmă cu o lună, când s-a comunicat că a fost trimis la Comisia Europeană programul de convergență,împreună cu decizia guvernului României ca la 1 ianuarie 2019 să intrăm în euroaria, personal – vorbesc în nume propriu, nu al BNR – am avut o tresărire. M-am întrebat dacă va fi posibil.Acum cred că nu este imposibil. Dacă societatea românească va reuşi să formeze o masă critică, de acţiune, în jur de trei-patru milioane de oameni din totalul de zece milioane, câţi formează populaţia activă, care să împingă lucrurile înainte… la 1 ianuarie 2019 am putea fi în euroaria.

Cât de importantă este intrarea României în zona euro? Cum va fi afectată populația în cazul în care am intra în zona euro… în 2019 sau la o altă dată?

Sigur, este important să fixezi o dată realistă. Dar putem judeca şi altfel. Am fost foarte atent la nuanțările guvernatorului BNR în discursurile publice. Pentru că şi domnia sa este foarte atent cum nuanțează acest subiect extrem de important. A răzbătut, în spațiul public, temerea că guvernatorul ar fi sceptic și ar face opoziție la programul Guvernului. Nu e adevărat. Mai mult, domnia sa a explicat în repetate rânduri că nu este vorba de poziții contradictorii! A subliniat însă că, la ce s-a angajat Guvernul, dacă nu se înhamă țara, nu va fi atins obiectivul propus. Există, din păcate, la nivelul societăţii, o gândire strâmbă față de intrarea României în zona euro! Mulţi privesc în sus și se întreabă dacă Guvernul ne poate duce acolo la termenul stabilit. Nici guvernul actual, și niciun alt guvern nu ne poate duce în zona euro, la data stabilită, dacă toată țara nu merge în direcția propusă! Țara trebuie să se înhame la acest proiect!

Dar ţara poate îndeplini criteriile stabilite?

Să ne aducem aminte de primăvara lui 2008. Zece țări erau în afara zonei euro. Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană au dat publicității un comunicat privind concluziile la o analiză a șanselor pe care le avea, fiecare dintre cele zece țări, de a intra în zona euro. Din cinci criterii nominale – rata inflației, deficitul bugetar, datoria statului, dobânda pe termen lung și cursul de schimb – România îndeplinea doar două. Deficitul bugetar și datoria publică. Plafonul pentru datoria publică era de 60% iar noi aveam o datorie publică cu mult sub acest plafon. Și un deficit bugetar sub trei la sută. Asta la începutul anului 2008! Până la sfârșitul anului 2008, sub imperiul crizei, dar și al euforiei, au fost scăpate din mână hățurile la deficitul bugetar, care a crescut la 5,4%, situație care ne-a condus la pierderea încă a unui criteriu, obligatoriu, de intrare în zona euro.

Astăzi, toate cele cinci criterii sunt îndeplinite. Mai departe, dacă România va intra în anticamera zonei euro, timp de doi ani va trebui să dovedim că putem menține aceste plafoane. În aceste condiții, putem spune că după vechiul regulament, care impunea îndeplinirea doar a celor cinci criterii, îndeplinim condiţiile pentru admiterea în euroaria. Reglementările s-au schimbat însă, cele cinci criterii nominale formează în continuare un prim pachet, dar de câțiva ani a mai fost introdus un pachet cu criterii de convergență reală. Aici, criteriul cel mai important este PIB-ul pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare. Noi, unde împreună cu Bulgaria, ocupăm ultimele două locuri din Uniunea Europeană. România este pe locul 27, Bulgaria pe locul 28! Eu sunt convins că la momentul de evaluare, din 2018, este foarte greu să ocupăm un loc mai bun. Dacă însă vom creștesemnificativ pe locul nostru și vom arăta o tendință de îmbunătățire a indicatorilor de convergenţă reală, situația ne-ar putea fi favorabilă. Dacă vom dovedi că în România creşte productivitatea, se investeşte în locuri de muncă, scade şomajul, se îmbunătățesc salariile pe măsură ce crește productivitatea, vom putea să atingem obiectivul.

E important să crească salariile?

Da, e important. Pentru că salariile au două trăsături fundamentale. În primul rând, reprezintă indicatori de venituri, în sensul că ridică nivelul de trai în țară.În același timp, reprezintă o componentă importantă în PIB. Alături de profituri şi de contribuția capitalului fizic. Ca să ai un PIB mare, este nevoie de o mai mare contribuție a capitalului de tehnologie înaltă, de profituri mari și nu în ultimul rând de salarii în creştere. Salariul profesorului sau al medicului intră în Valoarea Adăugată. La noi sunt medici și profesori de renume, somități în domeniul lor de activitate, care lucrează la același nivel cu colegi din Germania sau Marea Britanie, dar pe salarii infime. Și salariile astea infime intră cu totul în PIB. În timp ce un medic din Germania participă la PIB cu un salariu de mii de euro, cel din România contribuie cu un salariu de 2.000 de lei. La fel şi în

companii. Spre exemplu, un salariat de la Colibași, deși face automobile performante care se vând în toată lumea, obține un venit mult mai mic decât un salariat de la compania-mamă Renault din Franța, care face aproape aceeași muncă. Şi nu va fi altfel până când puterea de plată a societăţii noastre nu va creşte. Dacă se va face simţită o efervescență în țară, va conta!

Domnule Vasilescu, ați regretat vreodată venirea la BNR?

Niciodată. Poate că aș fi regretat dacă aș fi rupt legătura cu presa. Când am semnat însă contractul cu Banca Națională, am păstrat dreptul de a publica în continuare. Eu am rubrici săptămânale, ca în vremea în care eram jurnalist cu carte de muncă. Știu că în fiecare marți, mort-copt, trebuie să trimit un comentariu pentru Ziarul Financiar, comentariu care apare în ediția de miercuri. De 15 ani ţin această rubrică în Ziarul Financiar. Am, de asemenea, o rubrică pe site-ul ziarului Adevărul, care are un sistem de bloguri și mi-am rezervat un blog. Iar la Banca Naţională sunt zilnic în contact direct cu tot ce se întâmplă important în economie.

Domnule Vasilescu, vă mulțumesc pentru amabilitate…

Un interviu realizat de Iulian Badea

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.