Remus Borza, premiu de excelență din partea publicației „Piața Financiară”

0

Președintele Euro Insol, avocat doctor Remus Borza, administratorul judiciar al Hidroelectrica, a acordat un interviu publicației „Piața Financiară”, într-o ediție specială lansată pe 21 iulie, în care mai multe personalități din mediul bancar și de business, au exprimat opinii și speranțe legate de viitorul României.

În cadrul receptiei prilejuită de lansarea acestei ediții speciale, redacția revistei „Piața Financiară” a acordat societății Hidroelectrica un premiu de excelență pentru extraordinara performanță economică înregistrată anul trecut.

Cotidianul online Cronica Română prezintă, integral, interviul acordat de Remus Borza publicației „Piața Financiară”.

România are nevoie de un vizionar, un ideolog şi un strateg

Preşedintele Euro Insol, Avocat Doctor Remus Borza, se numără printre puţinii care au ales, în acest prim sfert de secol de neocapitalism, să-şi aloce cea mai importantă parte a timpului carierei. A reuşit să demonstreze că, acolo unde e voinţă şi pricepere, rezultatele pozitive apar rapid. Exemplu clar, Hidroelectrica, societate care de pe buza prăpastiei a fost adusă la un nivel de profitabilitate râvnit de tot mediul privat. Remus Borza are şi o viziune foarte interesantă asupra modului în care România ar trebui să îşi protejeze şi multiplice averea.

 Cum apreciaţi procesul de trecere de la comunism la capita­lism, respectiv trecerea de la proprietatea publică la cea privată pe teritoriul României în aceşti ani?

La o primă vedere a fost un proces dureros, destul de complex şi dificil, pe care nu l-am parcurs încă 100%! Din păcate avem de-a face aici cu o anumită mentalitate specifică unui sistem închis, unor metehne, năravuri de sorginte medievală, balcanică, sau fanariotă. Suntem şi astăzi, la 25 de ani de economie de piaţă, tributari unor anumite concepte eminamente bolşevice – etatismul economic şi egalitarismul social. Etatismul economic este păgubos într-o economie de piaţă. Una este centralismul economic, iar acest concept l-am implementat cu succes în toate companiile pe care Euro Insol le administrează. Aplicând principiul centralismului, am generat, de exemplu, la Hidroelectrica, economii de peste un miliard de lei în trei ani, prin centralizarea proceselor de achiziţie a bunurilor sau serviciilor şi prin concentrarea puterii la un număr limitat de decidenţi. Deci una este centralismul şi alta este etatismul!

Intervenţia statului într-o economie de piaţă nu poate fi interpretată decât ca un factor de frânare a dezvoltării ţării, atât la nivel micro cât şi macroe­conomic. Ea poate să reprezinte şi un ajutor de stat de natură să înfrângă principiul competitivităţii, al con­curenţei, al liberalizării pieţelor şi libertăţii contractuale sau comerciale.

Egalitarismul social, căruia încă îi suntem tributari, este de asemenea contraproductiv. Oamenii nu sunt egali nici măcar la momentul conceperii lor. Şi, până la urmă, egali în ce? În mizerie? În mediocritate? În promiscuitate? Trebuie să acceptăm această idee, conform căreia unii sunt mai înzestraţi, pot sau îşi doresc mai mult şi nu trebuie să-i pizmuim, să-i urâm pentru asta. O ţară, cu cât are indivizi mai bogaţi, cu atât este mai prosperă. Prosperitatea acestor beneficiari ai tranziţiei se redistribuie, până la urmă, pe orizontala socială. Cu cât dobândesc mai multă avere, cu atât plătesc mai multe taxe la stat. Deci trebuie să promovăm şi să cultivăm spiritul antreprenorial, căci el este izvorul prosperităţii sociale. Urmând zicala din popor – „Să moară şi capra vecinului”, cum un compatriot scoate capul din mocirlă, o întreagă armată de frustraţi îşi unesc forţele să-i dea la gioale nefericitului român care îşi permite să lase o dâră, o urmă sau o cărămidă a trecerii sale prin viaţă şi timp. Înapoi – îi strigă în cor vajnicii apărători ai nimicului de făcut – în haznaua destinului nostru colectiv!

 Ce s-ar fi putut face atunci sau ce se poate face de acum încolo pentru a îndrepta pe cât se poate unele lucruri?

Cheia tuturor reuşitelor este munca pe care noi am pus-o la stâlpul infamiei după 1990. Am făcut tot ceea ce se poate pentru a o goli de conţinut, de semnificaţie, mesaj şi simbol. Munca nu este un concept sau un slogan bolşevic! Nu tot ceea ce a fost în comunism a fost rău, aşa după cum nu tot ceea ce e în capitalism e bun. Trebuie să avem înţelepciunea să luăm ceea ce este mai bun şi dintr-un sistem şi din altul.

Tranziţia a fost destul de dureroasă, întrucât nu eram pregătiţi să trecem la o economie de piaţă, să punem accent pe muncă, pe creativitate, pe abnegaţie, loialitate, pe seriozitate şi pe asumare.

După ’90 s-a creat o gaură neagră. Toate acele principii şi valori, până la urmă identitare naţiunii şi care au asigurat supravieţuirea poporului român în perioada comunistă, au fost abandonate. Problema e că în locul lor nu am pus nimic. De atunci am promovat inconştient nonvaloarea, kitsch-ul, grotescul, promiscuitatea. Suntem incontesta­bil nişte maeştri ai absurdului, iar presa şi-a adus un aport semnificativ în cultivarea acestor nonvalori. Avem o presă care nu construieşte, ba din contră, distruge cariere, destine şi vieţi. Este o presă a facilului, a senzaţionalului şi ridicolului. Nu se mai promovează nimic pozitiv! Evident, o ştire pozitivă nu e breaking news, nu e pe prima pagină a ziarelor, nu generează nici audienţă şi nici tiraje. În schimb, o ştire negativă face furori, rating, generează dezbateri aprinse şi satisface pofta de cancan a unei naţiuni hrănite, în ultimii zeci de ani, cu mult, cu foarte mult circ şi, din păcate, cu prea puţină pâine. Suntem printre puţinele ţări din Europa care nu au o lege a presei. Câtă vreme nu funcţionează autocenzura, este de datoria statului să-şi protejeze cetăţenii de furia unor pseudojustiţiari sau deontologi care, în numele dreptului la informare, al interesului public sau, mai nou, al interesului naţional, calcă în picioare valori fundamentale ale omului: demnitatea, intimitatea, libertatea şi, până la urmă, viaţa. Dar trebuie să recunoaştem însă şi faptul că presa este cel mai mic rău din această tranziţie de nicăieri spre niciunde.

În ultimii 25 de ani am asistat neputincioşi la un proces de dezumanizare. Generaţiile postdecembriste şi-au pierdut rădăcinile. Nu mai cred în nimeni şi în nimic. Nu mai au respect faţă de dascăl, faţă de părinte, nu mai au simţul datoriei faţă de patrie, al sacrificiului pentru semeni, al credinţei în Dumnezeu. Am devenit sclavii banului şi ai puterii. Ne cerem cu obstinenţă drepturile, uitând că avem şi obligaţii. Ne-am dezvoltat o mentalitate de asistat, iar indolenţa, delaţiunea, frivolitatea, grobianismul şi mediocritatea le-am ridicat la rang de virtuţi. Trăim o profundă dramă. Drama dezumanizării. Pentru că ce devine un om fără principii, valori şi sentimente decât un animal? Un animal domestic, dar în fond tot un animal. Uşor de dresat şi de condus. Şi totuşi, ei sunt România de mâine şi este datoria noastră să veghem şi să modelăm destinul acestor generaţii.

 Puteţi să ne daţi un exemplu concret de greşeli şi felul în care ar fi putut ele fi îndreptate?

Să vorbim de sistemul energetic – că tot suntem la Hidroelectrica. Toată zestrea de putere a României însemnă circa 24 de mii de MW. Firme precum UCM Reşita, Romelectro, Hidroconstrucţia, ISPH, Energomo­ntaj sunt cele care au clădit de la zero sistemul energetic naţional. După ‘90, aceste firme au devenit indezirabile. Nici una dintre ele nu s-a mai calificat la vreo lucrare de retehnologizare! Aceste lucrări, ce depăşesc ca valoare 1 miliard de euro, au fost date cu încredinţare directă, fără parcurgerea unor proceduri de licitaţie, către doar două firme străine. Evident că având acest monopol, au practicat preţuri exorbitante şi au executat lucrări de calitate discutabilă.

Când, într-un târziu, statul român a realizat că firmele românești au fost discriminate ani de zile, timp în care toate lucrările de infrastructură publică au fost încredinţate unor firme străine prin nesocotirea interesului public, a încercat să repare această greşeală. Dar, pentru multe dintre firmele româneşti care au pus umărul la industrializarea României, care au clădit de la zero sistemul energetic naţional, care au dezvoltat reţeaua de drumuri şi căi ferate, era prea târziu. Pentru simplul motiv că ele dispăruseră de pe piaţă. Acele, puţine, care s-au încăpăţânat să reziste unei tranziţii eco­nomice nemiloase şi unei concurenţe neloiale din partea firmelor străine sunt astăzi decapitalizate, fără lucrări de referinţă şi cu o cifră de afaceri care le desca­lifică în orice achiziţie publică cu valori de peste 20-30 milioane de euro.

Suntem singura ţară care, într-un mod sălbatic şi incon­ştient, şi-a exploatat resursele primare şi a exportat tot ce înseamnă materie primă, punând astfel pe butuci tot ceea ce ar fi trebuit să fie industrie prelucrătoare. Am devenit importator net de carne, fructe, legume, cereale. S-au făcut nişte greşeli impardonabile în domeniul agriculturii. Doar am fost grânarul Europei cândva. Acum sistemul de irigaţii a fost distrus aproape complet. În 1989 aveam 3,2 milioane de hectare irigate, astăzi avem în jur de 150.000 ha. De vreo doi ani de zile încerc să promovez ca strategie naţională refacerea sistemului de irigaţii al României. Aceasta ar rezolva şi problema producătorilor termo Oltenia şi Hunedoara, care nu au ce să facă cu excedentul de energie acumulat pe timp de noapte sau weekend. Plecând de la acest excedent de energie, generat de termişti în gol de sarcină şi care nu poate fi valorificat, se discută tot mai aprins de construcţia centralei prin pompaj Tarniţa Lăpuşteşti. Un proiect megaloman, care ar costa România în jur de 1,5 miliarde de euro şi care nu i-ar aduce niciun beneficiu.

Refacerea sistemului de irigaţii ar rezolva această problemă, pentru că ar prelua surplusul de energie de la termişti chiar noaptea, când se fac udările la culturi. Sistemul de irigaţii, odată refăcut, va crea câteva zeci de mii de locuri de muncă, va salva industria de pompe din România, întreprinderi, cum ar fi Aversa, UCMR Reşiţa, ar da stabilitate culturilor la hectar, generând excedent de producţie care să fie valorificat la export. Una peste alta, pe tot acest lanţ de care am vorbit, s-ar putea obţine anual venituri suplimentare la bugetul statului de peste 1 miliard de euro.

 Avem o radiografie completă a ceea ce am făcut şi ce facem acum. Dacă ar fi să tragem o linie, ce ar trebui să facem în viitor ca să nu rămânem aici, anchilozaţi în acest tipar?

Nu avem o clasă antreprenorială pentru că am deschis prea larg porţile României, în 1990, pentru capitalul străin. Trebuia să fim ceva mai protecţionişti cu capitalul autohton. Trecerea de la un sistem centralizat la unul de piaţă nu a fost uşoară şi au mai existat şi cazuri în care instituţiile statului au trebuit să mai închidă şi ochii. Vorbim doar de acea acumulare primitivă de capital, specifică oricărei tranziţii de la o economie centralizată la una de piaţă. Sigur, la un moment dat trebuie să tragi linie, eventual să dai o amnistie, să comunici noile reguli prin care toţi contribuabilii, persoane fizice sau juridice trebuie să se conformeze, să implementezi un pachet de legi şi

măsuri care să combată eficient evaziunea fiscală. Până la urmă, sistemul de sănătate, sistemul educaţional, administraţia publică centrală şi locală, infrastructura terestră şi feroviară depind de gradul de colectare a taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat. Dar trebuie să înţelegem că şi excesele de represiune ale statului sunt contraproductive din punct de vedere economic. Nu e normal ca acum, în 2015, să iei marii proprietari de companii româneşti şi să îi cazezi la Beciul Domnesc. Aceşti antreprenori înseamnă sute de mii de locuri de muncă şi miliarde de euro la buget. Interesul statului la o infracţiune economică nu este să ţină patronii de firme ani de zile la puşcării, pentru că asta înseamnă costuri, ci să recupereze prejudiciul. Eventual cu vârf şi îndesat, cu penalităţi şi dobânzi de întârziere.

România are nevoie de o clasă antrepre­norială puternică, una care să ţină cât de cât piept tendinţei hegemoniale a marilor cor­poraţii care văd oportunităţi în deschiderea pieţelor într-o economie globalizată. Aceste multinaţionale au deja rutina exerciţiului economic şi au o cifră de afaceri de ordinul miliardelor şi implicit o altă forţă de penetrare. Dacă nu mai ai nimic al tău, devii no man’s land. Aşa este şi cu capitalul autohton. Orice ţară ia nişte minime măsuri protecţioniste, indiferent de modelul de piaţă. Şi Germania, şi Anglia, şi Franţa au astfel de măsuri prin care să stimuleze, să încurajeze şi să protejeze capitalul autohton. Noi nu am luat astfel de măsuri protective şi acum se vede. Am devenit o piaţă de desfacere pentru multe industrii. Noi, care în multe domenii aveam poziţii de top. Până la urmă trebuie să ne adaptăm politicile economice în acord cu interesul naţional care reclamă întărirea clasei antreprenoriale şi a capitalului autohton, ce reprezintă veritabile motoare de creştere economică şi piloni de stabilitate socială.

 La Hidroelectrica aţi reuşit să implementaţi un model de succes. În ce a constat el?

Noi am încercat un experiment la Hidroelec­tri­ca. Am demonstrat că există viaţă şi în insol­venţă şi va exista viaţă şi după insol­venţă. Noi am făcut istorie la Hidroelectrica. Am realizat un lucru care până mai ieri era de neimaginat. Am arătat că şi companiile statului pot să genereze stabilitate, încredere şi profit, cu condiţia ca managementul aces­tor companii să fie încredinţat unor oameni recomandaţi de competenţe profesionale, de moralitate, de capabilităţi manageriale şi nu doar de carnetul de partid.

Din cele aproape 700.000 de firme înregis­trate în România, statul român are partici­paţii la mai puţin de 1000. Dacă statul va continua să administreze clientelar aceste companii, dacă va mai interfera în mana­gementul lor, atunci şi acestea vor dispărea, generând şomaj, arierate, falimente.

Evoluţia Hidroelectrica a fost una specta­culoasă: de la cea mai îndatorată companie din România, la cea mai profitabilă companie din România. În 2012 avea datorii de 1,2 miliarde de euro. Astăzi are mai puţin de 110 milioane de euro, datorii care nu sunt scadente. De la pierderi de 170 milioane de euro în 2011 şi 2012 la un profit cumulat de 500 de milioane de euro pe ultimii doi ani de zile. Profitul pe primele şase luni la Hidroelectrica este în jur de 170 de milioane de euro. Vorbim de o performanţă!

S-au implementat foarte multe măsuri de optimizare a costurilor de producţie, a organigramei, s-au redefinit fluxuri şi procese. Am desfiinţat 6 sucursale din 13, am renegociat sau denunţat 487 de contracte. Aşa cum am spus încă din 2012, la Hidroelectrica nu au fost doar 10 băieţi deştepţi, ci 500 de băieţi deştepţi. 500 de contracte împovărătoare, în care preţurile erau de 3 până la de 18 ori mai mari decât media pieţei. Hidroelectrica a fost o vacă de muls pentru mulţi băieţi deştepţi din toate sferele. Hidroelectrica este societatea cu cea mai mare dispersie teritorială din România, având capacităţi de producţie în 32 de judeţe. De aceea, Hidroelectrica este o companie strategică şi vitală pentru naţiu­nea română. Hidroelectrica este România. Şi la propriu şi la figurat. Hidroelectrica este cea care a adus lumină în viaţa, minţile şi casele oamenilor. Acesta a însemnat de fapt procesul de electrificare a României. Iată de ce trebuie să ne raportăm la Hidroelectrica ca la un bun al naţiunii, al tuturor românilor, aşa trebuind să rămână şi după insolvenţă.

Anul trecut, Hidroelectrica a fost cea mai profitabilă companie din România, cu o EBITDA de 65% din cifra de afaceri, dublă faţă de Petrom sau Romgaz. Am ridicat ştacheta foarte sus, am transformat Hidroelectrica într-un model de reorganizare sustenabilă, într-un model aspiraţional, într-un generator de bune practici şi pentru celelalte companii, fie de stat sau private, care vor să se restructureze şi să se eficientizeze economic.

 Cât de mult contează calitatea managerului într-un astfel de proces?

În ceea ce mă priveşte pe mine ca om, eu nu mi-am făcut decât datoria, generând perfor­manţă şi plusvaloare în toate companiile pe care le administrează Euro Insol. Dar asta vedeţi că presupune foarte multă trudă. O muncă fizică de 14 ore pe zi, 7 zile din 7, cu privaţiuni şi sacrificii. Poate mi-aş fi dorit şi eu un copil, o familie. Dar până la urmă, toate au un preţ. Eu mi-am asumat acest preţ. Pentru că am conştientizat că România are nevoie şi de astfel de oameni, care să se dedice unui crez sau ideal, care să se pună în slujba interesului public. Îmi amintesc aici vorbele lui Kennedy: nu te întreba ce face ţara pentru tine, ci întreabă-te ce faci tu pentru ea.

Manager în România e un fel de rara avis. Avem foarte mulţi directori şi foarte puţini manageri. Şi să ştiţi că este o diferenţă fundamentală între cele două clase de profesionişti. Un director aşteaptă sarcini, pe când un manager împarte sarcini. În toate companiile şi instituţiile statului întâlnim foarte mulţi directori şi puţini, spre deloc, manageri. Mai ales în ultimul an de zile, de când DNA-ul livrează aproape zilnic marfă proaspătă la beciul domnesc, nici un director, funcţionar sau demnitar nu-şi mai asumă nimic. Toţi inventează pretexte, toţi rostogolesc problema, toţi amână luarea de­ciziei şi toţi aşteaptă lumina de la şefu’. Puţine companii au norocul, precum Hidroelectrica, de a avea la butoane un despot luminat, care îşi asumă în fiecare zi decizii. Acesta este, de fapt, marele handicap al României: lipsa de asumare a deciziei. Şi vedem şi conştienti­zăm că fiecare zi cu care întârziem să luăm decizii ne costă. Am peste 25.000 de salariaţi şi vreo 300 de directori în subordine. Pe toţi îi încurajez să fie creativi, să fie loiali companiei şi ţării, să muncească mai mult şi mai bine, să genereze performanţă şi plusvaloare, dar în primul rând să-şi asume decizii.

 Unde vă vedeţi peste 25 de ani şi unde vedeţi România peste 25 de ani?

O reformă nu se face cu armate de oameni şi nici cu generali. Orice reformă se face cu trei oameni: un vizionar, un ideolog şi un strateg. Suntem o naţiune înzestrată cu atâţia oameni de valoare şi totuşi nu i-am găsit pe cei trei, încă. Sigur, dacă e să vorbim din punct de vedere macroeconomic, trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, pentru că suntem pe drumul cel bun. Primul trimestru al anului 2015 a consemnat cea mai mare creştere economică din Europa, de 4,2%, 2014 – cel mai mic deficit la nivelul UE, 2013 – cea mai mare creştere anualizată. Sunt nişte performanţe care ar trebui să ne încurajeze să continuăm reforma şi să-i susţinem pe acei promotori ai dezvoltării şi ai prosperităţii sociale. Dar asta nu este valabil şi la români. Suntem naţiunea care de una singură îşi face cel mai mare rău. Suntem naţiunea care dintotdeauna şi-a ucis conducătorii şi care va da jos un guvern şi un premier care şi-au făcut datoria faţă de ţară. Va urma o altă criză politică, care va frâna acest progres al României înregistrat în ultimii 3 ani.

Fac parte dintre cei vreo mie de oameni asumaţi, care cu o anumită încăpăţânare, indiferent de riscuri, vor să meargă până la capăt, străduindu-se să pună România pe o traiectorie de normalitate, modernitate şi europenitate, să facă lucruri şi să lase o urmă a trecerii lor prin viaţă şi timp. Nu m-am considerat niciodată un model, dar acele generaţii de tineri născute după ‘90 chiar au nevoie de modele aspiraţionale, de nişte oameni care au demonstrat că sunt ceva prin ei înşişi. Oameni care n-au primit nimic de-a gata, care au plecat de foarte jos şi au ridicat imperii.

Indiscutabil există speranţă, cred în forţa acestor generaţii, chiar dacă sunt dezrădă­cinate, chiar dacă ele nu mai cred în nimeni şi în nimic. Până la urmă, viitorul, salvarea aces­tei naţiuni stă tocmai în aceste generaţii apa­rent apatice, demotivate şi uşor resem­nate. Paradoxal, este însăşi condiţia intelectualului român care s-a născut resemnat, lipsit de spirit civic şi neangajat social.

Cred organic în destinul glorios şi colectiv al acestei naţii. Aşa cum spuneam, suntem o naţiune atât de înzestrată… Doar că trebuie să ne scuturăm de această letargie, de această detaşare, să fim mai implicaţi în treburile cetăţii şi să ne proiectăm viitorul conform aspiraţiilor noastre. Munca, bine făcută, reprezintă fundaţia şi temelia acestui viitor. În cei 25 de ani de originală tranziţie am creat nişte modele facile de carieră şi de poziţionare socială, care de fapt sunt nişte forme fără fond. În aceste vremuri, personalitate în România înseamnă să fii fotbalist, fotomodel, star pop, prezentator TV. Cred că a venit timpul să promovăm acele valori şi acei oameni care au substanţă, care inspiră, motivează, dau dovadă de creativitate, de inovaţie şi de asumare. Doar raportându-ne la astfel de oameni vom avea nişte modele sănătoase pentru tinerii noştri, care mai au încă multe de învăţat şi de acumulat.

Eu văd România peste 25 de ani nu neapărat ca o ţară desăvârşită, pentru că nu există o astfel de ţară, dar o văd departe. Tocmai pentru că suntem o ţară echilibrată, atât din punct de vedere al populaţiei, al suprafeţei, cât şi al potenţialului agricol, al resurselor şi al potenţialului intelectual. Războaiele secolului XXI se duc pe resurse de hrană, minerale etc. Noi le avem, pentru că suntem o naţiune şi un pământ binecuvântat de Dumnezeu. Le avem deopotrivă pe toate, dar le exploatăm sălbatic! Şi iar îmi vine în minte un vers: „Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă“. De ce a trebuit să dăm străinilor cuprul, aurul, lemnul, petrolul, de ce a trebuit să dăm toate resursele ţării? Orice ţară privatizează, însă se rezumă la un pachet de maximum 20-40%, pentru a acoperi necesarul de capital şi retehnologizare. Dacă vindem totul cu nesăbuinţă, la ce condam­năm generaţiile care vin, dacă nu la sărăcie? Le facem iar vasali? Suntem tributari încă aceleiaşi filosofii de viaţă, încrustată în ADN-ul naţiunii române, „capul plecat sabia nu-l taie!“ Ce înseamnă asta dacă nu laşitate şi trădare, abandon şi resemnare? Arătaţi-mi ce altă naţiune are o astfel de filosofie? Nici una! Am plătit tribut în fete virgine Înaltei Porţi, ne-am cedat tezaurul la ruşi şi acum aştep­tăm lumina de la marele licurici. Dintot­deauna am pupat inelul unora mai mari, pentru că dintotdeauna ne-a fost frică s\ fim noi `n[ine mari. Trebuie să înţelegem că zi­durile na]iei sunt tocmai aceşti copii frumoşi de după 1990. Şi de aceea trebuie să fim responsabili în a-i educa şi a le insufla acele valori perene şi imuabile ale naţiunii române.

Cum mă văd eu peste 25 de ani? Nu mă văd fizic, eventual doar spiritual, prin ceea ce o să rămână după mine. „O generaţie se duce/ Încet o soarbe asfinţitul/ Purtându-ne prea greaua cruce/ Rămânem noi şi infinitul“.

Cum văd România peste 25 de ani? Vă răspund tot în versuri: „Cred în generaţia mea cu destin de Christ/ Altă credinţă n-am/ Deci exist“. La fel va exista şi România. Pentru că e nemuritoare.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.