Cezar Ioan Corâci avertizează: Învățământul trebuie să devină prioritate națională!

0

Domnule Cezar Ioan Corâci, sunteți profesor la Facultatea de Automatică și Calculatoare a Universității Politehnica București de 38 de ani. Cum ați caracteriza evoluția învățământului românesc înainte și după 1989?

S-a spus, mult timp, că la Revoluția din decembrie 1989, România avea câteva avantaje comparative pe care nu a știut, din păcate, să le folosească: lipsa datoriilor, resurse și ce era cel mai important și anume o mână de lucru calificată și foarte ieftină la acea vreme. Noi cei care lucrăm în învățământul superior – trebuie să menționez că sunt de 38 de ani profesor la Universitatea de Automatică și Calculatoare din Universitatea Politehnică București- nu consideram că învățământul superior este perfect, dar în orice caz consideram că toate etapele normale ale școlii din România îndeplineau standarde care ne făceau competitivi la nivel internațional.

Nu este niciun secret că în primii doi ani – și acest aspect are o parte bună și una mai puțin bună- o mare parte dintre profesorii universitari din România au devenit profesori la marile universități ale lumii. Partea bună este că s-a creat un anumit sistem și renume, cel puțin pentru învățământul tehnic, în special pentru cel din IT. Au fost momente în care România a fost printre primii cinci producători de software ai lumii ceea ce nu era deloc de neglijat. În orice caz, școala gimnazială, liceul, bacalaureatul, erau la un nivel suficient de ridicat măcar pentru a asigura o bună pregătire teoretică. Dotările de laboratoare, din păcate, cel puțin până la Revoluție, erau destul de modeste și erau compensate prin acea perioadă de practică.

În procesul de învățământ există doi actori principali, doi participanți, și anume providerul, cel care furnizează cursuri și cel care primește cursuri. Trebuie să reamintesc faptul că interesul era foarte mare, inclusiv în primii ani de după 1989, indiferent că era vorba de educație, de familie care voia ca proprii copii să primească diplome, inclusiv cele universitare.

O să schimbăm puțin diapazonul și o să ne raportăm la cum privesc și au privit beneficiarii și anume studenții și viitorii absolvenți, studiile superioare. Îmi aduc aminte unele fenomene extrem de interesante: în decembrie 1990 fiind printre profesorii relativ tineri din facultate, alături de studenți, Liga Studenților, eram implicați în fenomenul de reformare a învățământului. În decembrie 1990 studenții au spart avizierele la Facultatea de Automatică unde se afișaseră potențiale locuri de muncă. Evident că era vorba de o listă informativă ce viza posibilitatea tuturor celor care doreau să răspundă ofertelor de muncă ale unor întreprinderi. De altfel, am avut o discuție în acest sens cu reprezentanții Ligii Studenților pe care i-am întrebat de ce au procedat astfel, cât timp nu erau obligați nici măcat să citească conținutul acelor liste. În 1991 am trăit și am încercat să detensionez o grevă generală a studenților care cereau locuri de muncă în domeniul IT de la Ministerul Educației. Și am stat de vorbă, din nou, cu studenții și i-am întrebat, din nou, de ce procedează în această manieră. Spun asta în condițiile în care anul anterior procedaseră exact pe dos, spărgând avizierele și rupând listele cu ofertele de muncă.

Am înțeles atunci ceva și anume că economia de piață, cu toate rigorile ei, se va implementa greu în România. Generația de 22-23 de ani era speriată de viitor- în ciuda faptului că aveam o țară cu o industrie suficient de dezvoltată- și asta reprezenta o problemă. Au trecut anii și interesul a scăzut încât până și Politehnica București a făcut un compromis pe care personal mi-aș fi dorit să nu-l văd. Nu o să nominalizez facultăți, la una țin și ore, care au renunțat complet la orice formă de admitere. Să nu găsești studenți buni care să ocupe locurile din cadrul Politehnicii bucureștene, la facultățile importante, mi s-a părut greu de înțeles. Pe de altă parte, am văzut o cerere teribilă a numărului de absolvenți de instituții de învățământ superior, în mod special în domeniul tehnic. Eu, spre exemplu, țin și un curs de Antreprenoriat și Proprietate Intelectuală la mai multe masterate și am încercat de fiecare dată să explic diferența dintre antreprenoriatul bazat pe nișe, pe oportunități și antreprenoriatul bazat pe cunoaștere, care este conceptul modern. În primul caz l-am dat exemplu pe domnul Gigi Becali, în cel de-al doilea, pe Bill Gates. Se știe că nici Bill Gates nu avea studii superioare însă a creat o necesitate la nivel mondial. Cine mai poate trăi astăzi fără Windows sau alte produse similare? Am înțeles că această lipsă de interes față de studii universitare era cauzată și de stadiul economiei românești care absorbea tot mai puțină forță de muncă cu înaltă calificare.

Au trecut anii și trebuie să recunosc că în ultimii ani interesul a crescut din nou. Asistăm, ce-i drept, și la o mică reîntoarcere a producției industriale, dar nu sunt încă foarte convins de factorii care au dus la o creștere a interesului față de învățământul superior ,inclusiv față de cel de la Universitatea Politehnica București.

În orice caz, ce este foarte interesant este faptul că acest interes nu este suplinit de studii anterioare suficiente. Avem mari probleme cu pregătirea pe disciplinele tehnice: matematică, fizică, a celor care intră chiar și la Facultatea de Automatică și Calculatoare unde examenul de admitere continuă să fie foarte greu. Avem mereu studenți în primul an care au luat premii la olimpiadele internaționale de matematică și fizică. Nu există generații de studenți care să nu fi obținut rezultate meritorii la olimpiadele internaționale.

Unde s-a greșit , domnule Corâci, în privința învățământului în anii 90? Care erau pașii care trebuiau urmați? Prea multe reforme, prea multe experimente eșuate, prea multe orgolii… Dacă am putea să dăm timpul înapoi ce ar trebui să facem?

Știți că în anii după 1990 am făcut și politică și am o parte de responsabilitate pentru această situație, ca mulții mei colegi din Parlament care proveneau din învățământul superior, deci cunoșteam foarte bine sistemul. Am încercat să copiem rapid modele care, în opinia mea, nu ni se potriveau sau care trebuia pregătite foarte bine în prealabil. Îmi aduc aminte o discuție pe care am avut-o cu domnul Andrei Marga, de la Cluj, care pe atunci era ministrul Educației, pe care l-am întrebat: este foarte bine, chiar lăudabil, ce faceți, dar aveți banii necesari?

O reformă reală, de substanță, în învățământul românesc costă enorm. Am încercat, din păcate, să schimbăm sistemul, brusc și fără resursele necesare, iar rezultatele se văd. Acest tip de reformă a fost făcut nu numai în învățământ, ci în toate domeniile de activitate.

Aceasta a fost prima mare greșeală. A doua greșeală a fost că România, orice domeniu ai lua în discuție, este mereu nepregătită. Era iminent acordul Bologna, știam foarte bine că va veni ziua în care vom fi oblgați să aplicăm acele norme, pentru că toată lumea își dorește ca diplomele din România să fie recunoscute în toată lumea. În momentul în care acest acord a început să fie aplicat am constatat cât de grea este reforma învățământului universitar în sensul ca cinci ani să fie transformați în șase ani. Patru ani obligatorii plus doi la masterat! Nu am fost pregătiți, ca de obicei. Dacă mă refer la colegii mei din Politehnica București, care sunt extrem de bine pregătiți profesional, dar foarte prost retribuiți, realizez cât greu a fost în toate domeniile de activitate!

Eu cred în economia de piață și în concurență. Și am scăpat din mână alternativa privată care trebuie să existe. Ne-am uitat mereu cu ochii peste Ocean. Într-adevăr în modelul american sunt puține universități de stat în primele 20 din SUA. Marea majoritate a universităților prestigioase din SUA sunt private. Fără să se supere colegii mei din învățământul privat, învățământ pe care l-am sprijinit, cunoașteți vreo universitate privată performantă în România? Pentru că nu li s-au aplicat aceleași standarde ca în învățământul de stat, s-a ajuns în această situație. Dacă am fi aplicat standarde similare ambele sisteme de învățământ ar fi progresat.

Lăsând la o parte scandalul diplomelor penale, acesta fiind de resortul altcuiva, nu pot să nu spun faptul că standardele mai scăzute ale multor universități private au făcut ca toți cei care doreau o diplomă au obținut-o fără a ști ce vor face exact cu ea.

Cât de utilă/necesară este diploma universitară, pentru un absolvent slab pregătit, în mediul privat?

Privind lucrurile de cealaltă parte a baricadei, ca angajator, vă spun că în domeniul privat lucrurile stau diferit ca în cel de stat. Inutil să ai o diplomă dacă nu ai și calificarea necesară. Sigur că dacă știi să faci un lucru și nu ai o diplomă te poți angaja, în cazul în care nu ești pregătit și ai o diplomă situația devină mult mai delicată. Un angajator care își dorește performanță vizează oameni pregătiți, plătiți bine! Este una dintre regulile economiei de piață!

Revenind, însă, la problema generală a Românie, în urmă cu câțiva ani am văzut un studiu făcut, de Marian Preda, decanul Facultății de Sociologie din cadrul Universității București, pe lângă o comisie prezidențială. Un studiu foarte interesant. Pe un model de populație, pe vârstă, calificări, studiul arată, alarmant, cum România se îndepărtează de media europeană. Din acel studiu am aflat că mai mult de jumătate dintre cei care au studii superioare nu se angajează pe posturi de studii superioare sau în domeniul pe care l-au absolvit. Nu aș vrea ca, totuși, cineva să creadă că eu susțin că este o problemă de absorbție a forței de muncă și că sunt prea multe locuri în sistemul de învățământ.

Acum o lună am fost invitat la o întâlnire a premierului Ponta cu o parte a ambasadorilor unor state importante acreditați la București și toți au reproșat faptul că România a pierdut acest avantaj comparativ al forței de muncă ieftină și calificată. Mai mult, aceștia făceau calcule similare cu cele din învățământul medical, unde se știe că deși avem nevoie de 120.000 de medici pe an, în sistem nu pregătim nici măcar 80.000. Și nu îi mai luăm în calcul pe cei, alarmant de mulți, care pleacă peste hotare.

O situație similară este și în cazul învățământului superior tehnic românesc unde pregătim mai puțini ingineri ( chiar și cu cei care termină universități private! ) decât cifra de care este nevoie pe piață. Se știe că unii pleacă din țară, alții ies la pensie etc.

Discutăm despre o aplecare serioasă asupra situației reale în care se găsește învățământul, mai ales că acesta ar trebuie să devină o prioritate națională cu adevărat, nu numai în discursurile politicienilor care, fără excepție, vorbesc de importanța și necesitatea unui învățământ finanțat corespunzător.

Am fost de curând la o întâlnire a Asociațiilor de investitori germani din România, din Brașov, și am înțeles ce sistem de învățământ dual au reușit ei să creeze. Au creat propriile școli de formare profesională, producând produse de foarte mare tehnicitate. Spre exemplu, DrexlerMeyer unul dintre giganții domeniului automatizării produce lucruri senzaționale la Brașov.

Cred că necesitatea de oamenii cu studii, inclusiv studii superioare, bine pregătiți, există, mai mult cred că toți cei care sunt responsabili de reforma din învățământ trebuie să găsească punți de legătură între economia reală și învățământ, în special cel universitar. Ar trebui ca în parteneriat public-privat universitățile să fie ajutate să ofere și acele cunoștințe practice de care au nevoie angajatorii, așa cum se întâmplă în toate țările dezvoltate din lume. Am văzut acest lucru în Franța, în Germania, mai ales că sunt convins că există multe companii puternice care ar dori să facă acest lucru în cazul în care ar exista un cadru legislativ în acest sens.

Am fost rugat, de altfel, de-a lungul timpului, de diverse companii foarte mari, să îi sprijin pentru a demara diverse cooperări universitare. În ciuda autonomiei universitare să știți că este foarte complicat acest lucru. Și devine obligatoriu ca acest cadru să fie revizuit.

Unul dintre domeniile pe marginea căruia Guvernele României trebuie să se aplece în mod constant îl reprezintă învățământul, la toate nivelurile. Cred, de asemenea, că trebuie să punem un accent deosebit pe creșterea calității învățământului. Și acest lucru trebuie să înceapă de la cursul primar, gimnazial, să continue cu liceele teoretice și tehnice (de meserii ) și să continue cu un învățământ superior exigent, modern și de calitate.

Să nu uităm că România este membră a UE și să ne amăgim că putem face concurență unor țări din Asia, Africa sau lumea arabă, cu un nivel foarte scăzut al salarizării este, din punctul meu de vedere, o absurditate. Singura șansă a economiei românești este creșterea competitivității. Primul factor îl reprezintă forța de muncă pentru că fără o forță de muncă de înaltă calificare nu vei putea niciodată să fii competitiv. Mai mult decât atât, o să vedeți că firme puternice care vin și vor să investească în România vor pleca în lipsa găsirii unei forțe de muncă calificată. Sau vor aduce forță de muncă din alte țări.

Domnule Corâci, putem avea un învățământ de calitate, finanțat dacă nu corespunzător, măcar decent, fără a avea un sistem de sănătate performant, o Justiție bine finanțată, un sistem de cercetare, de ordine publică, etc care să nu se mai plângă mereu de lipsa fondurilor? Nu credeți că toate aceste domenii trebuie să salte România în aceeași măsură, să fie la fel de competitive? Și, până, la urmă ajungem tot la necesitatea unei economii performante, competitive…

Este ca și povestea cu oul și găina… Trebuie să înțelegem că și asistentele medicale, medicii, cercetătorii, magistrații, polițiștii, cercetătorii etc trebuie școlarizați. Și pregătirea acestora este direct proporțională cu exigența și calitatea sistemului de învățământ.

Pe de altă parte, este evident că aceste domenii sunt indisolubil legate. Cu o altă ocazie o să vă prezint un studiu comparativ al procentelor alocate din PIB de alte țări învățământului. Vorbesc de țări comparabile cu noi. Și o să constatați că există țări în care învățământul și sănătatea sunt priorități reale, nu declarative, pentru că acest lucru este evident în alocările bugetare. La noi nu se întâmplă acest lucru…

Eu am spus mereu că nu procentul este important, cât valoarea absolută a acestor fonduri. Dacă la noi prin evaziune dispar 20, poate 30% din fondurile alocate, atunci prin recuperarea, măcar parțială a acestor sume uriașe, am putea vorbi de alocarea mult-clamată a 6% din PIB pentru Învățământ. Și am putea discuta despre mai mulți bani pentru Sănătate, Justiție, Cercetare samd.

Calea este reducerea acestor pierderi bugetare pe care le suferă, în fiecare an, statul român. În cazul în care la Buget ar veni mai mulți bani -pe lângă relaxarea fiscală care este extrem de importantă, pentru că mai întâi trebuie să produci pentru a consuma- vom găsi resurse pentru a da Învățământului ceea ce merită. Și o să vă mai spun un lucru și cred că nici medicii și nici colegii mei nu se vor bucură să îl audă (deși trebuie să recunoaștem faptul că și profesorii și medicii o duc din punct de vedere material și al recunoașterii sociale a muncii pe care o desfășoară mai rău ca înainte de 1989). Chiar dacă toată lumea dorește majorări salariale sunt convins că dacă i-ați întreba pe fiecare în parte, într-o proporție uriașă, v-ar spune că ar prefera, înainte de toate, condiții de muncă mai bune și abia după aceea majorări salariale. Investițiile sunt la pământ: nu avem laboratoare, multe săli de clasă din mediul rural arată groaznic, situația este la fel de alarmantă și în cazul multor medici și a multor spitale. Cum poți să faci învățământ sau medicină de calitate fără ca statul să îți ofere cele mai bune condiții?

Va fi inutil să plătim mai bine medicii și profesorii dacă nu le vom oferi și condiții decente în care să-și desfășoare, demn, activitatea. Credeți oare că vreun profesor sau medic va cumpăra aparatură, calculatoare, instrumentar, medicamente sau material didactic din salariul său? Acest lucru nu se va întâmpla!

Vreau să fiu bine înțeles: majorarea salariilor profesorilor și medicilor este o necesitate, dar nu va rezolva problemele cu care se confruntă sistemul.

Mai mult, bugetele din ultimii ani ale României arată că există resurse, însă marea probleme este că acestea au fost foarte prost administrate. Uitați-vă și în cazul investițiilor unde guvernanții decid, de fiecare dată, reducerea banilor pentru investiții. Ar trebui, din punctul meu de vedere, să se analizeze fiecare investiție în parte și să fie susținute acelea care au și un multiplicator în economie. Pentru că în alte condiții este evident că resursele se irosesc.

Eu mă aștept ca în perioada imediat următoare învățământul să devină, așa cum este normal, o prioritate națională. Reprezint UGIR-1903 și în Consiliul Național al Autorității Naționale a Calificărilor unde discutăm despre formarea profesională continuă și de prima calificare. Cred că s-au făcut pași importanți și în acest domeniu, inclusiv în a construi niște standarde la nivel național compatibile cu cele europene , și pe meserii. Este foarte important ca toți cei care muncesc să fie calificați, nu necalificați. Cred că cu puțin efort al guvernului actual și al celor care vor urma am putea să redobândim ceea ce vârful învățământului superior încă a păstrat!

Pentru că dacă privim la competitivitatea vârfurilor veți vedea că este foarte bună, a mediei, însă nu. Cei de la vârf continuă să obțină premii la olimpiadele internaționale. Din păcate, pe aceștia îi pierdem. De aceea devine extrem de important creșterea profesionalismului mediei celor care termină facultatea!

Unde vedeți învățământul românesc, în special pe cel universitar, peste zece ani?

Dacă va continua în aceeași direcție dezamăgitoare nu cred că vom ajunge prea departe! Pentru că ar însemnă că România ar ajunge într-un loc extrem de periculos! Să știți că dezvoltarea nu este obligatorie nici măcar pentru toți membrii UE, cu atât mai puțin pentru toate regiunile de dezvoltare din UE. Pot să există și în următorii 50 de ani zone gri. Există în economie niște legi care spun că creșterea zero, plus unu, minus unu, nu poate să dureze mulți ani. Astfel că ori ajungi pe o pantă de creștere, ori cobori. Și dacă creșterea de obicei este anevoioasă, scăderea este rapidă!

Pe termen mediu sunt însă optimist pentru că nu cred că România este o țară fără resurse umane. Mai cred că românii vor înțelege că trebuie să se concentreze și să-și folosească efortul în dezvoltarea propriei economii. Nu cred în soluția imigrației pentru că, personal, am avut multe oferte și înainte de 1989 și după, dar am crezut mereu că locul meu este în România.

Depinde doar de noi ca nivelul de trai să crească, ca acest lucru să se schimbe. Cred, de asemenea, că avem o fereastră de oportunitate și că există din partea unor mari investitori un interes deosebit pentru această zonă. Totul este ca aceste investiții să aibă un efect multiplicativ și să conducă la creșterea competitivității și a încasărilor la buget. Pentru că până la urmă efectul capitalului românesc sau străin este același!

Un interviu realizat de Iulian Badea

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.