Cezar Ioan Corâci: Clasarea dosarului Revoluției nu cred ca va fi o soluție pe termen lung!

0

Domnule Cezar Ioan Corâci este cunoscut faptul că ați fost un participant activ la evenimentele din decembrie 1989, fiind chiar unul dintre cei au contribuit la constituirea societății civile în România acelor timpuri extrem de tulburi. Acum la 25 de ani, în contextul reluării unor ample discuții pe marginea dosarelor Revoluției și al Mineriadei din 13-15 iunie 1990, cum vedeți evenimentele de atunci?

După cum bine știți fac parte dintr-o generație care în decembrie 1989 avea în jur de 35 de ani și care ar fi trebuit să aibă maturitatea și capacitatea de a face legătura între generația de 45-50 de ani – care ar fi putut și ar fi trebuit să aibă misiunea de a schimba România- și generația celor tineri, lideri și membri ai Ligii Studenților, precum Marian Munteanu, Mihai Gheorghiu și alții cu care, de altfel, sunt și prieten.

Am crezut în schimbarea unui sistem a cărei opresiune era simțita puternic, mai ales de intelectuali. Nu mai vorbesc de alte lucruri care, în afară de suferințele fizice, erau umilitoare pentru milioane de români, spre exemplu, lipsa căldurii – uneia dintre fetele mele, născută în 1984, nu puteam , din cauza lipsei căldurii, să îi facem baie în fiecare seară pentru că apartamentul nu era încălzit. Mai mult, eram profesor în Politehnica din București, eram șef de lucrări și făceam cursuri într-o sală în care erau minus trei grade pentru că în ultimele două ierni înainte de Revoluție Politehnica nu mai fusese încălzită deloc. Sunt lucruri pe care nu le pot uita, cum nu pot uita nici faptul că munca celor mulți, a milioanelor de români, era irosită în diverse moduri, ceea ce în linii mari, din nefericire, se întâmplă și astăzi. Trecând peste acest aspect, eminamente politic, îmi aduc aminte foarte bine de primele zile de după Revoluție și mă refer aici la entuziasm, dar și la mitingurile din 12 și 28 ianuarie 1990.

Eu mă consider o persoană educată și cu un nivel de cultură peste medie, dar am fost îngrozit, spre exemplu, de ce s-a întâmplat la sfârșitul zilei de 28 ianuarie. Îmi aduc aminte că același domn Cazimir Ionescu care alerga cu un steag pe la balconul Guvernului și era foarte încântat de atrocitățile pe care așa-zișii muncitori de la IMGB -vă mai aduceți aminte de IMGB face ordine?- le făceau în Piața Victoriei. Sunt convins că acele persoane nu erau muncitori, eu personal reușind să mă feresc, în ultimul moment, de întâlnirea cu aceștia.

În momentul în care au apărut primele semne ale societății civile am observat că acestea au apărut în mai multe moduri. Eu am făcut parte, încă de la început, dintr-un grup alături de Emil Constantinescu, Costin Georgescu, Zoe Petre și alți colegi din mediul universitar și, imi amintesc, că ne-am cunoscut la mitingurile din fața Televiziunii. Vorbesc de februarie-martie 1990 când l-am cunoscut pe Adam Mihnic, unul dintre liderii Solidarității, care ne-a spus că deși facem un lucru foarte bun, nu avem nicio șansă pentru că, ne mai spunea el, că vom câștiga TVR de-abia după ce vom câștiga Puterea, lucru foarte adevărat.

Apariția unei societăți civile, a unei alternative politice la regimul care a preluat Puterea în decembrie 1989 a reprezentat o provocare uriașă. Era perioada scenariului teroriștilor, a manipulării, a semănării terorii și neîncrederii între români. Cât de greu a fost punerea bazelor unei opoziții fie ea și firavă la început?

Am participat, practic, la toate momentele și încercările de a construi o opoziție la vechile structuri ale Partidului Comunist. Acest fapt a fost extrem de greu pentru că spre deosebire de Polonia, Cehia și alte țări, societatea civilă din România fusese atomizată. Nu ne cunoașteam între noi, cei care aveam același mod de a gândi, și care am fi fost capabili să construim echipe împreună. Nu eram organizați, nu aveam poate, în unele situații, nici măcar același mod de a vedea lucrurile.

Această coagulare a unei alternative la puterea instalată în decembrie 1989, în realitate o bucată a vechiului Partid Comunist, a fost o provocare uriașă. Aici voi spune un lucru care poate părea paradoxal la prima vedere. Evenimentele și evoluția lor au dus la coagularea Opoziției. Dacă nu ar fi fost mineriadele nu știu care ar fi fost evoluția politică a României, nu știu dacă ar fi fost o asemenea reacție a acelor muguri ai societății civile.

Probabil, unii dintre cei care vor citi acest interviu vor înțelege că eu văd și ceva bun în aceste trei mineriade. Niciodată nu aș putea, însă, să susțin că există ceva bun într-o barbarie. Faptul că această barbarie a condus la constituirea unei opoziții democratice, cel puțin în primii ani, este un lucru cert. Țin minte că pe 27 sau 28 decembrie 1989 a fost o chemare la un miting foarte mare în Capitală. M-am suit în metrou și eram în drum spre Piața Revoluției și în metrou, la toate difuzoarele, se spunea să ne întoarcem acasă, să nu participăm la acest miting pentru că sunt teroriști etc. Eu am fost printre puținii care am mai ajuns în acea Piață și am discutat cu unii prieteni, cu care mă întâlnisem și discutasem încă din seara zilei de 21 decembrie, despre faptul că erau suspect de puține persoane în Piața Revoluției. Nu îmi dau seama câtă lume ar fi venit la acel miting fără scenariul teroriștilor, însă, am înțeles că se încerca instaurarea unui sentiment de frică, teamă, teroare generală.

Îmi aduc aminte că am trăit același lucru după 13-15 iunie 1990. Am fost unul dintre participanții foarte activi la Piața Universității. Nu am apărut niciodată în balcon, dintr-un motiv personal, pentru că am crezut că nefiind un dizident activ al regimului Ceaușescu nu am acest drept. Dreptul de a fi o voce. Pentru că printre prietenii mei se numărau Radu Filipescu, Ion Gâtlan, al cărui băiat Ion Laurențiu Gâtlan este primul mort al Revoluției de la Sala Dalles și alții care făcuseră mult mai mult decât mine. Am vrut să stau ca un anomim în acea mulțime numeroasă până la sfârșitul manifestației.

Să trecem la evenimentele tragice din 13-15 iunie 1990, când am asistat, practic, la o barbarie fără margini, intitulată mineriadă…

Am fost printre cei care s-au ocupat alături de Părintele Galeriu, cu care am avut onoarea de a fi prieten, de greviștii foamei , și sunt unul dintre cei care vă pot spune exact ce s-a întâmplat în acea perioadă, după retragerea Ligii Studenților de atunci. Seara, în afară de corturile în care se aflau 30, poate 40 de persoane, unele aflate într-o stare mai bună, altele duse la Spitalul CFR 2, nu se strângeau mai mult de o sută, două sute de persoane. Noi, cel puțin, cei care credeam că aveam ceva de spus, eram convinși că trebuie schimbată metoda de protest. Nu puteai, după alegerile din mai 1990, câștigate cu un scor zdrobitor de FSN, să continui cu proteste de stradă. Era un non-sens , nu avea niciun rost.

Nu am înțeles ani de zile, motivul acelui spectacol foarte bine regizat. La una dintre celelalte veniri ale minerilor, când a murit regretatul Andrei Frumușanu, aveam ore la Politehnica. Studenții mi-au spus, fiind liderul Solidarității Universitare în Politehnica București și prieten cu cei din Liga Studenților, că în Piață se întâmplă anumite evenimente și că trebuie să mergem acolo. Am mers și pentru că nu ne-am putut apropia direct am fost impresionat de numărul foarte mare de scutieri care se găseau pe toate străzile, în mod special în spatele clădirii Guvernului, și de numărul foarte mic al celor din Piață. Și au apărut minerii… Întrucât nivelul meu de înțelegere al acelor evenimente îmi permitea să apreciez că este ceva în neregulă le-am spus studenților să plece acasă pentru că ce văd nu este, cum se spune, de-adevăratelea! Ăsta a fost sentimentul meu! Am plecat și am aflat ulterior că Andrei Frumușanu a fost împușcat în cap de un lunetist în timp ce bea apă de la o fântână de lângă Piața Victoriei.

În seara zilei de 13 iunie eram la niște prieteni într-unul din blocurile din spatele Spitalului Colțea. În momentul în care s-a întrerupt emisia la TVR, am decis să plec acasă. Am coborât și am încercat să intru în stația de metrou Universitate. Am rămas, totuși, un timp și am privit la ce se întâmpla acolo. Erau 100, 200 de persoane în Piața Universității, persoane pe care în marea lor majoritate nu le cunoșteam, și am văzut acele imagini cu oameni care aruncau unii din interiorul cercului, alții din exteriorul său, cu coctailuri Molotov în autobuze fără să fie împiedicați de nimeni. Acea mare masă de scutieri care încercuia zona putea, fără probleme, să împrăștie imediat acest grup nesemnificativ ca număr.

Apoi a urmat acea zi de teroare groaznică în care personal am avut noroc pentru că am avut examene în Politehnica. Eram în clădirea Electronicii, fostul Ștefan Gheorghiu, împreună cu un coleg. Sub pretextul că mai mulți manifestanți au sărit gardul, Tab-urile scutierilor au dărâmat poarta și au intrat în curtea Politehnicii și au tras cu gloanțe de caucic inclusiv în mine și colegul meu care stăteam pe bancă în curtea instituției de învățământ. M-am simțit din nou foarte umilit, deși personal nu m-am speriat.

Pe plan extern efectul mineriadei din 13-15 iunie a fost unul devastator. Cât de mult rău a făcut României anului 1990 această mineriadă?

Efectul evenimentelor din 13-15 iunie 1990 a fost, pe bună dreptate, devastator. Afară de câteva întâlniri ale celor care constituiseră grupuri, muguri ai Solidarității Universitare și ulterior ai Alianței Civice, până în toamnă nu se întâmplase mai nimic. Însă, în momentul în care a apărut un fenomen cu totul special, de care lumea nu vorbește și anume Marșul pentru Marian Munteanu, mărturisesc că a fost unul dintre primele momente în care participarea a redevenit semnificativă. Deși am simțit un sentiment de teamă pe care nu l-am simțit, nici măcar, în timpul Revoluției, printre gloanțe.

Scenariul reușise. Și nu cumva aceasta era lecția pe care opoziția trebuia să o înțeleagă? În momentul în care am văzut cât de multă lume s-a strâns atunci și discutăm, din nou, de zeci de mii de persoane, după o perioadă de inerție și de autoritarism exclusiv care ducea România într-o direcție profund greșită, după opinia mea. Opțiunea asiatică a României nu poate să aducă nimic bun. Deja lucrurile începeau să se schimbe.

La mulți ani după acele evenimente și mă refer chiar la discuțiile din ultimele zile, m-am întrebat dacă acei comentatori care găsesc în sprijinul celor care aveau putere în 1990 și mă refer aici la Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Cazimir Ionescu, Gelu Voican Voiculescu, argumente de genul de ce aveau nevoie de mineriade… Aveau mare nevoie dar, din fericire, scenariul lor nu a reușit. Trebuia ca oamenii să fie intimidați și România să urmeze un drum pe care aceștia și-l imaginau în acea perioadă așa cum chiar Ion Iliescu a recunoscut.

Cum a fost posibil, totuși, ca în noiembrie 1996, Emil Constantinescu și CDR să câștige alegerile parlamentare și prezidențiale și să schimbe cursul României?

Aceste evenimente nefericite au făcut, totuși, ca încet-încet să apară mugurii unei alternative care în 1996 a reușit să câștige alegerile și care a schimbat radical cursul României. Această continuă manipulare a avut un efect de bumerang și a condus la această schimbare. Este ca acel principiu al comunicării privind suprasaturarea imaginilor. Poate că mult mai puțină lume s-ar fi implicat dacă nu ar fi existat aceste abuzuri, aceste excese, care au avut, mă repet,un efect de bumerang asupra unei anumite categorii de oameni. Sunt convins că marea majoritate a populației a fost manipulată, chiar terorizată, de aceste evenimente, regizate cu grijă, pentru un timp îndelungat. Dar pentru intelectuali, pentru cei care își doreau altceva, pentru cei care se gândeau la viitorul lor și al copiilor lor, începuseră să strângă rândurile, să se mobilizeze și să creeze cu adevărat germenii unei alternative politice. Îmi aduc aminte de primele luni ale anului 1990, de PNȚCD, de oameni cu tradiție, ai căror părinți sau bunici muriseră în închisorile comuniste, mai apoi PNL, dar oare s-ar fi coalizat această opoziție dacă nu ar fi existat dușmanul comun? Iar acest dușman comun, a fost, până la urmă, o putere care a evoluat sub presiunea opoziției, așa cum se întâmplă în orice democrație.

Nu cred că drumul euro-atlantic al României ar fi fost la fel de ușor dacă nu s-ar fi creat această opoziție. Eu cred că nevoia de a te opune, de a reacționa, a fost cea care a creat o clasă politică de o altă factură ,cu toate vicisitudinile ei, parțial nouă, dar care, din nou, după 25 de ani se află într-un moment de cotitură. Deși este evident că Revoluția este o poveste foarte complicată, nu poți să spui că oamenii s-au împușcat din greșeală..

Cum ar trebui privite, tratate, înțelese, judecate, domnule Corâci, evenimentele din decembrie 1989? Cum ar trebui să reacționeze, chiar și tardiv, la 25 de ani, instituțiile statului român față de manipulările, abuzurile, excesele și chiar crimele comise atunci?

Eu nu pot să privesc detașat aceste lucruri. dar am să vă spun două opinii. Prima ca persoană particulară și ca participant activ la acele evenimente și a doua ca președinte al unui mare patronat din România, UGIR 1903, implicat în viața economică și care privește în viitor.

Ca persoană fizică îmi vine foarte greu să trec peste aceste momente. Am fost alături de oameni bătuți, am stat împreună în aceeași atmosferă de teroare în anul 1990. Am văzut încă de atunci aceste scenarii. Spre exemplu cum Chițac vorbea cu Diamandescu care spunea ceva de genul: am dat foc la autobuze așa cum ne-am înțeles cu domnul președinte Iliescu! Scuzați-mă!

Care este concluzia pe care o trage astăzi un cetățean de rând. Justiția nu funcționează. Nu cred în varianta răzbunării sau a găsirii unor vinovați numai pentru a justifica anumite lucruri este importantă și are vreo valoare. Cred că necesitatea recuperării unui moment foarte important din istoria României există în mod clar. Din nefericire aici sunt două lucruri care se amestecă, lucruri pe care nu le înțeleg și ca să fiu sincer nici nu cred că este problema mea să le înțeleg. Este problema unei Justiții care trebuie să funcționeze. Pot să înțeleg de ce au murit oameni până în ziua de 24 decembrie. Dar nu pot să înțeleg de ce a mai fost nevoie să moară oameni și după această dată.

Dacă cineva este implicat în moartea acestor oameni, indiferent de meritele sale, trebuie să plătească pentru aceste atrocități. Sigur în limitele legii. Dacă legea spune că faptele s-au prescris să plătească măcar moral. Dacă însă legea spune că faptele sunt imprescriptibile atunci va trebui aplicată!

Ca și cunoscător al vieții politice, sociale și mai ales a celei economice din perioada postdecembristă, credeți că instituțiile statului român sunt pregătitepentru a analiza la rece evenimentele din decembrie 1989? Vorbim, totuși, de instituții, de o Justiție puternic politizată…

Dacă mi-ați fi pus această întrebare în urmă cu un an mi-ar fi fost greu să răspund „da”. Până acum un an multe persoane credeau că sunt inexpugnabile. După acțiunile DNA și lămurirea unor lucruri cu mult mai mari implicații asupra cetățenilor și economiei României decât morții de la Revoluție cred că lucrurile stau foarte diferit. Cred că dacă am reuși să facem lumină și să recuperăm o parte dintre pagubele produse de actuala clasă politică economiei românești s-ar putea ca și aceste fapte penale sau lucruri care au aruncat România, cu mulți ani în urmă, să fie clarificate.

Îmi aduc aminte de un lucru: eu nu cred că au fost acceptate atâtea cereri de azil politic în Europa, ca atunci, după evenimentele din 13-15 iunie. Aduceți-vă aminte că zeci de mii de români din Italia au primit imediat dreptul de ședere. Niciodată nu a fost posibilă o asemenea situație pentru români. Vreau să spun că această decizie era o recunoaștere clară a țărilor din Europa civilizată că în România lucrurile merg rău, că regimul Iliescu era un regim dubios.

Cred că dacă actorii principali de acum 25 de ani ar fi plecat singuri acasă, nu era necesar ca aceste lucruri să fie duse până la capăt. Pentru credibilitatea României nu era necesar, însă, pentru famiile victimelor de atunci, al celor care au suferit, era absolut necesar. Astăzi nu trebuie să umblăm cu jumătăți de măsură și este la mijloc credibilitatea României. Un om pătat face rău României prin însăși imaginea sa și nu este nicio nenorocire dacă se retrage în mod voluntar. Face bine grupului din care face parte, își lămurește problemele și poate reveni oricând cu fruntea sus și cu o credibilitate sporită.

Discutăm de mari investiții în România, discutăm de cetățeni și companii străine mari care să aibă încredere și să investească în România. Cum să aibă încredere și să investească în România, o țară unde Justiția nu funcționează? Deci, ne învârtim într-un cerc vicios. Aparent aceste lucruri par de altă natură dar ele dau credibilitate inclusiv mediului de afaceri din România.

După 25 de ani nici nu mai cred că pedepsele pot fi consistente chiar în cazul în care vor fi descoperiți niște vinovați. Știți cum e? Este ca în cazul vestitei probleme cu care s-a confruntat Germania în 1990. Grupul care a preluat puterea atunci își plătește propriile greșeli. Aduceți-vă aminte chiar de procesul de denazificare. Un an doi, toată lumea trebuia să spună ce are de spus, cine a făcut crime va fi pedepsit, și după aceea subiectul va fi închis.

Cred că o asemenea clarificare și recuperare a istoriei mai ales că, probabil, vinovățiile sunt reale, dar nu așa de grave pe cât se pare. Eu nu cred că aceste scenarii au fost construite de la București, de oamenii care au preluat Puterea în decembrie 1989. Nu îi cred nici suficient de inteligenți, nici suficient de buni organizatori pentru a pune în mișcare asemenea mecanisme. Au fost, este adevărat, beneficiarii acestor mecanisme însă doar atât…

Dacă ar fi să-l citez pe Ion Iliescu aș spune că în primele două luni s-a urmărit neîntinarea valorilor comunismului, după aceea s-a urmărit semnarea acordului cu Uniunea Sovietică, România fiind singura țară din Est care a semnat un acord cu URSS, acord la care ulterior s-a renunțat pentru că Rusia este mai inteligentă decât credem noi și a văzut că reacția românilor este destul de puternică.

După aceea s-a urmărit conservarea unei doctrine de stânga. Aduceți-vă aminte de îndărătnicia, dacă pot să-i spun așa, cu care s-a distrus Agricultura. Toate aceste lucruri au adus foarte mari prejudicii și au încercat să perpetueze un sistem care, în opinia mea, a căzut pentru că nu funcționa eficient din punct de vedere economic. Am asistat în primii ani de după 1989 numai la idei incoerente de stânga, chiar de extremă stângă, care au distrus total economia.

Cei care au murit în acele zile au murit tocmai pentru ca România să se schimbe, să urmeze un alt drum. Nu am auzit pe nimeni strigând că vrea salarii mai mari, oamenii au strigat „libertate!” și „jos comunismul!”. Oamenii au sperat într-o economie în care să fie apreciați și retribuiți după valoarea reală a muncii prestată. Ce avem astăzi în realitate?

Dosarul Revoluției a fost, după cum știți, clasat de Parchetul General. Pe de altă parte, Iliescu și alți lideri ai României anului 1990 sunt anchetați și puși sub acuzare în dosarul Mineriadei. Cum comentați?

Deși nu sunt de profesie jurist, sunt câteva lucruri pe care nu le înțeleg și mă raportez aici la informațiile pe care le am din presă. Eu știu că România este membră a UE și acest lucru implică niște drepturi, dar și niște obligații. Știu că suntem obligați să respectăm hotărâri CEDO. Nu înțeleg cum existând atâtea hotărări CEDO pe subiectul Revoluției, Parchetul General poate clasa acest dosar. Nu știu dacă acest lucru nu implică anumite sancțiuni ulterioare pentru România din partea CEDO.

În ultimele zile am auzit o teorie ciudată, deși acreditată, în opinia mea, corect din punct de vedere juridic. Dacă în primele zile ale Revoluției putem vorbi de o inconsistență a Puterii politice, regulilor și a legii pentru că treceam de la un sistem legislativ la altul, în cazul evenimentelor din 13-15 iunie 1990 legislația era clară. Dacă tot vorbim de subminarea economiei românești, ce subminare poate fi mai mare decât acele imagini cu minerii care au îngrozit o lume întreagă?

Încă o dată, cred că nu va fi nimeni absolvit de vinovăție, dacă a existat o vinovăție reală, în timpul Revoluției. Nu sunt, de asemenea, ferm convins că în acele zile actorii principali care dețineau Puterea și despre care discutăm, aveau control asupra a aceea ce se întâmplă în timpul Mineriadei din iunie. Este posibil ca și gradele de vinovăție să fie diferite. Cred că problema noastră și prioritatea noastră este viitorul. Și ca să privim cu încredere spre viitor trebuie să închidem trecut și aceste dosare care au legătură cu trecutul.

Soluția clasării dosarului Revoluției nu cred că va fi o soluție pe termen lung. Nu cred că pot fi uitați cei 1700 de morți, mai ales cei de după 24 decembrie 1989.

Cred că acest subiect, fără presiunea deciziilor CEDO, nu ar fi fost deschis niciodată de actuala clasă politică. Dacă ar fi dorit să identifice o soluție, demersul ar fi venit din propria inițiativă. Nu era nevoie ca România să fie condamnată la CEDO. Dar, din păcate, lucrurile în România evoluează în direcția pe care o știm cu toți. Iar investitorii străini știu cel mai bine aceste realități…

Un interviu realizat de Iulian Badea

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.