167 de ani de la nașterea „poetului nepereche” Mihai Eminescu

0

Ziua de 15 ianuarie, aleasă ca Zi a Culturii Naționale, reprezintă data nașterii poetului național al românilor, Mihai Eminescu (1850-1889).

MIHAI EMINESCU s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani. A fost poet, prozator, dramaturg și jurnalist, socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant și de teoriile lui Hegel.

A fost activ în societatea Junimea și a lucrat ca redactor la Timpul. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902. A murit la 15 iunie 1889, la 39 de ani, la București, iar la 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

În cartea dedicată vieții lui Mihai Eminescu, George Călinescu a scris: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Primul care a intuit marele efect modelator al creației eminesciene a fost Titu Maiorescu: „Eminescu a făcut ca toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma înfăptuită de el a limbii naționale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veșmântului și cugetării românești”.

 Eminescu a fost o personalitate copleșitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligență, memorie, curiozitate intelectuală, cultura de nivel european, bogăția și farmecul limbajului. Din acest motiv putem spune că „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci” (Tudor Vianu).

 „A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă…Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicata lui singurateca slavă” (Tudor Arghezi).

De la debutul din 1866 în revista Familia a lui Iosif Vulcan, Eminovici Mihai a devenit Mihai Eminescu şi, sub acest nume, a trăit şi a scris literatură şi gazetărie pe ici, pe colo, în România diverselor geometrii politice şi prin oarece străinătăţuri între anii 1850 şi 1889.

În volum a (fost) debutat de Titu Maiorescu – Poesii (ed. I, 1883). I s-a refuzat Premiul Academiei.

La 15 iunie 1883, Eminescu a (fost) înnebunit şi, până la ultima suflare pe care şi-a dat-o în sanatoriul dr Şuţu de pe strada Plantelor din Bucureşti, a oscilat, tragic, între perioade de aparentă sănătate şi episoade de revenire a bolii.

Cântăreţ cu o voce cuceritoare, tulburător de frumos, petrecăreţ nevoie mare şi fumător înrăit! Aşa era Eminescu, omul, prea puţin cunoscut.

Eminescu a fost aproape sanctificat. Dincolo de efervescenţa creată de opera şi de viaţa lui, în spatele geniului s-a ascuns omul, adevăratul Mihai Eminescu, cel care s-a lăsat cunoscut cu adevărat doar de apropiaţi.

Istoricii din Botoşani au reuşit să treacă de mască! „Era izbitor de frumos…”

În anul 1911, la Galaţi, avea să fie dezvelit primul monument dedicat lui Eminescu. Aveau să urmeze alte câteva zeci de monumente, statui, busturi, în ţară şi în străinătate. În toate cazurile, atât comanditarii, cât şi sculptorii (altfel artişti stimabili) s-au dovedit a fi depăşiţi de temă. La Galaţi, Eminescu iese dintr-o stâncă la poalele căreia se împleticeşte o femeie goală; la Montréal a apărut un Eminescu desculţ, ambalat într-un halat şi cu o mimică de retardat; la Blaj, capul lui Eminescu pare înfipt într-o bucată de pânză precum cel al marionetelor ce sunt manevrate cu degetele; la Cluj, Eminescu pare a fi scos în cătuşe din sediul DNA; la Iaşi poetul apare înfăşurat într-o draperie groasă; la Paris avem de-a face cu un Eminescu mutant, crescut între crengile unui copac; la Chişinău, în faţa sediului Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, statuia lui Eminescu pare a-l înfăţişa, prin atitudine şi aroganţă, pe Miron Cosma; la Bucureşti, în faţa Ateneului, găsim un Eminescu nud, cu un prosopel înfăşurat în jurul şodurilor etc. etc.

Despre acest ultim Eminescu, cel din faţa Ateneului Român, poetul T.O. Bobe a publicat (în revista Dilema), un text care merită citat: „Mă întreb cum să nu râzi în faţa unui Eminescu nud şi cum să nu-ţi închipui instantaneu figurile altor scriitori în aceeaşi ipostază. Gândiţi-vă la Maiorescu având un ştergar în jurul şoldurilor, la Caragiale camuflându-şi Doamne iartă-mă cu pălăria, la Hortensia Papadat Bengescu în costum de baie, la Sadoveanu cu şuncile revărsate peste şnurul boxerilor”.

„Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici sifiliticul sau nebunul, aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui”, îşi începe discursul, pentru „Historia”, Gheorghe Median, un istoric botoşănean care a cercetat, ani la rând, numeroase mărturii ale contemporanilor marelui poet.

MIHAI EMINESCU impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară şi un fizic foarte plăcut. Gheorghe Median a găsit, în cercetările sale, mărturia unui văr al lui Eminescu, Mihai Mavrodin, care, printr-un articol din presa vremii, vine să susţină această părere.

„Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-

Ceea ce impresiona, însă, cu adevărat la poet era vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă, caldă şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, spune Median.

Eminescu nu era răzvrătit, aşa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societate. Avea duşmani şi stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comportă în societate. Nu era un revoluţionar, în fapt. El se răzvrătea în poezie şi publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înţelege cât mai bine discuţia decât să îşi dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar când era cazul era un interlocutor foarte plăcut. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut şi gânditor. Nu se putea, însă, abţine când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniţi”, a spus Lucia Olaru Nenati.

Totodată, Eminescu, din ceea ce spun contemporanii săi, avea doar un singur viciu major, fumatul. Nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar, în schimb, lua mai multe cafele negre şi fuma mult.

Ioan Slavici, prietenul de-o viaţă al lui Eminescu, pe care poetul îl alina, în particular, „Ioanci”, a realizat un portret amplu al poetului în antologia „Mărturii despre Eminescu”. De asemenea, scrisorile pe care le schimbau Ion Creangă şi Eminescu sunt dovada unei prietenii strânse între cei doi. „Nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu; amândoi veneau la Junimea, amândoi ieşeau de la Junimea. Plecau amândoi şi se afundau pe la vreun crâşmar de prin Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina. Acolo nu se puneau pe băut; (…) ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţă simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei să se aşeze într-o odaie din fundul unei crâşme, pe lăviţi de lemn, cu braţele rezemate pe o masă murdară, serviţi de un băieţel naiv”, nota George Panu despre cei doi autori.

Ioan Slavici aminteşte despre relaţia pe care Eminescu o avea cu dramaturgul Ion Luca Caragiale. „El n-ar fi putut să fie ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viaţa sa împreună cu Eminescu, care pentru dânsul era o nesecată comoară de ştiinţă şi de îndemnuri binecuvântate. Ca să-şi facă parte din comoara aceasta, el îl zgândărea pe Eminescu, puindu-se în pizmă cu el”, nota Ioan Slavici.

Autorul Ion Păun-Pincio i-a făcut un portret lui Eminescu în 1886, pe când poetul se întorsese pentru o scurtă perioadă la Botoşani.

„Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspunea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald –, în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el”, a rememorat scriitorul Păun-Pincio.

Dincolo de amabilitate şi de glasul său de aur, se pare că, după vârsta de 25 de ani, poetul a început să se confrunte cu proprii demoni. Focul creaţiei, viaţa de multe ori precară pe care o ducea, tulburările sufleteşti au făcut ca poetul să capete o tulburare psihică gravă: sindrom maniaco-depresiv.

Diagnosticul este susţinut de un medic psihiatru din Botoşani, doctor în medicină, care s-a aplecat, din pasiune pentru poezia lui Eminescu, şi asupra problemelor sale de sănătate.

„Din păcate, din simptomele pe care am reuşit să le văd în nişte documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în reprize. Bineînţeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecţiune şi nici boala nu a condiţionat geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situaţie din cauza condiţiilor de trai dintr-o anumită perioadă, a zbuciumului interior. În orice caz, creaţia îl transforma”, a explicat doctorul Nicolae Vlad, fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoşani.

 Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor”.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.