110 ani de la nașterea lui Mircea Eliade

On mart. 9, 2017 0

Mircea Eliade a fost un gînditor și scriitor român. Filozof și istoric al religiilor, a fost profesor la Universitatea din Chicago şi onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

Istoric al religiilor, filosof, prozator și eseist, personalitate marcantă a culturii mondiale, Mircea Eliade s-a născut la 9 martie 1907, în București, ca fiu al lui Gheorghe Ieremia (devenit Eliade prin schimbarea numelui), ofițer, și al Ioanei (născută Stoenescu). Școala primară a urmat-o între 1913 și 1917, potrivit Dicționarului Scriitorilor Români, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998.

A urmat Liceul „Spiru Haret” (1917-1925) și cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București (1925-1928), avându-i ca profesori pe C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Mircea Florian și Nae Ionescu. Doctor în filosofie, cu o teză despre Yoga (1933). Și-a completat studiile în Italia (1927-1928, unde a elaborat teza de licență „Filosofia italiană de la Marsiglio Ficino la Giordano Bruno” și l-a cunoscut pe Giovanni Papini), Austria și Elveția (1927), Birmania, Ceylon (1928), Egipt, Anglia, Franța.

Perioada petrecută în India (1928-1932) îi va marca decisiv existența și implicit opera; aici îi va cunoaște pe marele profesor Dasgupta și pe filosoful și poetul Rabinddranath Tagore și se va iniția în practicile hinduse. Încă din perioada liceului, continuând și la maturitate, s-a instruit în științele naturii, filosofie, beletristică, a învățat greaca veche, latina, ebraica, persana, italiana, engleza, tibetana, sanscrita, pentru a lua contact direct cu spiritualitatea fiecărei națiuni, pentru a cerceta filosofia și cultura acestora.

A fost asistent la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București (1933-1940), a ținut cursuri de filosofia și istoria religiilor (a inaugurat, la sfârșitul anului 1933, un curs despre „Problema răului în filosofia indiană”). Din 1940, a fost numit atașat cultural pe lângă Ambasada României din Londra, fiind transferat, în 1941, la cea din Lisabona, unde a rămas până în 1945. Din acest an, stabilindu-se pentru o scurtă perioadă la Paris, a predat, la „L’Ecole Pratique des Hautes Etudes”, un curs liber pe teme de istoria religiilor (1946-1948). A participat, în continuare, la diferite congrese internaționale și a conferențiat în Italia, Germania, Suedia, Norvegia. În 1956, a fost invitat să țină o serie de prelegeri la Universitatea din Chicago, stabilindu-se aici definitiv, din martie 1957, ca profesor de istoria religiilor, devenind apoi profesor titular și coordonator al Catedrei de istoria religiilor (Catedra „Mircea Eliade”, din 1985), iar din 1962 fiind „distinguished service professor”.

Preocupat încă din tinerețe de studiul variatelor forme ale religiei, Eliade a fost atras inițial de religiile Indiei antice, apoi de șamanism, de semnificația mitului primitiv, de morfologia sacrului și de istoria credințelor religioase. Opera sa științifică și religioasă (studii, lucrări, eseuri, rezultate în urma cercetărilor sale asupra religiilor, dar și asupra unor domenii încă necunoscute la noi, ca alchimia, cosmologia) este recunoscută pe plan mondial ca una dintre cele mai importante — fundamentale — contribuții contemporane în cadrul istoriei și morfologiei religiilor, fiind indispensabilă oricărei analize temeinice a fenomenului religios.

Printre scrierile sale în acest domeniu se numără: „Yoga. Essai sur les origines de la mysthique indienne” (1936), „Traite d’histoire des religions” și „Le mythe de l’eternel retour” (1949) — lucrările care i-au adus faima mondială, „Le chamanisme et les techniques archaiques de l’extase” (1951), „Images et symboles” (1952), „Le Yoga. Imortalite et liberte” (1954), „Forgerons et alchimistes” (1956), „Mythes, reves et mysteres” (1957), „Naissances mystiques” (1959), „Aspects du mythe” (1963), „Le Sacre et le Profane” (1965), „De Zalmoxis a Gengis-Khan” (1970), „La nostalgie des origines” (1972), impunătoarea lucrare „Histoire des croyances et des idees religieuses” (I-III; 976,1978,1983), „Occultism, witchraft and cultural fashions” (1976). A mai elaborat, de asemenea, împreună cu I.P. Culianu, un „Dicționar al religiilor” (1989), rezultat în urma studierii a 33 de religii sau grupuri de religii.

A mai publicat și volume de eseuri filosofice: „Alchimia asiatică” (1934), „Cosmologie și alchimie babiloniană” (1937), „Soliloquii” (1932), „Oceanografie” (1934), „Fragmentarium” (1939), „Mitul reintegrării” (1942), „Comentarii la legenda Meșterului Manole” și „Insula lui Euthanasus” (1943).

Conform Dicționarului Scriitorilor Români, a colaborat, încă din anii de liceu, cu proză fantastică, articole științifice, în publicații ca „Ziarul științelor populare și al călătoriilor” (debut în 1921 cu un articol științific și cu povestirea fantastică „Cum am găsit piatra filosofală”, pentru care i s-a acordat premiul I al ziarului), „Revista Fundațiilor Regale”, „Cuvântul” (în care a publicat, în 1926, „Romanul adolescentului miop”), „Universul”, „Viața literară”.

A editat revistele „Zamolxis. Revue des etudes religieuses” (Paris, 1939-1942, redactor-șef), „Antaios” (Stuttgart, 1960-1972, împreună cu Ernest Junger) și a condus publicația „History of religions” (Chicago, 1961—1986). A mai redactat, împreună cu V. Ierunca, periodicele „Caiete de dor” (1951-1957), „Ființa românească” (1963-1968), „Limite” (din 1969), „Ethos” (din 1973).