Anchete / Reportaj — 05 mai 2017
Barajul de la Bicaz, ridicat cu jertfele deținuților politici!

Lacul de acumulare Izvorul Muntelui, un loc aproape imposibil de omis într-un traseu de vacanţă prin Neamţ. Dincolo de atât de măiastra sa aşezare, lacul ascunde o istorie puţin ştiută: cu sate şterse de pe hartă, cu biserici dinamitate, cu oameni dezrădăcinaţi, cu vieţi curmate de suferinţă, cu un şantier-gigant ce a înghiţit eforturi supraomeneşti, dar şi cu recorduri incredibile pentru acea vreme.

La începutul veacului XX, profesorul Dimitrie Leonida îşi finaliza studiile de inginerie la Berlin, cu un proiect de diplomă ambiţios. Tânărul inginer pusese la punct construcţia unei hidrocentrale la Stejaru (com. Pângăraţi), care să producă energie electrică pentru toată Moldova cu ajutorul apelor Bistriţei. Râul urma să fie închis, prin construirea unui baraj în punctul Izvorul Muntelui, la 2 km de Bicaz. Suprafaţa inundată ar fi trebuit să cuprindă 1.678 ha, din care 507 ha ar fi reprezentat terenurile deja inundabile de pe malurile Bistriţei. Cel de-al Doilea Război Mondial şi apoi instalarea regimului comunist au aşezat însă praful peste planurile riguros întocmite de Leonida.

În 1950 guvernul comunist a aprobat Planul de electrificare a ţării, ce urmărea alimentarea cu energie electrică a satelor şi oraşelor din Moldova, precum şi dezvoltarea industriei în această parte de ţară. Proiectul inginerului Leonida a fost redimensionat, regimul dorind construirea unui uriaş baraj şi a unei salbe de 12 hidrocentrale pe râul Bistriţa, de la Poiana Largului şi până la Bacău.

S-au făcut numeroase studii şi calcule. Ingineri constructori şi hidrotehnicieni din toată ţara au fost chemaţi să lucreze la acest proiect fără precedent. În scurt timp, au început lucrările la ceea ce se va numi Centrala hidroelectrică „V. I. Lenin“ de la Stejaru.

Primul mare şantier din perioada comunistă

Proiectul prevedea construcţia unui baraj în apropierea confluenţei pârâului Izvorul Muntelui cu râul Bistriţa, a unui uriaş lac de acumulare, care să primească apele Bistriţei şi ale afluenţilor săi, şi a unui tunel prin muntele Botoşanu, prin care să fie transportată apa către hidrocentrală. „Proiectul iniţial al profesorului Leonida prevedea un baraj de dimensiuni mai mici, prin care doar o parte din apa râului urma să fie zăgăzuită, astfel încât să se mai poată face plutărit pe Bistriţa. După instalarea regimului comunist, planul său a fost reevaluat. Barajul urma să fie mult mai mare, de la un versant până la celălalt. Hotărârea construirii barajului s-a luat pe 13 noiembrie 1950. A fost primul mare şantier al ţării“, a explicat Eleonora Bulai, custode la Muzeul de Istorie şi Etnografie din Bicaz.

Lucrările au debutat cu o concentrare de forţă de muncă aşa cum oamenii locului nu mai văzuseră. S-a amenajat şi consolidat albia Bistriţei, iar apoi a început străpungerea muntelui Botoşanu, pentru a face loc tunelului prin care avea să fie transportată apa. Masivul a fost străpuns din două părţi, cele două echipe întâlnindu-se la mijloc, fără nici o abatere de la axul tunelului. „Tunelul a fost o piatră de încercare. Pe parcursul străpungerii muntelui au apărut situaţii ce nu fuseseră prevăzute: pungi de gaze, ape de suprafaţă ce trebuiau strunite. S-a injectat mult lapte de ciment pentru întărire în pereţii muntelui, iar la ieşirea spre Stejaru, pe o distanţă de vreo 400 de metri, s-a făcut o cămăşuială din oţel“, povesteşte custodele muzeului.

Despre lucrarea de la Bicaz, vechii ingineri aveau să spună, peste ani, că a fost cu adevărat momentul 0 pentru sistemul hidroenergetic românesc. Fiind prima lucrare de asemenea dimensiuni, a presupus soluţii tehnice ce au trebuit găsite atunci, pe moment. De altfel, tehnologia de care se dispunea la acea vreme, destul de rudimentară şi de puţin eficientă, a fost completată cu munca braţelor. „Nu aveam nici maşini, nici unelte prea grozave. Existau doar anumite maşini şi utilaje aduse din URSS, din Cehoslovacia şi din Polonia. S-a lucrat mult şi cu căruţe. Pentru căratul în tunel s-au folosit cai orbi, spre exemplu, fiindcă animalele se temeau să intre în întuneric“, a explicat Eleonora Bulai.

Mâna de lucru a fost asigurată de deţinuţii politici ai regimului, aceasta fiind una dintre dramele pe care s-a ridicat acest baraj. Numărul morţilor nu se cunoaşte, pentru că cele mai multe dintre accidentele de muncă n-au fost niciodată raportate. Localnicii îşi amintesc şi acum cu groază mai ales de colonia de muncă din cartierul Dodeni al oraşului Bicaz, un adevărat ghetou, locul în care erau cazaţi deţinuţii aduşi să muncească pe şantier.

Baraj de greutate, întrecut doar de Porţile de Fier I

Şantierul a fost însă mană cerească pentru localnici, creând mii de locuri de muncă. Din satele din împrejurimile Bicazului, oamenii au venit să lucreze la construcţia barajului. „Pentru vremea aceea a fost un şantier extraordinar şi o populaţie numeroasă masată aici, între munţi. Plus că noi nu eram specializaţi aproape în nimic. Erau oameni simpli, care lucrau la pădure, şi care s-au format pe şantier“, a apreciat custodele Muzeului din Bicaz.

Colosalul şantier de la Bicaz, cu toate amenajările şi lucrările sale, s-a întins pe durata a 10 ani. La 1 iulie 1960 sistemul hidroenergetic a fost dat în folosinţă.

Rezultate: cel mai mare lac artificial din România (Izvorul Muntelui), cu un luciu de apă de 3.500 de hectare şi cu o lungime de 35-40 de km, un baraj de greutate întrecut doar de cel de la Porţile de Fier I (Barajul Bicaz) şi producţia unei treimi din totalul de energie electrică la nivel naţional. În plus, dezvoltarea aşezării de la Bicaz, care în 1960 a devenit oraş, cunoscând o epocă de continuă înflorire economică.

Inginerii care au lucrat acolo au mărturisit peste ani că a fost singura lucrare creată de comunişti care nu s-a abătut deloc de la proiect, care a fost, aşadar, riguros construită.

Dezrădăcinarea

Dincolo de recordurile imposibil de neglijat, amenajarea de la Bicaz ascunde tragediile unor oameni cărora le-au fost retezate rădăcinile. Căci în căuşul în care astăzi se răsfaţă apele adunate ale Bistriţei, pe toată lungimea lacului, au existat, înainte de 1950, 20 de sate vechi, de munte, cu gospodării aşezate, cu biserici mândre şi cu oameni vrednici. Toate au fost rase de pe faţa pământului începând cu anul 1956, pentru a face loc puhoiului de apă. „În 1956 a început strămutarea. Aveam 20 de ani. În 1955, când au început să se facă evaluările pentru mutări, eram militar. Am venit din armată acasă, în Reţeş, şi mutarea se făcea din plin. Se lucra deja la baraj“, povesteşte Ion Iacoboaia, în vârstă de 78 de ani, strămutat din Reţeş, comuna Ceahlău.

Deşi pe Valea Bistriţei nimeni nu credea că barajul se va construi până la urmă, 2.291 de gospodării au fost strămutate, precum şi 18.760 de oameni. 466 au plecat în alte 80 de localităţi din toată ţara. „Prin sate se tot auzea ca vor să mute cursul Bistriţei, iar oamenii spuneau că apele ei nu pot fi zăgăzuite. Cum să muţi o apă?! Nimeni nu voia să plece din casa, din satul său. Cei care i-au convins în cele din urmă au fost preoţii. Mitropolitul de atunci al Moldovei a dat un ordin ca mai întâi să se mute bisericile şi cimitirele şi apoi oamenii. Unii n-au vrut să plece şi s-au urcat pe dealuri, formând localităţile de azi ce se văd de-a lungul şoselei“, explică custodele. Două dintre sate, Cârnu şi Răpciune, au dispărut cu totul; nu au mai fost refăcute în altă parte. Din vechea aşezare de la Răpciune (com. Ceahlău) nu mai există astăzi decât biserica de lemn mutată la Muzeul Satului din Bucureşti. „Eu din Răpciune îs de loc. Casa noastră era chiar lângă biserica de lemn, care acuma îi la Bucureşti. Când eram copil mă dădeam cu schiurile şi am intrat cu vârfurile lor în talpa bisericii. Am fost s-o vizitez şi se văd şi acuma urmele… Noi eram 8 copii la părinţi; eu eram cel mai mare. Am făcut casă lângă tata. Numaâ cât am pus căpriorii şi-am tras două rânduri de draniţă şi-o venit ordin să plecăm… Tata spunea întruna că nu se mută de-acolo până nu vine apa la talpa casei. El era straşnic de tăt!… Între timp o făcut totuşi o căsuţă de lemn pe deal; mai bine să nu trebuiască. Într-o dimineaţă ne-am trezit cu militarii în vârful casei: «Moşule, n-ai voie să zici nimic!“. O stricat casa imediat, o făcut o grămadă de lemne», îşi aminteşte, cu lacrimi în ochi, Neculai Aflorii, acum în vârstă de 72 de ani, strămutat din Răpciune.

Drumul morţilor

A fost o tragedie de care oamenii îşi aduc aminte cu infinită durere. Case, pomi, acareturi, garduri, morţii din cimitire, totul a trebuit luat şi dus sus, pe dealuri, din calea apelor. Şiruri întregi de oameni cu lădiţe cu oseminte în spate sau în căruţe se ridicau pe înălţimile din jur, acolo unde aveau să se strămute. Mulţi au murit de inimă rea. „Bătrânii plângeau. Cum să-şi lase casa?! Ei voiau să moară acolo. Eu mă înfior şi-acum. Am o amintire crâncenă de copil, am trăit jalea lor. Când eram într-a cincea, Ceahlăul era deja demolat. Oamenii plecaseră; care s-au dus la şes, care s-au ridicat pe dealuri. Pe fosta vatră a satului rămăseseră doar fântânile. Cum venea coada lacului, încet-încet, s-au umplut fântânile de apă. Erau ca nişte bulboane rele, ca un vulcan bulbuceau. Mi-a rămas amintirea asta în minte. Eu n-am iubit niciodată lacul; nici picioarele în apă nu le-am băgat niciodată“, spune Eleonora Iacoboaia, născută în Bistricioara, com. Ceahlău.

Mutarea sau demolarea, după caz, a bisericilor din aceste sate a fost un alt moment dramatic. Unele, cum sunt cea de lemn de la Chiriţeni sau cea de la Buhalniţa, au putut fi strămutate, altele, cum a fost cazul celei de la Hangu, au fost dinamitate. „Acea biserică era de dimensiuni impresionante, aproape ca o catedrală. Fusese terminată şi sfinţită doar de câţiva ani. A venit lacul şi-au dinamitat-o. A fost o jale cumplită. Oamenii plângeau, stăteau în genunchi şi se rugau să nu reuşească“, povesteşte părintele Mihai Damian, fost protopop al Protopopiatului Ceahlău. Când scad apele lacului, zidurile groase ale fundaţiei acestei biserici se văd şi acum.

Deşi o reuşită a tehnicii, barajul de la Bicaz rămâne pentru supravieţuitorii strămutării un edificiu care le-a marcat definitiv vieţile. „A fost o foarte mare jale, nicidecum o foarte necesară realizare. Mii de oameni au murit, mulţi au rămas şi acum izolaţi – la Izvorul Muntelui, la Secu, atâta teren fertil a rămas sub ape. Nu ştiu dacă megalomania aceasta, luată de la ruşi, a fost atât de utilă. Pentru oamenii de pe Valea Bistriţei a fost o dramă cu urmări şi acum“, susţine părintele Damian.

Sursa: ziarullumina.ro;

Related Articles

Share

About Author

(0) Readers Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *