Anchete / Reportaj — 27 august 2017
Muntele de Sare și Grota Miresei, locuri magice

Sănătatea are gust de sare la Slănic Prahova, o staţiune balneoclimaterică renumită pentru lacurile hipersalinice şi nămolul terapuetic, Muntele de Sare, unic în lume, şi cea mai mare salină din Europa.

În urmă cu 15 ani, la 20 iunie 1999, în urma unor precipitații abundente, s-a produs o prăbușire masivă a laturii sudice și estice a Muntelui de sare de la Slănic Prahova.

În urmă cu câțiva ani, la 28 mai 1993, avusese loc o prăbușire a laturii sud-vestice a Muntelui de sare. În 2006, tot în urma unor precipitații, o parte din munte s-a prăbușit în Grota Miresei. Din cauza inundațiilor, și Grota, cu o suprafață de 425 mp și 20 m adâncime, a început să se surpe.

Precedentul acestor dezastre a fost creat odată cu producerea cutremurului din 4 martie 1977, care a afectat Muntele de sare, creând fisuri mari și adânci, mai ales pe latura sa estică; la fel a avut de suferit și tunelul de acces. După aceste evenimente, administrația salinei a încercat să oprească fenomenul de fisurare a aflorimentului, prin turnarea unor stâlpi de beton în sare și prin montarea unor ancore cu cabluri de oțel. Metoda nu a fost, însă, eficientă.

Formarea aflorimentului denumit Muntele de sare și a Grotei Miresei, din interiorul acestuia, are la origine acțiunea omului. Muntele de sare, declarat rezervație naturală geologică și geomorfologică din 1954, are o suprafață protejată de două hectare. Grota Miresei (425 mp, 20 m adâncime) s-a format în 1914, prin prăbușirea unei mine de sare. Numele de Grota Miresei a apărut după 1920, când, potrivit unei legende, la patru zile după nuntă, o localnică nefericită s-a sinucis, aruncându-se din vârful Muntelui de sare.

Muntele de sare face parte din Complexul Baia Baciului alături de Grota Miresei și Baia Miresei, Lacul Mare (numit și Baia Baciului cu o suprafață de 5.100 mp, adâncime maximă 7 m, hipersalinic, cu o concentrație de 300%) și Baia Porcilor (suprafață de 1.460 mp și adâncime sub 1 m, conținând nămol terapeutic).

Exploatarea din interiorul Muntelui de sare a funcționat până la 1852, cu o producție de cca 150.000 tone. A fost o exploatare descendentă (salina verticală) în formă de clopot, în care accesul se realiza prin două compartimente, dintre care unul vertical, pentru scoaterea sării cu crivacul și al doilea oblic, pentru intrarea și ieșirea lucrătorilor din ocnă.

Existența acestor exploatări a fost însă efemeră, ele fiind invadate de ape care au dizolvat sarea, ceea ce a dus la prăbușirea tavanelor, pe locul lor rezultând forme depresionare, în care s-au format cele două lacuri cu apă sărată — Lacul Mare (Baia Baciului) și Baia Porcilor.

Datorită prăbușirilor celorlalte ocne și a aportului de apă dulce, coperta ce acoperea ocna aflată mai sus, pe deal, a fost afectată de alunecări de teren. Alunecările au dus la dezgolirea masivului de sare de depozitele protectoare, fiind supus acțiunii de dizolvare a apelor meteorice. Apa a sculptat versantul, creând o mare diversitate de forme carstice, numite lapiezuri, ponoare, arcade și concrețiuni de sare. În timp, muntele a suferit o eroziune lentă, apa din precipitații a acționat mereu asupra sa, micșorând volumul exterior și lărgind cavitatea interioară.

Muntele de sare de la Slănic Prahova se găsește în localitatea ce a devenit cunoscută, în primul rând, datorită zăcământului de sare, care se exploatează de peste trei secole.

Situat pe valea pârâului cu același nume, în apropierea unor mari centre urbane (Vălenii de Munte — 20 km, Ploiești — 40 km, București — 100 km), Slănicul este una din stațiunile balneoclimaterice foarte solicitate datorită factorilor naturali de cură și a climatului plăcut, de curățare, puternic ozonat. Stațiunea se înscrie în rândul stațiunilor balneare cu ape cloruro-sodice concentrate, cât și în categoria celor ce pot oferi un microclimat subteran de salină.

Slănicul a fost atestat documentar în 1532, apoi în 1685, când spătarul Mihai Cantacuzino a cumpărat o jumătate din moșia Slănic pentru a deschide ocne de exploatare a sării.

Prima exploatare s-a deschis, în 1688, pe Valea Verde, iar între anii 1689-1691, au fost deschise și exploatările de la Baia Baciului. În 1713, spătarul Cantacuzino donează moșia sa din Slănic împreună cu ocnele de sare, Mănăstirii Colțea din București.

În prima parte a secolului al XVIII-lea, sarea s-a exploatat din ocnele: Baia Verde, Baia Baciului (1800-1854), Ocna din Vale (1819-1865) și Ocna din Deal (1838-1865), ultimele două fiind atestate documentar din 1847.

Din 1865 s-a trecut de la exploatarea de tip “clopot” la cea “sistematică cu mai multe camere”. În 1881 s-a deschis mina Carol (Principatele Unite), ce a funcționat timp de 61 de ani, până în 1935, din 1912 deschizându-se mina Mihai (23 August) ce a funcționat simultan.

Din 1943, s-a trecut la o nouă exploatare — Unirea, din care s-a extras sare până în 1970, când s-a mutat în mina Victoria, iar din 1992 s-a trecut la exploatarea rezervelor din câmpul Cantacuzino.

Zona Baia Baciului a fost folosită ca decor pentru multe secvențe filmate pentru seria ”Haiducilor” cu Florin Piersic în rolul haiducului Anghel Șaptecai.

Vechea mină de sare Unirea a devenit obiectiv turistic în 1970, fiind amenajat, la 210 m adâncime, un sanatoriu unde se tratează diverse afecțiuni. În mină există lucrări de sculptură monumentale cu tematică istorică, precum și colecții de sare și chihlimbar provenit de la mina Colți din județul Buzău. În interiorul Salinei sunt doar 12 grade Celsius, indiferent de anotimp.

grota miresei

Related Articles

Share

About Author

(0) Readers Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *