„Un pas în urma serafimilor”, de vineri în cinematografe

0

O poveste reală, spusă cinstit, despre elevii unui seminar teologic ortodox care, în drumul descoperirii de sine spre idealul de a fi preot, ideal cel mai adesea impus de părinți, trec de la scrobeala cămășii albe la veșmântul cernit căruia i se cere vinderea aproapelui. Un thriller detectivist cu seminariști și popi, o descriere hilară pe alocuri a lumii dintre toacă și hip-hop, între o urmărire cu o mașină Lada condusă de un „James Bond” în sutană și un plan de anihilare a răului. Regizorul Daniel Sandu, aflat la primul său lungmetraj, a lucrat 10 ani la acest proiect. Un film din care fiecare credincios sau ateu are ceva de descoperit. Poate chiar pe Dumnezeu.

„Un pas în urma serafimilor” este povestea supraviețuirii într-un colectiv condus spre dezbinare uneori subtil, alteori brutal, de un părinte-diriginte pentru care pedagogia înseamnă o „declarație” menită să șantajeze, să distrugă idealuri, cariere și chiar legături familie-fiu.

Vlad Ivanov îl întruchipează magistral pe preotul care îi păstorește 5 ani pe „mieii” seminariști, băieții care vor învăța curând că pentru a nu fi exmatriculați este necesar să toarne micile „drăcării” – ale lor, ale altora sau ale nimănui.

Cel mai șocant este poate că acest personaj negativ există. El a condus destinele povestite de regizorul Daniel Sandu și își continuă și astăzi cariera preoțească.

 „Un pas în urma serafimilor” este povestea supraviețuirii într-un colectiv condus spre dezbinare uneori subtil, alteori brutal, de un părinte-diriginte pentru care pedagogia înseamnă o „declarație” menită să șantajeze, să distrugă idealuri, cariere și chiar legături familie-fiu.

Vlad Ivanov îl întruchipează magistral pe preotul care îi păstorește 5 ani pe „mieii” seminariști, băieții care vor învăța curând că pentru a nu fi exmatriculați este necesar să toarne micile „drăcării” – ale lor, ale altora sau ale nimănui.

Cel mai șocant este poate că acest personaj negativ există. El a condus destinele povestite de regizorul Daniel Sandu și își continuă și astăzi cariera preoțească.

Regizorul și scenaristul Daniel Sandu își povestește de fapt propria experiență pe parcursul a 5 ani de seminar teologic.

Personajul central, Gabriel, extraordinar interpretat de Ștefan Iancu, trece de la uimirea și emoția intrării în stabilimentul preoțesc la șocul primului joc de culise care duce la exmatricularea unui coleg. Translează de la nesiguranța și respectarea strictă a regulilor la întovărășirea cu găliganii care știu exact după ce dulap să se ascundă pentru a nu fi trecuți absenți de la rugăciune.  Povestește adolescentin prima dragoste, încheiată deloc romantic cu o trimitere la… dracul.

Accentele dramatice sunt extrem de bine construite. Prima lovitură cu capul de bancă aplicată rapid, energic și vădit exersată de părintele-diriginte Ivan poate readuce în memoria unor spectatori scene comune multor școli.

Regizorul recunoaște că l-a preocupat mult tema lipsei de pregătire pedagogică a profesorilor, un subiect încă deschis și dureros. Dureros pentru că el însuși îl admira pe cel care i-a fost diriginte 5 ani la seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman.

Calea personajului central este una a revelării binelui. El este cel care pune ordine într-o lume prea puțin cunoscută de cei de dincolo de poarta din tablă verde – de părinți, de doamne pioase, de tinere care și-ar dori să ajungă coane preotese.

Este o viață cu 10 rugăciuni pe zi, fără învoiri, fără un cuvânt de spus în fața profesorilor, în care părinții refuză să citească semnele copiilor despre abuzurile psihologice și de putere.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.