Filmul „Casablanca” a împlinit 75 de ani

Acest weekend marchează împlinirea a 75 de ani de la apariția pe marile ecrane a filmului ”Casablanca”. Pelicula, o poveste atemporală despre dragoste, pierdere și răscumpărare, pe fondul luptei împotriva naziștilor, este considerată adesea cea mai marcantă producție cinematografică realizată vreodată, informează sâmbătă AFP.

Lansat în New York la 26 noiembrie 1942, pe fondul Campaniei din Africa de nord între trupele Aliaților și cele ale Puterilor Axei, „Casablanca” a devenit un succes la nivel mondial, câștigând premiul Oscar pentru cel mai bun film în 1944.

Regizat de Michael Curtiz, filmul este emblematic: o poveste de dragoste devastatoare, cu Humphrey Bogart și Ingrid Bergman, în rolul lui Rick Blaine și al Ilsei Lund, iubiți urmăriți de blestem, a căror uniune trebuie sacrificată pentru lupta împotriva naziștilor în orașul Casablanca, controlat de Regimul de la Vichy.

Pentru Nora Fiore, autoarea blogului „Nitrate Diva” dedicat producțiilor cinematografice clasice, „Casablanca” vorbește despre triumful idealismului în fața cinismului. „‘Casablanca’ prezintă o alegorie a Americii care se leapădă de izolaționism și egoism pentru a-i ajuta pe alții, în special pe refugiați”, a declarat Fiore pentru AFP.

Scenariul de Oscar, semnat de Howard Koch, Julius Epstein și fratele său gemen Philip, este la rândul său remarcabil prin numărul de replici care au devenit sloganuri celebre, de la „Vom avea întotdeauna Parisul” până la ”Adună suspecții obișnuiți” sau ”În sănătatea ta, fetițo!”.

Odată cu decesul de anul trecut al actriței Madeleine LeBeau, care a interpretat rolul lui Yvonne, amanta părăsită a lui Rick Blaine, în prezent niciunul dintre actorii care au jucat în ”Casablanca” nu se mai află în viață, însă amintirea acestui film nu a pălit niciodată.

Desemnat de deputații britanici drept filmul lor favorit din toate timpurile în cadrul unui sondaj din 2006, și numit al treilea cel mai important film american un an mai târziu de Institutul American de Film, „Casablanca” încă umple sălile de cinematograf în cadrul proiecțiilor speciale.

În 2012, Oscarul pentru cel mai bun regizor câștigat de Michael Curtiz a fost vândut contra sumei de 2,1 milioane de dolari la o licitație organizată în Santa Monica, California, în timp ce pianul celebru care decora Rick’s Cafe a fost cumpărat cu 3,4 milioane de dolari, la New York, doi ani mai târziu.

„Este un film care a captivat audiența în cele mai sumbre ore din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar mesajul său rămâne relevant”, a declarat Amanda Garrett, scriitoare din Ohio specializată în producții cinematografice din timpul ”epocii de aur” hollywoodiene. „Casablanca le pune pe personajele sale într-o situație disperată — în vremea unui regim totalitarist — și apoi le forțează să decidă cum vor reacționa în fața unui rău de neimaginat”, a subliniat ea.

Multe legende au circulat cu privire la filmul „Casablanca”, una dintre cele mai cunoscute fiind cea potrivit căreia legătura faimoasă dintre Ingrid Bergman și Humphrey Bogart s-ar fi bazat pe o atracție reciprocă manifestată nu numai pe platouri, ci și în viața reală. Însă, atât membrii familiilor lor cât și actrițele Isabella Rossellini și regretata Lauren Bacall, au insistat că Humphrey Bogart și Ingrid Bergman nu au simțit nimic deosebit nici față de această producție în care au jucat împreună, nici unul față de celălalt.

Ingrid Bergman, care a murit la vârsta de 67 de ani, în 1982, rămâne pentru mulți cea mai frumoasă femeie care a apărut pe marele ecran, apreciată pentru aspectul său, accentul exotic și naturalețe. Ea nu a ținut neapărat să interpreteze rolul din „Casablanca”, însă l-a acceptat după ce a fost refuzată inițial în „For Whom The Bell Tolls” (1943) de Sam Wood, iar Hedy Lamarr, opțiunea preferată inițial pentru ”Casablanca”, a refuzat să interpreteze acest rol.

Specialiștii notează că scenariul a fost scris și rescris de zeci de ori în timpul filmărilor, iar Bergman nu a știut dacă va sfârși cu Rick sau cu personajul interpretat de Paul Henreid, Victor Laszlo. Ea i-a îndemnat pe scenariști să îi spună, însă nici ei nu cunoșteau răspunsul, astfel încât Bergman a fost nevoită să rămână în așteptare adoptând expresia facială opacă, îndelung apreciată, în timpul scenei de final din Rick’s Cafe.