Puiu Șerban, regizorul care iubește (cel mai mult) publicul și actorii

Cotidianul online Cronica Română publică un amplu interviu, realizat, cum se spune, cu cărțile pe masă, cu regizorul Puiu Șerban. O discuție mai mult decât interesantă (Puiu Șerban fiind un interlocutor agreabil), în care cunoscutul regizor vorbește, printre altele, despre studentul, începuturile carierei de regizor, mentorii săi, dar și despre colaborarea cu teatre importante din România și spectacolele regizate de-a lungul anilor. Proiectul de suflet rămâne, potrivit regizorului, Teatrul Elisabeta, căruia i-a dedicat ultimii cinci ani! Nu în ultimul rând, regizorul Puiu Șerban vorbește și despre problemele cu care se confruntă teatrul astăzi, despre aroganța nejustificată a breslei din care face parte, dar și despre provocările care se întind în fața tinerilor absolvenți din domeniu.

Spuneți-ne, pentru început, câteva cuvinte despre regizorul și profesorul Puiu Șerban. Cum s-ar caracteriza, succint, acesta?

Eu aș spune că sunt un regizor și un profesor de modă veche, în sensul bun al cuvântului. Pentru mine, regia este similară cu ceea ce se făcea, în domeniu, în anii 70-80. Am avut un noroc foarte mare în sensul că toți îndrumătorii mei profesionali au fost mari personalități ale acelor ani. Și mă refer aici la Ion Cojar, Valeriu Moisescu, Liviu Ciulei, Sanda Manu, Radu Penciulescu, cei cu care m-am intersectat, student fiind sau, înainte de a fi student, când am lucrat în cadrul serviciului tehnic de la Teatrul Bulandra. În acea perioadă, am văzut jucând întreaga pleiadă de actori a Teatrului Bulandra începând cu Victor Rebengiuc, Ștefan Bănică Senior, Gina Patrichi, Rodica Tapalagă, Irina Petrescu, Virgil Ogășanu, Florian Pittiș, Ion Caramitru, actori uriași, aflați pe atunci, la vârful carierei! Eu m-am format, practic, în lumina acestui teatru și, ulterior, când am intrat la Teatru, după Revoluție, am rămas loial profesorilor care, practic, m-au construit în acest sens. Așa cum vă spuneam, la Regie, l-am avut, ca profesor, pe Valeriu Moisescu, unul dintre marii regizori ai generației de aur! Eu am deschis, însă, cum se spune, ochii, ca tehnician, la Teatrul Bukandru, pe acest tip de regie, de actorie, de relație cu publicul, fiind format de acești mari profesori.

“Înainte de 1989, actorii erau serioși, munceau pe rupte, își respectau profesie cu sfințenie”

Ce v-a atras, practic, la teatru domnule Puiu Șerban? Care a fost, dacă putem spune așa, „momentul zero” în care ați spus: asta este! asta vreau să fac pe viitor!?

A fost vorba, vă repet, de un uriaș noroc. Foarte multă lume, când este întrebată astfel, are o poveste și dă un sens metaforic răspunsului, plin de complimente la adresa lui. Vă voi spune că rudele mele, părinții mei, au fost doctori, profesori universitari, academicieni în domeniul medicinei. Și vă dați seama că, pe vremea lui Ceaușescu, era programat să urmez Medicina. Pe atunci, însă, eram complet imatur. Pe la vârsta de 16,17 ani, când trebuia să te apuci serios de învățat – țineți minte că, pe atunci, la Medicina, era o concurență uriașă și trebuia, uneori, să dai de trei, patru, cinci ori pentru a reuși – mulți eram imaturi. Spre rușinea tatălui meu care era conferențiar la Chirurgie, a bunicului care era șeful Catedrei de Anatomie de la Facultatea de Medicină, am picat la admitere. Chiar meditatorii mei de atunci, de Anatomie, de Chimie, unii foști studenți ai bunicului meu, alții colegii tatălui meu, le-au zis părinților că eu nu voi ajunge niciodată medic, ci artist, pentru că aveam un simț fantastic al umorului. Atunci, tatăl meu mi-a spus să dau la Teatru. Scăpasem de Anatomie, Chimie etc dar aveam de învățat 12 poezii, ceea ce mă încânta. Când, însă, tatăl meu mi-a spus răspicat: „Eu, trântor, acasă, nu țin!”, m-am angajat la Teatrul Bulandra și atunci mi s-au deschis ochii maturității și ai responsabilității.

Apoi am intrat la Teatru și am pornit pe acest drum. Situația cred că a coincis și cu dezvoltarea mea mentală și spirituală. Deci, repet, am avut noroc cu carul că am ajuns la teatru! Ce m-a ajutat enorm a fost faptul că, deși eram imatur, din familie, deprinsesem un exercițiu al cititului și asta îmi demonstrează că antecedentele intelectuale din familie nu pot rămâne fără urmări în cazul copiilor. Eu, practic, am crescut într-o bibliotecă. Străbunicul, bunicul, părinții, având biblioteci cu multe cărți pe care nu aveai cum să nu le citești.

Fiind un mic golănaș de bani gata, am luat, practic, contactul cu biblioteca și am început să citesc! Plăcerea pentru citit a familiei mele s-a răsfrânt, așa cum v-am spus, și asupra mea.

Un rol uriaș, crucial, în cariera mea, l-au avut marii profesori de la Teatru, cărora le voi mulțumi cu fiecare ocazie. Cu toate că acești profesori m-au condamnat, punându-mă să duc cu mine o cruce!

După 1989, prin anii 1990, exista o ipoteză, ruptă de orice realitate, care spunea că tot ce a fost creat/necesar pe vremea comunismului trebuie desființat imediat și aruncat la coș! O imensă greșeală! Noi, în anii 70, 80, aveam mari actori, aveam teatru de calitate, film de calitate. Au fost și greșeli, și excese, și lucruri care trebuiau îndreptate, însă, la noi, s-a șters, rapid, totul, cu buretele. Cel mai bun exemplu este că astăzi, când se reia, la cinema sau televiziune, un film realizat înainte de 1989, acesta se bucură de o audiență fantastică. Pe vremea aceea, actorii erau serioși, munceau pe rupte, își respectau profesia cu sfințenie.

“Am învățat teatru de la Valeriu Moisescu și Liviu Ciulei”

În anii 1990, când eu am debutat, trebuia să faci exact invers, așa era moda! Trebuia să faci teatru de imagini, teatru de experiment, să faci teatru oricum, fără actori și fără public dacă se poate. Eu nu am reușit, nu pot să fac acest tip de teatru care nu mă interesează deloc. Eu am învățat teatru de la Valeriu Moisescu și Liviu Ciulei, cel din urmă spunând, deseori: la mine, la teatru, trebuie să înțeleagă și Grivei. Și Valeriu Moisescu spunea, la rândul său, că, dacă la teatru se plictisește lumea, este o mare problemă! La curs, Valeriu Moisescu ne spunea, tranșant: eu judec teatrul cu fundul! Dacă încep să mă mișc pe scaun în timpul piesei avem o mare problemă ca actori și regizori!

Eu iubesc fără măsură publicul și actorii! În teatrul de imagine nu poți să lucrezi prea mult cu actorii. Este muzică multă, vine coregraful, îi alergi pe actori pe scena și asta este. Eu nu cred în teatrul în care, dacă ai o pană de curent, trebuie să întrerupi spectacolul! Teatru de bună calitate poți să faci și la lumânare, lucru care se întâmpla și pe vremea lui Ceaușescu când actorii, atunci când se oprea curentul, aprindeau niște lumânări și continuau să joace, din respect pentru public și profesia lor. Și jucau cu paltoanele pe ei! Cu sau fără proiectoare, fără instalații 3D, fără fum, fără pânze, fără computer! Teatrul bun se joacă! Poți să pui doar o scândură pe scenă și publicul poate fi încântat! Eu acest tip de teatru iubesc pentru că vorbim de foarte multă muncă. Nu merge cu actori care să se agite, pe care să pui proiectoare, ci este nevoie de talent, dăruire și muncă. Și sunt convins că și publicul iubește enorm acest tip de teatru. De altfel, teatrul, tocmai din acest motiv, a dăinuit! Relația public/actori/text/regizor este crucială.

Marii actori pe care i-am cunoscut și profesorii cu care am studiat m-au infestat, practic, cu acest virus. Din păcate, această zonă de teatru, astăzi, este considerată desuetă, este bagatelizată și nebăgată în seamă. Este aproape jignitor când auzi critici care spun că sala a fost plină, publicul a aplaudat îndelung, dar piesa nu i-a impresionat! Culmea este că teatrul de calitate a devenit, astăzi, un teatru de nișă. Este o bizarerie în lumea teatrului de astăzi. În orice zonă civilizată, teatrul de experiment și de avangardă se adresează unui segment foarte restrâns de cunoscători și specialiștilor în teatru. Nu poți însă să joci teatrul de avangardă la Teatrul National din București sau alte teatre naționale/ muncipale din țară. La aceste teatre, care sunt ale națiunii/municipiilor/orașelor, trebuie să vină în sală nu numai academicieni, doctori și profesori, dar și  muncitori, taximetriști sau elevi, cu clasa. Sala trebuie să fie eterogenă. Nu poți să faci, la aceste teatre, mai ales la TNB, spectacole experiment, în care vânturi câteva sute de spectatori interesați de acest tip de teatru plus alte câteva sute de curioși. Poți repartiza, este în regulă, la TNB, o sală, pentru acest teatru de experiment, dar nimic mai mult!

 “Breasla noastră suferă, astăzi, de o aroganță molipsitoare și ignoră complet publicul”

 Din păcate, breasla noastră suferă, astăzi, de o aroganță molipsitoare și ignoră complet publicul. Ea se adresează unei nișe din public și acest tip de comportament este nociv. De ce spun acest lucru? Pentru că un om spune așa: vreau să mă duc cu copilul la TNB sau la oricare alt teatru din țară, finanțat din banii publici. Eu sunt mecanic auto și vreau să mă cultiv ducându-mă la o piesă de Shakespeare. La un teatru, repet, plătit din banii primăriei, pentru a face cultură pentru pături largi de oameni, nu pentru o elită! Respectiva persoană nu știe, însă, că va urmări un spectacol experimental despre Shakespeare. Și, evident, că acel om va fi izgonit de la teatru, pe viitor. Speculațiile regizorale pot fi geniale, eu nu contest acest lucru, dar nu au ce căuta, din punctul meu de vedere, la teatrele finanțate din banii publici. Păi, pentru un teatru, cenzura capitalismului este mai dură decât cea din timpul comunismului. Pentru că asistăm la cenzura casei de bilete. La teatrele naționale și municipal, trebuie să faci teatru de mari actori, teatru de text, teatrul viziunilor regizorale acceptabile, pozitive, care să-l facă pe spectator să se apropie de teatru, nu să se îndepărteze. Astăzi, pentru mulți, a devenit mai important ca breasla din care fac parte să spună că sunt geniali, în detrimentul părerii publicului despre spectacolul respectiv. Premiul nu mai poate fi obținut, astăzi, decât dacă cinci sau șapte membri ai unei comisii spun că ești sau nu genial. Și de multe ori, cel care primește un premiu este în gașca celor care i-l acordă. Trist! Situația este similară și în cazul filmului românesc. Nu contează că sala este goală, important este că șase, șapte din România plus trei, patru din afară, la un festival, să spună că un regizor/film este genial! Trebuie să vorbim despre public, despre impact, pentru că, până la urmă, vorbim de banii statului. Vrei să faci film experimental? Găsește acei finanțatori/sponsori și vezi dacă îți scoți banii. Nu mai veni la bugetul statului! Filmele cu banii de la bugetul statului trebuie să arate ca acelea regizate de Nicolaescu, în care să prezinți istoria sau filme de calitate, precum cele regizate de Șerban Marinescu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie. Vedeai “Livana de Vișini” dar înțelegea și omul simplu, care pleca mulțumit de la teatru, și academicianul, și criticul de film/teatru. Comedia, în general, și comedia bulevardieră, în special, este un gen care implică multe și tu, ca regizor, nu poți să faci prea multe speculații. Toți marii autori de comedie veritabilă care se joacă la noi, la Teatrul Elisabeta, sunt membri ai Academiei Franceze.

De multe ori, însă, este preferată o piesă de Vasile Ciorchine, în care aflăm că mama este drogată, tatăl un bețiv notoriu, în care românul este tâmpit și noi lăudăm, ca și așa-ziși critici, acest tip de piesă. Este o răsturnare inadmisibilă de valori în această breaslă! Să fiu foarte bine înțeles: teatrul experimental este foarte bun dar nu poți să-l transformi într-un teatru de masă! Să învățăm, și noi, de la Premiile Oscar! Vedeți că acolo, nu sunt premiate filmele experimentale, ci filmele cu bugete și încasări uriașe. Nu se dă premiul Oscar pentru un film doar lăudat de critici care nu trece și de impactul/aprecierea sutelor de milioane, poate, de spectatori. Marile premii, Awards  sau Emmy, țin cont, exclusiv, de cifra vânzărilor fiecărui artist! La noi, există acea struțo-cămilă dintre o cultură de stat și una privată, o elită de tip franțuzesc, cu influențe și de tip rusești, dar și americane, un ghiveci total! Cum nu suntem coerenți în politica economică, suntem total incoerenți și în politica culturală. Să știm și noi ce vrem!

Francezii, rușii, englezii au o politică culturală bine conturată, lucru pe care și-l permit doar țările mari, care au o viziune economică solidă, au un proiect de țară. Cultura și învățământul sunt, la noi, victime colaterale ale lipsei unui proiect de țară. Și cultura, și învățământul trebuie să primească o linie, o strategie clară. Trebuie să știm unde suntem și unde vrem să ajungem, cu monitorizarea aferentă a pașilor intermediari.

Care sunt principalele piese montate de regizorul Puiu Șerban? De ce ați ales regia în dauna unei cariere de actor? Cu ce teatre ați colaborat de-a lungul anilor?

Pentru că regia este meseria care îmi convine cel mai mult pentru că orice citesc, fizică cuantică, ezoterism, teologie, antropologie, politologie, îmi folosește. Nu poți să faci regie fără a avea o cultură academică, o viziune largă. Unui regizor, orice i se întâmplă în viață îi folosește. Am această capacitate, de a fructifica/acumula experimentele personale și ale altora din jurul meu. Un alt motiv pentru care am ales cariera de regizor este că sunt un bun conducător. Am  aflat, în timp, că un conducător este bun doar dacă se află în slujba celor pe care îi conduce. Am această vocație, poate, și pentru că sunt strănepot de mitropolit. Vărul străbunicul meu era mitropolitul Visarion Puiu. Am, din această parte a familiei, o vocație mistică. Cea mai mare problemă a lidersheapului românesc este aceea că, întotdeauna, “sultanul”, pentru a nu pierde scaunul, pune numărul doi pe unul mai prost ca el, acesta din urmă pune pe unul și mai incompetent, iar ciclul este complet, cu consecințele de rigoare! Incompetența distruge sistemul, orice lucru bun!

Criza de leadership este, astăzi, uriașă, și la nivel european și mondial. Nici în SUA , în politică, lucrurile nu mai stau ca înainte!

Eu m-am îndreptat spre ce iubesc cel mai mult, și anume comedia. Și nu a existat an în care să nu fac cel puțin două comedii care au avut un succes uriaș încât marea majoritatea a acestora încă se joacă. La Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu, se joacă “Noaptea Furtunoasă”, de 19 ani, cu casa închisă. “Boeing, Boeing” se joacă, de opt ani, astăzi, el putând fi văzut la Teatrul Elisabeta. “Dezbracă-te, vreau să-și vorbesc!” este o altă piesă care se joacă la Teatrul Elisabeta, cu casa închisă. La Teatrul din Brașov, piesa “Take, Ianke și Cadâr” s-ar fi jucat și astăzi dar, biologic, actorii nu au mai putut! “Fanteziile sexuale ale soțului meu aproape m-au înebunit” se joacă și astăzi, după 11 ani, la Brașov. S-ar mai fi jucat, tot la Brașov, și “D-ale carnavalului” dar s-a risipit echipa! La Teatrul Național “Radu Stanca”, se joacă nouă spectacole de-ale mele, după 16 ani de colaborare cu acesta.

Am colaborat cu Teatrul Național din Craiova, Teatrul Național din Sibiu, Teatrul Național din Brașov, unde am făcut șase-șapte piese.

„Concurența neloială a statului, inclusiv în domeniul culturii, sufocă totul!”

 Să trecem la proiectul dvs. de suflet, Teatrul Elisabeta…

Este foarte adevărat, astăzi, proiectul meu de suflet este Teatrul Elisabeta.  Acest teatru a fost înființat de noi în urmă cu cinci ani. Cu ajutorul celor doi patroni, Patrick Paraschiv și Mihaela Drăgan, am împlinit, practic, acest vis. Deși cei doi patroni nu știau mai nimic despre teatru, în sensul businessului, i-am convins și am demarat cu proiectul “Încurcătură la nivel înalt”, care se joacă și astăzi cu casa închisă. Spre norocul nostru, cei doi patroni s-au îndrăgostit, dacă pot spune așa, de proiectul Teatrului Elisabeta și, încet-încet, am reușit să mergem mai departe cu acest proiect, chiar în contextul unei concurențe neloiale pe care ne-o face statul. Noi spunem, la unison, că vrem capitalism, dar concurența statului, inclusiv în domeniul culturii, sufocă totul. Cât timp ai teatre finanțate de stat, este foarte greu ca un teatru privat, care trăiește doar din biletele vândute la casă, să poată supraviețui. Pentru că actorii sunt plătiți și muncesc într-un anumit regim la stat, pe când, la privat, ești obligat să te adaptezi unui alt regim. În SUA, spre exemplu, vorbim de unul sau două teatre finanțate de stat, ba chiar finanțatarea, din câte știu, nu este integrală.

În cazul Teatrului Elisabeta, am pornit de la zero spectatori și am ajuns la un bazin anual de 30.000 de spectatori. Acest bazin este în creștere!

Câte piese se joacă la Teatrul Elisabeta?

Am  pornit de la un spectacol și am ajuns la 11. Vă spun că este o muncă uriașă care trebuie susținută. Lucrăm cu actori care sunt la teatrele de stat și, în context, ne este greu să programăm un spectacol! Avem actori profesioniști, avem decoruri profesioniste. Ba mai mult, facem un lucru pentru care Ministerul Educației ar trebui să ne premieze, dar să nu credeți că face acest lucru, și anume, de cinci ani, dăm, cum se spune, de mâncare, foarte multor studenți care, în caz contrar, nu ar avea de muncă. Eu, ca regizor, dau rolurile principale unor actori cunoscuți, dar rolurile secundare le dau tinerilor actori care termină la UNATC și care nu au un loc de muncă. Așa cum v-am spus, nici Ministerul Educației, nici Primăria Capitalei, nu vede acest lucru! Cel mai important este nu atât faptul că le oferim acestora o sumă frumoasă ca venit, ci faptul că ei își exersează meseria/profesia.

Noi, ca stat, scoatem studenți, de pe băncile facultăților de teatru, dar nu luăm în calcul faptul că, în cazul în care aceștia nu joacă un an, doi, trei, se pot pierde. Eu consider că este normal să întinzi o mână acestor tineri, aducându-i într-un teatru mobil, cum este Teatrul Elisabeta, care este într-o continuă creștere!

După ce am făcut mai multe comedii, am început să ne reorientăm și către drame, pentru că vrem să ne educăm publicul, pentru că noi avem un public al nostru. Și am făcut “Vassa Jeleznova”, un proiect care a mers puțin mai greu pentru că publicul Teatrului Elisabeta este învățat cu comedii. Cu toate acestea, umplem, la fiecare reprezentație, sala și cu acest spectacol.

Am urmărit, în urmă cu două săptămâni, la Teatrul Elisabeta, spectacolul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, regizat de dvs., cu actori tineri, studenți la UNATC, și cu o sală plină și încântată, dacă ne luăm după aplauzele de la final, de elevi de liceu. Cum ați realizat acest proiect?

Împreună cu Ministerul Culturii, am realizat un proiect extrem de util și interesant și anume dramatizarea romanelor din programa de Bacalaureat. Teatrul Elisabeta a sărit, cum se spune, primul și a obținut această finanțare. Și așa am realizat Camil Petrescu “Ultima noapte de dragoste…“. Am vrut să fac acest spectacol pentru profesori, elevi, dar și pentru părinții care vin cu copiii lor la teatru. Am vrut, prin acest proiect, să-i încurajăm pe elevi să citească. La ultima reprezentanție, noi rămânem să discutăm cu elevii, după spectacol, și mulți ne-au spus că nu au citit cartea dar o vor face. Urmează “Enigma Otiliei”… Din păcate, ne confruntăm cu o nouă realitate tipică pentru România. Ministerul Culturii a avut o idee extraordinară. Și au oferit această finanțare. Dar nu a mai existat un parteneriat și cu Ministerul Educației, beneficiarul real al proiectului, prin care acesta să se angajeze să aducă la spectacol elevii de liceu. Mai ales că biletul a fost pus de noi la un preț scăzut pentru această reprezentație. Acum trebuie să alerg eu, din școală în școală, și trebuie să-i conving pe profesorii de română să vină la un spectacol extrem de util. Profitul Teatrului Elisabeta, în cazul acestui proiect, este unul minimal.

Ca și concluzie, Teatrul Elisabeta, al cărui director artistic sunt, a pornit cu un singur angajat, la Marketing, și acum are cinci. Avem, de asemenea, mașiniști, cei care se ocupă de lumină, casiere.

Actorii nu sunt angajații Teatrului, ei jucând și fiind plătiți pentru fiecare proiect în parte. Ceea ce îmi place foarte mult la Teatrul Elisabeta este provocarea biletelor vândute! Poți să fii tu cel mai mare regizor, pot să spună toți criticii cât ești de genial, eu te invit să pui la noi o piesa și vei fi plătit pe bucată, cum se spune. Noi avem un număr minimal de bilete pentru fiecare spectacol pe care trebuie să le vindem pentru a fi pe zero. Este atât de simplă matematica profitului! Plata chiriei, a luminii, a actorilor, a căldurii, a mașiniștilor. La noi, sub 150 de bilete vândute pe reprezentație spectacolul, nu se joacă.

Domnule Puiu Șerban vă mulțumesc pentru amabilitatea și deschiderea arătate.

 Un interviu realizat de Iulian Badea