Interviu cu deputatul Marilen Pirtea:„Trei mituri contemporane despre universitățile românești, în comparație cu universitățile din occident”

0

-Domnule deputat Pirtea, ne aflăm la începutul perioadei în care încep înscrierile pentru admiterea la facultate, o perioadă în care se dezbate intens faptul că România pierde pe bandă rulantă tineri inteligenți și creativi, acei absolvenți de liceu ce aleg să plece în străinătate ca să studieze, o alegere explicată prin teama că nu-și vor găsi locul în țara în care s-au născut. Se spune că ei caută în universitățile din alte țări o pregătire mai aplicată, iar apoi o șansă mai bună la un loc de muncă plătit mai bine. Cum comentați acest fenomen recent, al valului de tinerii ce iau drumul străinătății, în timp ce universitățile din România rămân cu tot mai puțini studenți – la jumătate față de debutul crizei economice de acum zece ani?

-Întrebarea dumneavoastră pornește de la curente de opinie destul de semnificative pentru percepțiile opiniei publice din România despre învățământul nostru comparativ cu cel din alte țări UE. Aceste percepții ale opiniei publice românești amestecă tendințe reale cu o adevărată mitologie contemporană, care circulă în special în mass-media, dar care nu au o ancorare și explicație riguroasă prin date ale realități empirice, și de aceea sunt interpretări doar parțial corecte ale realității sociale.

-La ce vă referiți când spuneți „mitologie contemporană” în legătură competitivitatea universităților din străinătate comparativ cu universitățile românești, în ansamblu?

Ați accentuat detaliul cel mai semnificativ al acestor percepții colective: faptul că universitățile din România sunt considerate în ansamblul lor necompetitive față de universitățile occidentale, și acestea luate în ansamblu, în bloc. Aceasta este o gândire eronată, conținând însă o generalizare forțată ce se întâlnește des în cazul opiniei publice.

O să explic în ce constă diferența specifică dintre erorile gândirii prin intermediul generalizărilor forțate despre lipsa de competitivitate a mediului universitar românesc, considerat uniform, în bloc, erori care se concentrează în trei mituri contemporane publice despre ceea ce pot sau nu pot să ofere universitățile din spațiul UE astăzi: mitul superiorității generice a universităților occidentale, mitul excepționalismului tinerilor care aleg să se înscrie la universitățile din străinătate și mitul lipsei de competitivitate a universităților românești, demonstrată prin tendința în creștere, manifestată de familiile din România, de a-și trimite copii la universități din străinătate.

-Vă rog să încercați să explicați, pe scurt, celor trei mituri contemporane despre universități…

-Mitul nr. 1: superioritatea generică a universităților occidentale este de la sine înțeleasă, mediul universitar românesc este net inferior oricărei universități din străinătate – unde spațiul occidental este definit ca „străinătate”.

Această afirmație este falsă. Conține o generalizare forțată, nu reflectă deloc etajele diferite de clasificare internațională a universităților din România și din Europa.

Desigur sunt universități occidentale mult mai bune decât cele din România. Dar sunt și universități occidentale care nu oferă mai mult decât cele românești, ba din contră. O arată toate clasificările și rankingurile universitare.

Sintagma „diploma mill” – fabrică de diplome, există înainte de înființarea universităților private din România. A fost utilizată pentru prima dată în contextul învățământului universitar american. Este un concept care a precedat apariția fenomenului în România.

Propagarea și popularitatea ideii generalizate prin care se afirmă că „învățământul occidental este mai bun decât cel românesc” este o construcție imaginară socială, la fel ca și generalizarea ideii care acreditează, la limită, faptul că „învățământul occidental este o imensă fabrică de diplome”. Logica elementară ne spune că ambele propoziții sunt false.

-Și totuși, universități occidentale atrag cei mai buni tineri dintre absolvenții învățământului nostru preuniversitar, deși, cum spuneți, nu toate universitățile din vest sunt superioare celor din România. Cum se explică această tendință? 

Aici voi aduce în discuție a doua eroare generalizată, Mitul nr. 2: mitul excepționalismului tinerilor care aleg să se înscrie la universitățile din străinătate, exprimat prin faptul că tinerii care pleacă la studii în străinătate sunt tinerii inteligenți și creativi ai României. Studiile din domeniu (aici e de menționat seria de cercetări coordonate de profesorul Dragoș Paul Aligică) avansează o valoare de 30 000 de Euro ca reper minimal pentru bugetul necesar acoperirii costurilor unui ciclu licență-master în universitățile occidentale.

Ei bine, câți dintre „tinerii inteligenți și creativi” se află într-o familie familie care își permite să plătească minim 500 Euro/lună, timp de 6 ani, pentru educația superioară a copilului lor? Statistic, undeva la 5% din populația țării. Mai mult decât atât, acest buget lunar este minimal, la el se adaugă multe alte costuri neimplicate în primul calcul de cost pentru 6 ani de studii, rezultând o îngustare și mai accentuată a segmentului mic de familii care își permit în România să susțină costurile școlarizării universitare occidentale.

De asemenea, olimpicii, cei care primesc burse din partea universităților presitigioase, sunt foarte puțini. Să nu uităm, și cele mai mari universități românești oferă în ultimii ani pachete de avantaje pentru tinerii olimpici, cel puțin la Universitatea de Vest aceștia beneficiază de stagii de practică, școli de vară, burse special, au în general toate facilitățile pentru intrarea în ciclul de licență.

Dar eroarea generalizată se menține, în mentalul colectiv olimpicii și tinerii peste media inteligenței și creativității sunt cei pe care „România îi pierde pe bandă rulantă”. Este un caz tipic de eroare care în statistică se numește „false positive”, o prezență înșelătoare și nesemnificativă ca magnitudine în ansamblul tinerilor români care pleacă la studii în străinătate. În cea mai mare parte, aceștia sunt copiii elitei economice autohtone, formate din antreprenorii care au trecut de etapa de tranziție și au trecut de depresiunea crizei de acum zece ani, dar și din practicanții profesiilor liberale, ori din (puținii) salariați cu venituri lunare de peste 8 – 10 mii lei pe familie. Care formează un segment superior de elită economică ce nu depășește 10-12 procente.

-În acest caz, cum se explică percepția despre cei care se înscriu la facultate în străinătate sunt doar cei care au calități excepționale, din moment ce condițiile limită legate de costuri limitează foarte mult accesul la universități occidentale?

Observația anterioară nu infirmă calitățile celor care pleacă la universități din străinătate, nu faptul că o universitate din occident este mult mai scumpă nu înseamnă  că tinerii care reușesc să se înscrie acolo nu ar fi „inteligenți și creativi”, dintre cei care au avut rezultate bune în preuniversitar. Din contră: în România, meritul și șansele de reușită, atât în facultate, cât și în carieră, sunt puternic legate de mediul familial, dar alt fel decât strict prin standardul financiar asigurat de familie copilului.

Aici este vorba de nivelul de educație al părinților – care la rândul lui este parțial corelat cu veniturile familiei, reprezintă cel mai puternic predictor cu traseul educațional superior al tinerilor.

Unele studii sociologice au indicat că nivelul de educație al tatălui este, în România, cel mai puternic predictor pentru implicarea în proteste și configurarea unei atitudini civice. Așadar, pe date statistice, studenții virtuoși, indiferent cum definim virtuțile lor – inteligență, creativitate, notă mare la BAC și licență, atitudine și implicare civică, problematizarea și decizia de a pleca sau de a rămâne în țară, provin în cea mai mare parte din familii cu dare de mână, care și-au permis să acopere costuri semnificative pentru educația lor de dinainte de facultate.

-Ca o concluzie: înseamnă că decizia de a pleca la facultate în occident este luată acum de familie, de fapt, mai mult decât de viitorul student?

O observație interesantă, care ne trimite la discutarea celei de-a treia erori generalizate, Mitul nr. 3: Universitățile pierd studenți pentru că din ce în ce mai multe familii aleg să își trimită copiii la studii, în străinătate. Sau, în alt mod formulat, mitul lipsei de competitivitate a universităților românești, demonstrată prin tendința în creștere, manifestată de familiile din România, de a-și trimite copii la universități din străinătate

O afirmație ce cuprinde evident o generalizare falsă. Universitățile românești pierd studenți de la an an, e adevărat, dar cauza se află în declinul demografic accentuat din România, în primul și în primul rând.

Dar, întorcându-ne la cei care aleg să plece totuși la universități din străinătate, comparative cu majoritatea largă a tinerilor care studiază în țară, calculul cost-beneficiu este categoric avantajos pentru cei care studiază în România, mai ales în cazul celor din marile universități românești, din cele mai mari centre urbane ale țării, București, Timișoara, Iași și Cluj. Aș sublinia că astăzi, prima evaluare comparativă cost-beneficiu pe care o traversează familiile și tinerii viitori studenți este între a urma cursurile unei facultăți din străinătate sau a unei facultăți din primele patru sau cinci centre universitare românești, aici se află într-adevăr un spațiu al comparațiilor și aici, de cele mai multe ori, marile universități din românia câștigă studenți în fața universităților occidentale de categorie similar.

E foarte important să înțelegem că această clasificare a universităților, pe categorii și standarde educaționale și de performanță științifică, se reflectă și în raportul cost-beneficiu pentru studenți, iar marile universități românești (Universitatea București, Universitatea de Vest din Timișoara, Universitatea din Iași și cea din Cluj) se află în categoriile mediane și de zonă mediu-plus din spațiului universitar European. Ele câștigă studenți autohtoni sau internaționali, în fața universităților competitoare din aceeași categorie. Desigur, dacă ieșim din zona mediană și de clasificare pe nivel mediu-plus, dacă facem referire la universitățile de top European, acolo comparația cost-beneficiu conduce la alte rezultate, dar și cu situarea pe alte paliere de costuri absolute ale ciclului universitar, de câteva ori mai mari.

Pe scurt, ideea că familiile își trimit pur si simplu copilul “la studii”, aruncându-l într-un sistem unde va fi ghidat de la sine, pentru ce o să parcurgă ulterior, ca traseu profesional, odată ce tânărul e asociat unei „mașinării academice cu mecanisme bine rodate”, este o idee naivă.

Merită să nuanțăm: avem în România programe de licență care oferă un nivel absolut decent de cunoștințe și abilități / deprinderi formate, și chiar șanse de angajabilitate bune, la costuri mult mai mici decât cele din străinătate. Să nu uităm, universitarii din România au început să circule, să colaboreze cu universitarii din străinătate, mai ales din occident. La licență, ciclul cel mai puțin intensiv în cunoaștere acumulată prin cercetări originale ale profesorilor, ciclul care dă reperele pentru aplicații ulterioare, diferențele nu sunt atât de mari față de universitățile cele mai prestigioase din UE, țin mai degrabă de cât de talentați și competenți sunt profesorii ca pedagogie, de cât de bine reușește departamentul unei facultăți să impună o politică didactică coerentă. Mai mult, reperele universitarilor români sunt de multe ori chiar acele universități la care mulți părinți vor să-și trimită copiii la studii. Pe scurt spus, Marile universități românești concurează direct cu universitățile occidentale, dincolo de mitologia contemporană despre superioritatea absolută a universităților occidentale.

 

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.