Liviu Brătescu, mesaj dedicat Zilei Culturii Naționale: „Cultura creează simboluri, apartenențe și identități împărtășite!“
Liviu Brătescu, președintele Comisiei Naționale de Cultură, Culte și Minorități a Partidului Național Liberal, Secretar de Stat în cadrul Ministerului Culturii, transmite un mesaj cu prilejul Zilei Culturii Naționale.
Este 15 ianuarie și Mihai Eminescu se naște iarăși, în sensul că, măcar astăzi, versurile lui devin amintirile noastre. Și totuși, ce ar trebui să însemne, oare, echivalarea acestui moment cu ideea de cultură națională? Cultura creează simboluri, apartenențe și identități împărtășite, reușind să ne strângă în jurul a ceva. Ea întreține valori care ne aduc împreună, ținându-ne, afectiv, laolaltă; și cred că aceste valori sunt singurele repere de care un om nu s-ar lipsi nicicum, deși în prealabil ar fi dispus să renunțe la orice.
Cultura națională creează, fie și în împrejurări festive, acel perimetru de interacțiune pozitivă și de îngăduință reciprocă pe care îl numim, de regulă, spațiu public; un spațiu ideatic care se stinge însă, dacă ne deprindem cu ideea că nimeni nu ne este superior în mod indiscutabil sau că nimeni nu trebuie scutit de veșnica punere la îndoială, de contestarea frenetică și demitizarea puerilă.
Suntem efectiv în stare să ne respectăm marile personalități care ne-au dat un nume? Greu de spus, pentru că unora li se pare că inerentele asumări colective sunt mari nedreptăți individuale. Mai este reprezentativ Mihai Eminescu?, ne chestionează destui polemiști. De ce X și nu Y? Vor neapărat departajări, și încă severe, între locul întâi și al doilea. Or, cultul indivizilor de excepție nu presupune clasamente; pretinde niște delimitări cordiale, nu expulzări justițiare. Din păcate, promovăm elitismul dacă acesta e totuna cu excluderea; și nu mai are nimic de-a face cu ierarhiile, cu meritele, cu prestigiul și confirmările cristalizate în timp. Din fericire, nici un panteon nu e stabilit în regim de urgență. Și nu se menține în memoria colectivă dacă nu e trăit, dacă nu e iubit. Vă veți întreba, pe bună dreptate: câți intelectuali sau câte cărți mai rezistă lecturilor actuale, grăbite până la nevroză? Mai supraviețuiește veacul XIX în secolul XXI? Nu e deloc imposibil. Dacă vom ține la ideea că naționalul ne furnizează nu reminiscențe, ci esențe, celelalte nații ne vor accepta prezentul prețuind trecutul acestui prezent; și mai ales episoadele în care românii au trăit într-o aceeași respirație cu restul Europei. Revoluțiile de la 1848 și participarea noastră la Primul Război Mondial sunt doar două exemple.
Mihai Eminescu nu ne izolează într-un specific anume; dimpotrivă, ne universalizează, făcându-se, de bunăvoie, al tuturor. Nu avem un Eminescu al teoriei și un Eminescu al emoției; nu elogiem un poet deschis minții și un altul fidel inimii. El ne unifică, astfel încât omul recent să fie un om deplin; care, astfel întrupat, să se dăruiască celor ce se recunosc încă în tabloul al treilea, cel cosmic, din poemul Luceafărul; descoperind, în acele strofe, binele nostru cel mai înalt; ori, dacă doriți, rata cea mai ridicată de universalitate. Ne ajută, în această direcție, reinterpretarea lui Eminescu, poem cu poem, propusă de Alex Ștefănescu, reajustarea posterității sociale (și nu livrești) a poetului, analizată de Iulian Costache (Eminescu: negocierea unei imagini), apoi umanizarea unui Eminescu explicat fratelui meu, prin cartea scrisă de Ioana Bot ori prin bine-cunoscuta contribuție a lui Dan C. Mihăilescu, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu; pentru ca, finalmente, investigațiile în domeniu să ridice privirea spre alte zări, unde visările și himerele eminesciene, surprinse de Mircea Cărtărescu (Eminescu. Visul chimeric), să poarte cititorul mai departe, într-un Pelerinaj spre ființă, cum se intitulează lucrarea ieșeanului Dan Mănucă. Grație acestor condeie, fiecare își poate găsi, oricând, un Eminescu adecvat așteptărilor sale; fără a înceta, totuși, să programăm alte și alte întâlniri, la fel de surprinzătoare, cu biografia marelui sărbătorit; căci nu degeaba se întreba Ilina Gregori, chiar pe coperta unui volum al său: Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze.
Cum s-ar cuveni să ne comportăm în asemenea prilejuri, cum este manifestarea de astăzi? În versurile eminesciene e suficient să respectăm naționalul ca simplu accent al universalului. De ce? Demonstrăm astfel că istoria celorlalți este – dacă ne luăm după felul în care noi, românii, știm, totuși, să rămânem în lume – și povestea devenirii noastre. Ești cu adevărat național atunci când poți să spui cine ești, dar pe limba multor altora; arătându-le, așadar, că tot ceea ce îți este ție mai de preț le aparține, întrucâtva, și lor.
Asociind, în permanență, celebrarea culturii naționale cu efigia lui Mihai Eminescu – acest un poet al clipei care își caută, neîncetat, eternizarea – vom preschimba cele 365 de zile ale unui an într-un perpetuu 15 ianuarie.
Liviu Brătescu
Președinte
Comisia de Cultură, Culte şi Minorităţi a PNL