Regizorul Puiu Șerban avertizează: “Fără un proiect de țară și repere clare, nu poți delimita geniul de impostură!”

0

Cotidianul online Cronica Română publică un amplu interviu, în două părți, cu regizorul Puiu Șerban. O discuție interesantă, incisivă, cu cărțile pe față – Puiu Șerban fiind un interlocutor mai mult decât deschis și agreabil, în care reputatul regizor atinge teme de actualitate, cu care se confruntă teatrul românesc și nu numai. Proiectul de suflet rămâne, potrivit lui Puiu Șerban, Teatrul Elisabeta, căruia i-a dedicat ultimii șase ani de viață!

Nu în ultimul rând, cunoscutul regizor vorbește despre provocările care se întind în fața studenților, dar și a tinerilor absolvenți din domeniu, despre lipsa unui proiect de țară unitar, dar și despre disensiunile existente în cadrul breslei din care face parte.

 

Domnule Puiu Șerban, cum mai arată viața regizorului român, în anul 2020? Economia este în creștere, veniturile la bugetul de stat, asemenea, nu văd de ce lucrurile nu ar merge în direcția dorită de români și în domeniul teatrului și al regiei…

Apreciez ironia subtilă a dvs. Din păcate pentru noi, în profesia noastră, nu există posibilitatea de a da un răspuns oficial pentru că, până la urmă, răspunsul corect este “depinde despre ce regizor vorbim”. Pentru că breasla noastră nu este nici pe departe una unitară și, când spun asta, nu aduc un reproș cuiva. Din păcate, peste tot în cazurile în care vorbim despre profesii liberale, avem de-a face cu o situație extrem de vastă, în sensul în care unii o duc foarte bine, alții mai puțin bine, iar alții nu o duc deloc, dacă pot spune așa, pentru că sunt obligați să renunțe la meserie.

Pot însă să vă spun cum o duc eu și cum o duc alți colegi pe care îi cunosc, însă cum o duce regizorul român, în general, în anul 2020, este greu să vă spun. Aș putea, pe de altă parte, să mă pronunț în privința profesiei de regizor și să vă spun cum sunt apreciate valorile. Din cauza faptului că, în România, în ultima perioadă, s-au pierdut foarte multe valori, nu numai în cultură, dar și în etică, în estetică, în economie, în finanțe, suntem, astăzi, în imposibilitatea de a ne găsi și respecta justele valori.

De 30 de ani, ne tot străduim să facem ceva nou, să definitivăm celebra tranziție, și eșuăm lamentabil, de fiecare dată, și tocmai de aceea este foarte greu să valorizezi profesia de regizor. Peisajul este foarte inegal în acest domeniu, neexistând un mainstream. În țările așezate, există un mainstream, un fluid, și de la acest fluid principal se definesc colateralele, se definește, spre exemplu, avangarda, se definește experimentul, se definește geniul. Ai o linie principală și o abatere de la ea. Într-un mod spectaculos și original, se definește geniul. În momentul în care nu ai o coloană vertebrală pe care să o valorizezi, nu ai cum să definești nici geniul, dar, mai grav, nici impostura.

Haideți să luăm ca exemplu Statele Unite ale Americii. Acolo, ai ca mainstream Broadway-ul, deși ai și acolo teatru de experiment și teatru de avangardă. În cadrul acestui mainstream, ei și-au definit criteriile… Ce este bine, ce este rău… Au regizori de geniu, actori de geniu și, de acolo, ei fac box-office-ul. Și, pe lângă aceștia, există și independenții care sunt, într-un fel, rupți de Broadway și care își fac propriul lor teatru și fim. Fiecare cu definiția lui… Dar fiecare dintre aceste definiții pot fi punctate doar dacă tu ai coloana vertebrală. Dacă nu o ai, nu poți să definești nimic. Așa cum v-am spus, ce este cel mai grav la noi în țară este faptul că nu poți delimita geniul de impostor.

“Se repetă, parcă la nesfârșit, acest ciclu al sfidării românilor”

În România de astăzi, pentru a deveni  un regizor cunoscut, apreciat și respectat în breaslă, cât reprezintă valoarea /pregătirea personală și cât relațiile și compromisurile? Este obligatorie intrarea într-un pol de putere al breslei sau se poate reuși și ca independent, dacă putem spune așa?

Rămân consecvent enunțului meu anterior. Cât timp nu poți delimita între geniu și impostură, nu mai poți delimita nici între compromis și o cale corectă. Neavând niște ierarhii sănătoase, niște reguli stricte, ai impresia că orice este un compromis. Cum, de asemenea, ai impresia că orice pas reprezintă, până la urmă, calea corectă. Și situația este valabilă nu numai în profesia noastră, dar și în societate, per ansamblul său. Uitați-vă, spre exemplu, la talk-show-urile politice… Se poate vorbi, la nesfârșit, despre nimic. De ce? Pentru că nu există o direcție clară, un proiect de țară. Și, în contextul în care nu există proiectul de țară, poate veni orice neavenit să spună absolut orice. Și este evident că, și în profesia noastră, lucrurile sunt identice. Dacă noi nu știm ce ne dorim în privința culturii din România, este evident că nu știm, repet, ce este sau nu un compromis.

Vă voi spune ceva șocant. În România, din cauza acestui vacuum de valoare și de direcție corectă, nu se poate structura nici măcar o mafie puternică. Ce face, până la urmă, mafia? Mafia observă, analizează structura statului și construiește un stat paralel. De aceea îi contrazic pe toți cei care au vorbit despre așa-zisul stat parallel, în ultimii ani. Ca să existe un stat paralel, trebuie să existe un stat funcțional, cu instituții eficiente. În România, după cum vedem, statul este total destructurat și vedem doar o chestie multidirecționată care se întinde ca o meduză pe plajă. Cum să vorbești, în aceste condiții, de compromis, de calea corectă de urmat sau de o gașcă sau alta? Și nu pot să nu revin la agenții și impresarii de pe Broadway. Acolo, știi foarte clar care este  mafia, care sunt reprezentanții săi, care este box-office-ul fiecărui impresar etc. Acolo știi ce trebuie să faci pentru a reuși, care este compromisul… Ce trebuie să faci și la ce să te aștepți dacă nu faci ce trebuie să faci… La noi, lucrurile sunt total bulversate. Vine un guvern, face prostii fără număr… Ceilalți îl critică furibund și, când vin ei la guvernare, fac exact aceleași lucruri ca și cei pe care i-au criticat. Și se repetă, parcă la nesfârșit, acest ciclu al sfidării românilor.

Care este, până la urmă, diferența dintre un liberal și un pesedist? Dacă îi iei la bani mărunți, vezi, în marea majoritate a cazurilor, că au afaceri împreună. În județe, sunt cumetri, parteneri, parte în echipa propriilor interese. Totul este o varză generalizată și, la nivel de doctrine, cei de dreapta adoptă măsuri de stânga și viceversa și toată lumea intră într-o spirală necontrolabilă a populismului și a demagogiei. Nu poți să structurezi nicio doctrină, niciun sistem, ba mai mult, nu se poate verifica, real, cine a furat cu adevărat și cine nu, și cine a adoptat o măsura eficientă și utilă României sau nu.

“În domeniul culturii, nu există cercuri de influență puternice și coerente”

Vorbim de un sistem care convine de minune unora și care este perpetuat cu bună-știință. De ce și-ar dori decidenții României, fie ei la nivel politic sau nu, să schimbe ceva în direcția dorită de milioane de români?

În sistemul ăsta de ape tulburi, nimic nu este, până la urmă, ceea ce pare. România este un acvariu, dacă putem face comparația asta, în care toată lumea înoată pe unde apucă și unde nu poți defini nici măcar infracțiunea. Să știți că, în lumea teatrului, găștile sunt exact ca și cele din politică. Sunt fluctuante. Ele se structurează pe baza unui interes obscur, de moment,  dar nu proiectează nimic pentru viitor. Se unesc, își identifică interesele, rezolvă problema, după care gașca se dezbină și, în cadrul noii găști, se regăsesc atât cel care l-a înjurat ieri pe X, cât și cel care a fost înjurat ieri de Y.

În România, vă spun cu fermitate, în domeniul culturii, în care activez, nu există cercuri de influență, puternice și coerente. Ar fi excepțional să existe un asemenea centru pentru că s-ar pune, în final, ordine în domeniu și fiecare dintre noi ar ști la ce reguli și la cine să se raporteze. La noi, din păcate, este o horă interminabilă de interese, în care astăzi ne pupăm și mâine ne înjurăm. Nimeni nu poate să prognozeze ce se va întâmpla luna viitoare, cu atât mai puțin în staginea următoare. La noi, nu mai există teatre de reportoriu. Primăriile plătesc pentru acest tip de teatru, dar  există o incapacitate cronică de a face teatru de reportoriu. Ba mai mult, această incapacitate managerială duce la o incertitudine care va conduce la rezultate greu cuantificabile.

Și, totuși, domnule regizor, Puiu Șerban, care este rețeta de supraviețuire, dacă de succes este prea mult, a unui regizor, în România acestor vremuri tot mai tulburi, fără reguli stricte și proiecții viabile, pentru domeniul culturii?

Există o rețetă care nu este valabilă doar în România ci este valabilă, până la urmă, pentru întreaga natură umană. Și anume, perseverența și focusarea atenției pe un scop bine definit. Trebuie să fii consecvent cu tine însuți. Într-un sistem organizat, acest “tine însuți” poate fi definit… Și revin la modelul american, dar putem vorbi și de cel francez sau cel rus, unde, se știe foarte clar, figura de regizor care face un anumit tip de film. În România, din păcate, fiecare face ce îl taie capul, experimentează orice, în funcție de simpatiile și antipatiile unora sau altora.

Revin. Trebuie să fii perseverent cu ceea ce știi tu să faci. La alții, asistăm, din păcate, la o perseverență diabolică, perseveranța în a-ți proiecta impostura, mediocritatea și, mai ales, plagiatul, la nesfârșit. Și asta este tot un fel de perseverență. Rețeta perseverenței este, din păcate, și în partea luminoasă, dacă putem spune așa, a unei profesii, dar și în cea întunecată.

Domnule regizor, Puiu Șerban, de ce Ministerul Culturii, primăriile, finanțează doar teatrele de stat și întorc spatele unor proiecte private? Putem vorbi de o inechitate?

Dacă vorbim la nivel teoretic, statul are datoria să finanțeze un teatru national, în sensul în care statul trebuie să aibă o politică culturală coerentă. Privatului nu poți să-i impui o politică culturală pentru că acesta se raportează, evident, și la profit. Și, iarăși, vorbim de țări care au o coerență și strategie clară în domeniul culturii. Repet, în teorie, este normal ca statul să finanțeze un teatru national, pentru că teatrele naționale și cele municipale reprezintă, până la urmă, doctrina culturală a unui stat care se îngrijește de educarea populației într-o anumită direcție, conformă cu proiectul de țară asumat. Logica finanțării teatrelor de stat este corectă, cu o condiție însă: națiunea, țara, statul să funcționeze coerent, conform unui proiect de țară. În cazul în care nu funcționezi în acest mod, nu mai este legitim să finanțezi aceste teatre, cât timp tu, ulterior, nu te duci să le întrebi ce s-a întâmplat cu acești bani. Câtă vreme tu pui, ca ministru, un politruc, care nici nu știe cum îl cheamă, și care știe doar că trebuie să aloce niște sume la aceste teatre, nu poți să emiți vreo pretenție. Spre exemplu, ce discuție poate avea Ion Caramitru cu un astfel de ministru al Culturii?

Ministrul Culturii trebuie să își cheme directorii din subordine, ca și primarii, și să le spună, foarte clar, direcția în care trebuie creat/format publicul: vreau mare repertoriu, vreau să-mi creați actori… Cum făceau comuniștii. Nu regret fostul regim, însă să fim corecți și să recunoaștem că atunci aveam un teatru de masă, se creau vedete… Practic, partidul, în coerența sa, îi urmărea și promova pe marii actori. Tocmai de aceea am avut un George Constantin, un Victor Rebengiuc, un Marin Moraru, un Gheorghe Cozorici… Chiar dacă nouă, astăzi, nu ne place să recunoaștem acest lucru, acești mari actori au fost rezultatul unei doctrine coerente asupra culturii. Repet, eu nu sunt un admirator al doctrinei în sine, dar măcar o știam! Știam la ce să ne raportăm!

Și, acum, intru în dilema mea, plecând de la postura de regizor la Teatrul Elisabeta și ajungând la cea de profesor universitar, la Facultatea de Teatru… Eu pot să mă duc la ministrul Educației și acesta să îmi spună, răspicat, că îmi dă ordin, cât timp el mă finanțează, să creez actori de tipul X sau Y. Și atunci noi, la facultate, vom ști spre ce ne orientăm și la ce ne vom raporta.  Și, la rândul său, ministrul Educației trebuie să vorbească cu ministrul Culturii. Trebuie să fie vorba de o coerență. Și abia atunci îi vom avea pe urmașii lui Rebengiuc, Cozorici, George Constantin…

Cât timp ei nu vorbesc, la nivel de ministri, între ei, nu se va schimba nimic. Poza destructurării naționale o aveam, astfel, în micul nostru domeniu și vă garantez că situația este similară în mai toate domeniile de activitate, de la dansatori până la ingineri. Repet, nu sunt un fan al Partidului Comunist Român, pentru că sunt băiat de chiaburi și familia mea a murit în pușcăriile comuniste, dar vă dau acest exemplu de coerență malefică, dacă vreți. Pe vremuri, se spunea că este nevoie de numărul X de ingineri pentru că, în cinci ani, vom construi un număr de hidrocentrale. Este logic să fie așa… Americanii, germanii, francezii, procedează într-o manieră similară… Planificarea, prognoza, sunt esențiale. Fără această logică doctrinară, nu poate funcționa un stat și nici măcar un teatru.

“După 1989, Învățământul și Cultura au fost complet uitate”

Unde s-a greșit, domnule Puiu Șerban, după 1990, și ce trebuie făcut, astăzi, pentru a salva ce se mai poate?

Întrebarea depășește domeniul meu de expertiză. Îmi iau această marjă pentru că nu vreau să cad în păcatul acestei țări în care oricine vorbește despre orice. Vă pot răspunde, însă, la întrebare, ca om de cultură, ca om de învățământ. Răspunsul meu este unul sincer și vă spun că, în 1990, nu puteam face nimic. Am trăit acele vremuri și vă spun că nu aveam nimic de făcut. Fie că vorbim de Revoluție sau de o lovitură de stat, este evident că a fost o înțelegere ca linia a doua a Securității să preia Puterea. Cei din eșalonul secund au bătut palma între ei și nu au putut să mai continue ceea ce știau și au fost învățați să facă și au fost nevoiți să se deghizeze, să se travestească în capitaliști și democrați, care aveau sarcina de a executa, fără comentarii, ordine primite din afară. Am asistat, practic, la un uriaș conflict de interese, în care ei erau învățați să se conserve și să-și acopere abuzurile făcute înainte de 1989 și să mimeze, ulterior, democrația. Începând cu Iliescu, ei au încercat să se adapteze noilor condiții și România a fost, practic, atrasă într-un curent uriaș, în care țările din Est trebuiau să devină piață de desfacere, chiar prin destructurarea economiei. În aceste condiții, Cultura și Învățământul au fost complet uitate.

Și, în consecință, repet: nu se putea face nimic pentru că asta s-a vrut de către unii mult mai importanți decât noi!

În privința părții a doua a întrebării dumneavoastră – Ce se poate face astăzi pentru a salva situația, vă spun, ca un om care trăiește de ani buni în acest domeniu, că numai un miracol de la Dumnezeu poate trimite o conjuctură istorică favorabilă și un lider providențial care să fructifice această conjunctură. Cum a fost în anul 1918, în care am avut câțiva lideri, printre care figurile legendare ale Regelui Ferdinad și Reginei Maria, care au fructificat momentul istoric.

Problema este că, astăzi, istoria curge foarte globalist, liniar și există o grijă perpetuă să nu existe fluctuații prea mari. România ar avea, după mintea mea, un mare noroc ca, la nivel global, să fluctueze ceva, să se întâmple ceva, să se rupă ceva…

“Tineretul din ziua de astăzi este extrem de derutat”

Haideți să vorbim puțin, domnule regizor, Puiu Șerban, despre statutul studentului de la UNATC. Cum privesc aceștia profesia de actor, de regizor… Sunt ei pregătiți pentru un viitor atât de incert?

Tineretul din ziua de astăzi este extrem de derutat pentru că ni se livrează modele care nu au nicio legătură cu inteligența noastră arhetipală națională. De exemplu, învățământul Bologna este structurat pe niște modele de învățământ, să spunem, protestant-democratice, pe când învățământul din România este de natură patriarhal-ortodoxă. În cazul Bologna, se merge pe ideea de echipă, cu un rol minor al profesorului, care nu contează foarte mult, în sensul că nu joacă rolul de patriarh, pe când, la noi, în România, modelul pregnant a fost acela al unei personalități la catedră, care acționează patriarhal, chiar dictatorial, care își creează din elevi, discipoli. Românii au această gândire de tip bizantin.

Din păcate, în ultimul timp, ni s-au impus niște modele culturale, nici măcar de tip catolic (în sensul în care acestea sunt de tip protestant) și aceste modele nu funcționează din simplul motiv că sunt modele culturale create, printr-o experiență, în țări occidentale care, repet, sunt de structură protestantă. Care, mai mult, duc chiar spre ateism. Acest tip de învățământ nu poate funcționa în România. Ce este, însă, și mai grav este faptul că acestea vin și cu niște modele culturale conexe iar tinerii sunt foarte derutați. Ei vor să fie în trend cu lumea, cum se spune, și atunci imită niște modele culturale cu care nu sunt compatibili, ca și gândire, și de aici derivă un fel de schizofrenie culturală din care studenții își pierd propria identitate.

Pentru că, în licee, există profesori care nu știu ce și cum să predea pentru că manualele au fost realizate, totuși, tipic românesc… În sensul că, la suprafață, ar mirosi parcă puțin a manual european dar gradul de dificultate al manualului este făcut pe baza manualului sovietic, rusesc. Și atunci, ca să predai un manual cu un grad ridicat de dificultate, trebuie să enunți, să recunoști că este vorba de un învățământ de performanță și atunci s-a terminat cu democrația elevului. Dacă te uiți la spoiala de deasupra, care sună foarte european, metoda de predare ar trebui să fie democratică, laxă, fără criterii de apreciere dure. Și atunci profesorul intră într-o confuzie totală. Și el se întreabă: cum să-i bag elevului în cap atâta materie, care tine de un liceu de performanță, pe niște metode care să nu fie coercite, competitive? Pentru că, la noi, este un uriaș paradox: vrem olimpici, dar, pe de altă parte, nu vrem competitivitate, pentru că obosim prea mult elevii. Te lauzi cu olimpicii, cu premiile și medaliile internationale, dar nu prea vrei să pui elevul la muncă. Vă spun eu: toate acele medalii au fost obținute printr-un volum uriaș de muncă, cu profesori severi, care au pus presiune pe elevi! Nu se poate să ai olimpici la acest nivel, predând cu zorzoane și fundițe roz!

Și, aici, revenim la studenții nostri. Mulți vin din aceste licee și ajung la teatru, care prin definiție este o școală de vocație, de performanță. La noi, la teatru, putem spune că este similar cu a te duce în armată la trupele de comando. Când le explici că este nevoie de reguli clare, de disciplină, cu program coerent, apar nemulțumirile. Și, atunci, confuzia în care se află studenții este inerentă. Să știți că un anumit tip de confuzie există și în cazul profesorilor. Unii vor să se adapteze și să predea o actorie mai blândă, alții, printre care mă număr și eu, am rămas adepții modelului vechi: ori scoatem untul din ei, ori ne lăsăm de meserie!

Un interviu realizat de Iulian Badea

Partea a doua a interviului cu regizorul Puiu Șerban va fi publicată luni, 2 martie

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.