Maria Grapini și „eternul joc de șah al democrațiilor responsabile”

Până la un punct, cariera, reputația și chiar destinul personal al omului politic, managerului de succes și, judecând după câteva precedente publicistice, chiar a „omului de litere” Maria Grapini (n. 7 noiembrie 1955, satul Meria, orașul Berești, jud. Galați) poate constitui un „caz școală”, ce merită studiat la orice facultate de jurnalism și științele comunicării. Trecerea, în mai puțin de un deceniu, a Mariei Grapini, de la postura de răsfățată a presei, mai întâi cea locală, din Timișoara, oraș unde și-a început cariera publică de succes, dar și politician îndrăzneț și eficient, într-o perioadă, i-am spune, judecând în comparație cu starea actuală, de avânt al curentului pro-europenist românesc, la cea prezentă, de vinovat de serviciu în relația Parlamentul Europen (al cărui membru este din 2014, până în prezent), poate surprinde publicul nefamiliarizat cu „eternul joc de șah” (ca să parafrazăm titlul uneia dintre cărțile literare recente ale Mariei Grapini, Viața ca un  joc de șah, Piatra Neamț, Ed. Mușatinia, 2019), al neo-democrației europene.

Explicația acestei schimbări radicale de paradigmă, de trecere de la aprecierea unanimă și necondiționată, la negarea absolută și, am spune, încrâncenată, a activității sale publice, indiferent dacă este de natură politică (chiar când este exercitată în interesul României!), publicistică, sau de simplu cetățean, sensibil la dezbaterile publice interne, la glasul cetății, nu se justifică, ba chiar nu are legătură cu cele câteva „ieșiri” publice, mai puțin obișnuite pentru europarlamentarii români, dispuși să vorbească mai mult pe acasă (ultima ispravă fiind chiar la deschiderea actualei legislaturi a P.E., din 9 iulie 2019, când i-a reamintit public proaspătului Președinte ales al Consiliului European, Donald Tusk, despre obligațiile ce le are față de alegătorii europeni, neparticipanți la „jocul intern de șah” din cadrul organizației – n.n.). Șah-mat la Donald Tusk, a titrat atunci presa, catalogând această intervenție drept „dură”, în realitate, atât Donald Tusk, cât și David Sassoli, președintele P.E. urmărind scena cu amuzament, totul fiind considerat un „joc al democrației”, în linitele decenței.

Neoficial însă, Maria Grapini a intrat în atenția presei neo-globaliste devenind, mai ales în țară, un fel de țintă publică, ca urmare a  poziției sale, politică în primul rând, de partizan nedeclarat al suvernismului, termen și curent politic intrat recent în dicționarul politic, ce re-definește, într-o nouă paradigmă, patriotismul atât de stigmatizat azi, și asemuit, pe nedrept, cu naționalismul celui de al III-lea Reich, sau, mai pe înțelesul opiniei publice de la noi, cu național-comunismul ceaușist. Din păcate, rumoarea noilor activiști ai „proletcultismului de corporație”, cum e numit de unii sociologi, acest curent globalist, are ceva din fanatismul suporterilor echipelor de fotbal, ce au transformat un sport atât de iubit, într-un spectacol tragic. În acest „joc”, politic inegal, sinceritatea, determinarea și, am spune candoarea politică a Mariei Grapini, admiratoare sinceră a democrației de tip „hot Brexit”, a politicilor liberaliste promovate, parțial, de grupul socialist (S&D, din care face parte), dar și de Mișcarea Verzilor/ALE, nu prea au ajutat-o, singură observând că, odată cu părăsirea P.E. de către Grupul Conservatorilor și Reformiștilor britanici, partidele de orientare conservatoare (siglă sub care a candidat Maria Grapini în primul său mandat european – n.n.) au pierdut din influență, conducând la rezultate negative în toate țările, cu excepția Italiei și a Poloniei, țară unde, așa cum spun observatorii avizați, „s-a produs o mutație genetică (s.n.) ce a determinat schimbări benefice, radicale, în legislația și justiția locale”. (Nicolae Țăran, Maria Grapini, Un destin comun. Europa și România, Timișoara, Ed. Partaș, 2020, p. 286).

În aceste condiții, Maria Grapini, managerul de succes, fostul ministru al IMM-urilor, premiată cu Trofeul „Femeia anului 2011”, de Fundația Internațională „Mihai Eminescu”, dar și prima persoană din România care primea distincția „Femeia care a contribuit la dezvoltarea propriei națiuni” (1995),  fiind plasată într-un, neoficial, Top 10 al femeilor de succes din 63 de țări, deținătoare, între alte disticții onorante,  a Ordinului Național „Pentru Merit”, în grad de Cavaler, acordat de Președintele României, Emil Constantinescu ( la 1 decembrie 2000), a devenit, în opinia unor „progresiști de ocazie”, un fel de exemplu de anti-europenism, luările sale la cuvânt, ca și postările publice, fiind puricate la virgulă, și arătate ostentativ cu degetul, ca exemple de anti-europenism.  În aceste condiții, pe bună dreptate, Maria Grapini este îndreptățită să-și revendice o imagine publică pe nedrept atacată și să-și pună (public desigur) întrebări esențiale privind baza etică și politică a acestor repere fals-morale, după care este judecată.

În acest sens, lucrarea Percepție vs Realitate. Imaginea mea în ochii altora (Timișoara, Ed. CosmopolitanAct, 2021) este un exemplu de abordare pragmatică a unor concepte și idei politice inatacabile, un răspuns propriu la aceste provocări. Plecând de la o observație a actorului, regizorului și omului public cu imensă autoritate morală, nu doar în America, Morgan Freeman: „Nu accepta critica de la oamenii de la care nu ai cere niciodată sfatul”, Maria Grapini își reconstituie, public, biografia și cariera, ambele ireproșabile, pentru a sublinia ideea că în viața publică linia dintre percepția colectivă și realitate este întotdeauna subminată de subiectivism: „Poți fi un bun profesionist, moral și corect, dar dacă percepția majoritară e diferită, vei fi calificat altfel decât ești în realitate” (p. 9).

Urmărind cariera Mariei Grapini, reconstituită din interviuri, portrete, alte texte publicistice, dar și din mărturii și observații proprii, constatăm că, similar cu lupta politică în care Maria Grapini este angajată, hotarul dintre patriotismul ardent și europenismul asumat, este la fel de fragil ca și linia politică dintre suveranism și globalism. Asta pentru că, ideologic, suveranismul este o formă de reactivare a vechiului naționalism, un curent absolut onorabil, motivat și necesar, în vreme ce globalismul (parțial) este, generic vorbind, parte a progresului european. În aceste condiții, pe continentul ce funcționează azi politic ca o mini-planetă globalizată, care este Europa, absolut toate țările și culturile sunt chemate să cedeze pe altarul globalizării o parte din suveranitatea proprie, principiu asumat și demonstrat pe deplin de Maria Grapini în cărțile sale, în schimbul recunoașterii identității naționale.

Demonstrația științifică a acestui principiu echitabil și natural, privind raportul dintre globalism și suveranitate, îl găsim în volumul Un destin comun: Europa și România, un rezumat științific și politic al celor 14 ani de când țara noastră a aderat la U.E. În cartea amintită, Maria Grapini și Nicolae Țăranu (reputat economist și universitar timișorean) fac un bilanț realist al avantajelor intrării țării noastre în familia europeană, fără însă a ocoli riscurile și vulnerabilitățile inevitabile. În prealabil, merită semnalat că sensibilitățile vechiului „bloc estic” față de modelul de democrație propus și exersat de vestici, pleacă de la ideea, nedeclarată, dar vie în percepția publică, că pentru vestici, estul este un teritoriu „de pradă”. Nu întâmplător, unele state europene, în special Grupul de la Vișegrad, sunt promotoare declarate ale suveranismului. Aceasta doar politic, fiindcă economic, alta este configurația actuală a  Parlamentului U.E. În acest sens, cap. VI al cărții amintite (Poziția P.E. față de Conferința privind viitorul Europei) este semnificativ pentru a înțelege care este balanța de forțe și miza reală a bătăliilor politice de pe simbolica „tablă de șah” europeană: „Echilibrul global al puterii în P.E. se deplasează spre stânga, indicând un sprijin mai puternic spre o agendă progresistă, în vreme ce Grupul Renew, abordează teme ce aparțineau cândva ecologiștilor – latura verde a Europei, iar Grupul P.P.E. pare adesea depășit” (p. 268). Referindu-se la poziția și situația României, Maria Grapini și Nicolae Țăranu, constată un paradox: la nivel european, analiza pentru România nu se bazează pe un document oficial (s.n.), ci pe o evaluare subiectivă a unor „funcționari comunitari anonimi”. Acest așa-zis Raport de țară, constată o reală creștere economică (între 2006-2018, P.I.B.-ul a crescut în medie cu aproapre 70%, România situându-se la un nivel apropiat de competitoarele sale tradiționale, Polonia și Țările Baltice, în vreme ce țări precum Malta și Irlanda au depășit 100%. Rămân vulnerabile: nivelul datoriilor, lipsa forței de muncă, rata crescută a importurilor. „Modelul de creștere economică bazat pe consum și-a arătat limitele, după 2018 (s.n.) transformându-se într-o frână economică”. În consecință, se spune în Raportul menționat: „Guvernul are o capacitate limitată de a reduce sărăcia și de a corecta disparitățile sociale” (p. 44). Ca urmare, nu sunt recomandate nici creșterile salariale, nici reducerea fiscalității. Curat suveranitate limitată!, am zice.

Spuneam la începutul acestui comentariu că Maria Grapini s-a dovedit, în timp, și un publicist de succes. Cea mai recentă carte a sa, Viața ca un joc de șah, a cincea dintr-o serie literară limitată, este o parabolă despre rolul individului în societate, despre echitate și moralitate. Luând ca pretext o partidă de șah dintre doi săteni (unul get-beget, rămas la sat, altul, fost orășean, convertit la viața de la țară), Maria Grapini construiește o construcție socială originală, un proiect utopic al unei lumi atipice: „Marin și Vasile au văzut că ideea lor – viața văzută ca un jos de șah – a dat roade. Oamenii au înțeles mai bine că fiecare dintre ei are rolul său în a face lucrurile să meargă mai bine pentru toată comunitatea, să fie corectitudine și să se acționeze la timp. Implicarea lor în viața comunei a făcut să se schimbe lucrurile” (p. 44).

Evident, în viața de zi cu zi astfel de exemple pot părea deplasate. Discuția privind rolul social al individului  în viața publică se poate însă extinde. Intelectual de esență rurală (poziție de care nu s-a dezis niciodată), Maria Grapini are această nostalgie a satului tradițional, de care se despart cu atâta vehemență globaliștii de azi. Deși lipsește din Antologia de texte motivaționale, ce însoțește volumul Percepție vs realitate, Maria Grapini pare că își însușește o aserție a lui Octavian Paler: „România este patria mea, restul sunt doar țări”.

Între europarlamentarii de azi ai țării, „cazul” Maria Grapini rămâne un model unic, confirmat și de cărțile sale ce parcă spun, într-un glas, un singur lucru: Adu-ți aminte lecția, nu durerea!

Sursa: https://uzp.org.ro/51825/maria-grapini-si-eternul-joc-de-sah-al-democratiilor-responsabile/