Lia Savonea, numită în funcția de președinte al ÎCCJ
Lia Savonea a fost numită luni în funcția de președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ), în urma unui vot al Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Decizia a fost luată cu 9 voturi „pentru” și unul „împotrivă”, într-o procedură în care Savonea a fost singurul candidat înscris. Mandatul acesteia va începe cel târziu la data de 17 septembrie 2025 și va avea o durată de 3 ani.
Lia Savonea a susținut în fața membrilor CSM un discurs axat pe asumare, responsabilitate și echilibru, definindu-și candidatura drept ”o misiune”.
„Candidez nu pentru o funcţie, candidez pentru o misiune. (…) Am învăţat că independenţa nu este un lucru câştigat, este o răspundere şi o luptă de zi cu zi. Justiția se construiește prin decizii, iar cele mai grele decizii trebuie asumate, nu evitate”, le-a spus Lia Savonea membrilor CSM.
Savonea a mai spus că prin mandatul primit ”nu caută confortul, ci responsabilitatea și asumarea”. De asemenea, fosta președintă a CSM a subliniat importanța îmbunătățirii mecanismelor de unificare a practicii judiciare, un obiectiv considerat esențial pentru consolidarea autorității Înaltei Curți ca instanță supremă de interpretare juridică.
Savonea a formulat și o critică fermă la adresa Ordonanței de Urgență nr. 62/2024, cunoscută în spațiul public drept „ordonanța tribunalelor sătești”. Aceasta a transferat către ICCJ un volum mare de dosare legate de dezlegări de drept în materie de salarii și pensii, aglomerând nejustificat activitatea instanței supreme.
Noua președintă a ICCJ a insistat, de asemenea, pe nevoia unei transparențe sporite în activitatea Înaltei Curți, văzută ca mijloc de restabilire a încrederii cetățenilor în justiție. Însă această deschidere, a avertizat ea, trebuie însoțită de „cea mai înaltă responsabilitate și disciplină a libertății de exprimare”, pentru a contracara discursurile deformate din spațiul public.
Totodată, Savonea a pledat pentru adoptarea unei legi distincte privind statutul Înaltei Curți și, în general, al puterii judecătorești, argumentând că actualul cadru normativ leagă instanța supremă de alte instituții din autoritatea judecătorească „importante, dar care nu sunt egale în statut sau funcție cu Înalta Curte”.