LINIE A VIEȚII: dialog Iosefina Schirger – Petru Ababii
LINIE A VIEȚII
dialog Iosefina Schirger – Petru Ababii
Începusem să scriu dintr-odată
cu o mână de aer
într-o mână de apă purtată.
Umblu, râd mirată
că am simțit gust
din tinerețea uitată.
E un timp suspendat,
cât mă avânt în apele liniștite.
Te înspăimânt?
E nesemnificativ dar grozav
ce fac dintr-un gând,
dintr-un fir de iarbă firav!
Spre ce anotimp mă îndrept
cu atâta vară strânsă în piept?
Sunt zvâcniri spuse jumătate.
Cu un zmeu care se luptă
pe viață și pe moarte, m-aș bate…
Lui i-aș spune “iubire”
pe o altă linie a vieții subțire,
dar nu fac despre asta vorbire.
Nu îmi ajunge ce este.
Uite, nouă, o poveste!…
– Trei semne. Probabil este despre ceva de bine?
– Inimi.
– Din una observ că picură ca dintr-un nor, stele. Celelalte ale cui sunt?
– Ale noastre sunt toate. Inimi de neînțeleși. Dar cui îi pasă? Voiam să spun doar că Podul nostru de flori e mai important decât o a doua recenzie. Dar dacă e plăcerea dumneavoastră, eu nu mă pot opune, cum nici Petru Ababii nu poate opri construcția Podului. Sunt lucruri care trebuie să vină, vrem sau nu.
– Bine, dacă nu dorești nu o voi scrie. Nu pot merge împotriva voinței celuia despre care vreau să scriu!
– Faceți cum simțiți! Astăzi nu am dus discuția spre ceva constructiv. Nu știu ce a fost cu planetele noastre. Ați zis că se iartă.
– Nu vreau să rămâi în suflet cu o îndoială despre necesitatea acestei de a doua recenzii, așa că nu o voi mai scrie.
– Toate la timpul lor! Scrieți ce scriați și până acum. Nu mă băgați în seamă. Geneza va fi fabuloasă. Simt. Ea e importantă.
– Iosefina, nu m-ai înțeles. Nu vreau să rămâi cu această incertitudine sufletească. Te ador doar și pentru aceea că te străduiești să mă înțelegi.
– Nu am nicio îndoială în privința dumneavoastră. Vă apreciez, divinizez.
– Vezi cum ești o biruitoare?! Altfel tu nu poți fi.
– Mie mi se pare remiză. Nu a câștigat nimeni. Am pierdut vremea cerându-ne scuze.
– Dimpotrivă. Ambii am câștigat.
– Avem totul. Trebuie doar să ne bucurăm, să fructificăm ce avem, să punem sublim lângă sublim, câțiva ani, din ce povestim.
– Tot ce se face este spre bine, chiar dacă uneori pare că e rău. Iată aceste cuvinte cu adevărat mă încălzesc!
– Adică nu v-am dezamăgit? Așa m-am gândit.
– Cât ar câștiga omul, tot mai puțin este decât ar fi putut să obțină! Eu întotdeauna am pus foarte mare preț pe tine.
– Altfel de ce trăiesc?!
– Ai devenit muza mea.
– Mă bag în seamă și nu e frumos, demn de o muză.
– Pentru că ai preț. În orice împrejurări muza rămâne muză. O cheamă Iosefina.
– Hai să facem ce știm mai bine, ce ne iese: să scriem!
– De acord.
– A doua remiză cu doi câștigători, cu patru inimi.
– Concomitenți și sinergici. Șah mat pentru ambii.
– Știu că vreți să polemizați cu mine, dar nu sunt omul potrivit pentru asta.
– Este nevoie, Iosefina, ai dar de gândire critică profundă.
– Trebuie să fii odihnit pentru a gândi limpede. Eu, nu. În schimb văd lucruri care se pot împlini.
– Bine, nu te voi mai teroriza. Lucrează, că numai te încurc! Da este greu și totodată ușor cu tine. Trebuie să muncim mult.
– Dacă nu vine de la sine, nu insistați! Trebuie să fie alinierea perfectă a planetelor. Închid. Ne vom întâlni peste câtva timp. Nu am vrut să ne supărăm cu fleacuri.
– Asemenea. De acord.
– Am mai pus o piatră mică la Pod. V-am trimis.
– Caut acuși.
– Mai e mult de lucru… Sunteți bine?
– Da. De ce mă întrebi?
– Ca să vă chem pe bancă, la soare.
– Avem soare din ce în ce mai puțin.
– Încă e plăcut. Am citit despre demnitate. V-am și postat articolul pe pagini. Sunteți Bravisimo!
– Și eu am răsfoit ceea ce mi-ai trimis. Acum este mai bine, mai clar. Când ai dovedit?
– Am mai schimbat, tăiat, adăugat, șlefuit.
– Continuă așa!
– Cum ați ajuns la nivelul acesta de a scrie? Ați făcut școală, cursuri de filosofie pe lângă faptul că citiți și sunteți autodidact? Cine v-a fost mentor, model?
– Este totul din mine, din interior. Nu am studii filosofice. Citesc un material al cuiva și imediat văd părțile lui bune, dar mai ales neajunsurile. Pun totul sub semnul întrebării cu ajutorul gândirii critice.
– Și totuși, cu cine v-ați luat la întrecere? Cui scrieți? E doar o pasiune? Incredibil!
– N-am avut niciun model. Acolo unde există model acolo este standardizare, limitarea gândirii libere. Vezi Heidegger, Kant, Hegel, Nietzsche și mulți alții în special unii filosofi, așa ziși filosofi români.
– Bravo profesorilor și părinților dumneavoastră! Eu fără a critica, am încercat să filtrez, să scriu mai frumos decât în textele citite. Și bineînțeles să ai cui! Și mai ales după ce nu mai sunt…
– Nu am avut profesori deosebiți, nu mă apreciază nimeni în afară de… mine. Sunt o cioară albă între cele negre.
– V-a ajutat mediul ostil. Ați găsit un refugiu, o cale de exprimare. Cum să aprecieze ce nu înțeleg? Nu sunt pregătiți, obișnuiți cu… sublimul.
– Acum trebuie mai mult lingușitori, slugarnici, conformiști, cameleonici de tot felul.
– Se adaptează și ei ca să trăiască bine cu eforturi minime, să ciupească, să păcălească sistemul și pe ei înșiși. Mitici… Au și ei rolul lor, fiecare.
– Ceea ce am, am din naștere. Nu am studiat filosofia. Sunt doar medic.
– Un filosof nativ, nu unul școlit! Trebuia să fiți profesor.
– Unul de la foarte rău, rău, mediocru, bun, foarte bun, spre genial și înțelept…
– Despre filosofi vorbiți sau despre profesori? Că cei „de tot felul” nu pot fi geniali și înțelepți.
– Niciun profesor având grade științifice, cu care am comunicat, nu mă vede cu ochi buni.
– E de înțeles. Invidioși. Imposibil să nu fi găsit în comunitate pe cineva cu pasiuni comune. La citit măcar.
– Îți spun: următoarea carte este dedicată criticii filosofiei a câtorva profesori universitari, filosofi români.
– Foarte bine! Cui îi e teamă de critică? Se vorbește despre tine, înseamnă că ești cineva!
– Iosefina, am invitat în grupul meu vreo 10 filosofi și absolut niciunul nu a dat curs invitației. Aceștia-s filosofi? Am un material scris pe tema îngâmfării. Am să-l postez. Mari lași!
– Poate nu vorbesc decât între ei, grup select, exclusivist. Ați zis că aveți prieteni cărora le veți spune să citească despre mine. De ce credeți că ar face-o? Pe dumneavoastră vă citesc? Dacă vă sunt prieteni, ar trebui să vă citească, după mine.
– Iosefina, poezia nu este filosofie. Sunt niște înfumurați. Niciunul n-a venit să mă combată.
– Atunci ce nevoie aveți de ei? De asta vor toți și în USR, pentru statut, recunoaștere.
– Ce, aceștia sunt prieteni? Este mult de vorbit la acest capitol. Nu-i înțeleg pe astfel de oameni. Voi toți cei cu gândire poetică liberă alcătuiți de fapt cea mai puternică și adevărată uniune scriitoricească. Ce vă milogiți atâta arătându-vă inferioritatea? Adevărata recunoaștere vine din partea cititorilor care știu să aprecieze și nu de la niște standarde scriitoricești.
– Eu nu văd așa. Nu e atât de greu să faci dosarul acela de primire. Importantă e opera, vizibilitatea ei și părerea câtorva avizați. Cititorul se formează, e ca un consumator captiv. Ia ce i se dă. A-ți plăcea o operă sau un autor e subiectiv. Contează să se vorbească despre el.
– Avizați sunt și în lumea liberă nestandardizată.
– Oameni printre oameni, ca peste tot. Eu cred în învățământ așa cum e el. O diplomă nu ți-o ia nimeni. Este munca ta, recunoașterea unui efort. La Cluj se făcea școală și la Drăgășani unde am învățat în primii ani. Părinții mei au fost profesori. Copiii mei au avut mereu meditatori pentru că pe mine nu mă ascultau și nici nu am avut timp și răbdare de lecții cu ei. În București e jale, nu se face mai nimic, totul în particular.
– Pe mine n-a avut cine să mă protejeze și să mă călăuzească în acest sens. Și am învățat. Care vrea să învețe nu trebuie să-l mâni din urmă. Tu ai vrut dar și ai putut.
– Mi se pare o datorie importantă, să știu că au diplome. Au mai ușor acces la resurse și încredere în ei.
– Iosefina, întrerup, vreau să mă uit la știri.
– Se consideră că v-am răpit? Închidem. Scuze! Vin eu cu amintirile și nu vă las în liniște!
– Nu mă lași… Iosefina, ți-am trimis ceva despre îngâmfare, pentru a înțelege impactul nefast pe care îl are ea asupra conduitei și prestației omului în ansamblu. Vin și cu exemple.
– Nu știu cui v-ați adresat cu lecția de moralitate, sper că nu mie. Parcă o văd pe mama care trebuia să demonstreze tuturor că ea are dreptate. Nu v-a publicat vreun articol, asta e! Fiecare editor decide în dreptul revistei sale. E vorba de chimist, comunicare, frecvență. Eu nu aș fi irosit energie și timp pentru un astfel de articol. Nu trebuie ca toată lumea să rezoneze cu ce scrieți. Cu cât suntem mai imparțiali, împăciuitori, toleranți, cred că e mai sănătos. Filosofia e un domeniu atât de frumos și vast, încât vă puteți permite a generaliza, teoretiza fără a judeca pe cineva în particular. M-am găsit eu deșteaptă! Nu vă mai supărați din toate nimicurile! Despre mine ați scris? Iar am exagerat cu ceva? Pentru mine sunt nuanțe, neimportante. Esențial e ce pot să fac eu, cum mă integrez, cu ce pot ajuta, ce las în urmă. Iar dacă sunt și fericită făcând toate astea, bravo mie! Iau de la fiecare doar partea bună și pornind de la ea răsturnăm munții. Nu mă laud. Dacă cineva nu te vrea, nu te vrea și gata! Vă voi dezamăgi iar, dar am zis-o! Eu nu m-aș irosiți în polemici care nu duc la nimic! Doar nu credeți că respectiva împricinată se va pocăi? De fapt voiam să vă întreb de cine vă e dor, dar am citit acum, mai atent, ultima parte din studiul trimis și m-ați deturnat. Și să nu vă pregătiți să mă certați că nu aveți de ce! Vă vreau binele. Sunteți conștient că aveți unele subiecte cam dure pe care nu oricine le poate agrea. Vi le asumați și gata.
– Iosefina, nu e vorba despre cineva care nu m-a publicat. Am privit o emisiune cu participarea unei persoane, critic literar, ca protagonistă. Eu nu o cunoșteam și nici ce scria ea. I-am cerut ceva din scrierile ei ca să văd ce poate, am făcut-o inteligent, așa cum se cade unor oameni normali. Ce crezi? Muțenie totală. Nu m-a supărat concret conduita ei, ci faptul în sine ca fenomen foarte des întâlnit la oamenii din ziua de azi. Eu am generalizat subiectul prin prisma acestui fapt concret ca să știe lumea ce este îngâmfarea și cu ce se mănâncă, pentru că e plină lumea de fel de fel, de tot rangul și cu precădere în rândurile acelora care se consideră inteligenți, din toate domeniile de activitate, de la care nu te poți aștepta la așa ceva. Omenește putea respectiva să dea un răspuns: Am primit. La revedere. Eu nu pot fi un astfel de individ. Dacă ai citit atentă eu am explicat toate aspectele acestui fenomen imoral și neomenos.
– Nu e un capăt de țară. Nu o fi avut timp sau nu a vrut să fie dată la pești intrând în gura dumneavoastră. Lăsați-o în legea ei! O divă! Trecem la lucruri serioase? Poate pe considerente similare editorii nu vor să vă publice și amână răspunsul, fiindu-le jenă să vă refuze, cunoscându-vă cum reacționați. Ar trebui să cereți oferte și la alte edituri. Bărbații ar trebui să fie mai pregătiți când primesc refuzuri, chiar tăceri. Încercați în altă parte sau schimbați tactica, nicidecum nu renunțați! Doar știți…
– Dacă nu ești dur atunci ignoranții te atacă din toate părțile, ți se suie în cap. Pe această temă aș avea încă multe de spus. Regret că nu mă poți înțelege. În această privință suntem diferiți. Mă opresc aici pe acest subiect. Care ultima parte din studiu? N-am înțeles. Care refuz, de la care doamnă? Ce, aceea este doamnă? O oarecare! Doamnele nu au un astfel de comportament. Pe editoare în zadar o bănuiești de ceva rău împotriva mea. Se poartă bine cu mine, eu de zece ori mai mult mă port bine cu interlocutorul, dar nu rabd să fiu prostit de ignoranți.
– Nu știu unde îi găsiți dumneavoastră pe ignoranți. În general eu am de-a face cu oameni de treabă. Ce aveți cu sărmanii? Îi ocoliți frumos și aveți pace. Nu putem schimba lumea, doar o parte mică din ea.
– La suprafață toți sunt de treabă, dar necesită să-i pui la încercare!
– Maxima de azi, despre dor, ce v-a inspirat s-o scrieți? E foarte frumoasă, originală, adâncă.
– Este vorba la general despre dorul la români. Aproape toate cântecele românilor sunt despre dor și pornesc de la un exemplu concret. Schimbăm numai lumea din preajma noastră, în cele din urmă pe noi și nicidecum lumea – lucru imposibil de făcut. Editura mi-a spus clar că acum au de lucru, îndeplinesc comenzile autorilor care sunt la rând. Când îmi va veni mie, mă vor publica. Ce m-ar face să nu-i cred?
– Dacă voiau, vă înaintau imediat contractul de editare să-l semnați. Eu cred că nimeni nu se schimbă pe sine, dar încearcă să se facă plăcut de un altul de la care ar avea un anumit interes, ceva de câștigat, făcându-i astfel pe plac; să îl cucerească adică prin toate mijloacele, chiar cu armele celuilalt.
– Nu-i chiar așa. Nu îi consider pe toți ignoranți. Am spus despre acei mulți dintre acei puțini…
– V-ați supărat. Orice spun interpretați. Nu mai vreau nimic.
– Tu te superi pe mine fără niciun temei. Tocmai de aceea nu am mai continuat.
– Ba pe mine mă supăr! Decât să ne necăjim, mai bine nu mai vorbim! Nu am intenționat să vă contrazic. Am spus ce am crezut. Nimic nu e bine, asta e! Atât am putut.
– Atât de repede cedezi? Nu ne aflăm la întrecere – cine pe cine, mergem împreună aceeași distanță, fiecare cu pașii lui. Altfel nici nu se poate. Iar tu te superi. Nu ai de ce. Cine te învinuiește că poți sau nu poți?
– E prea mult pentru mine, sunteți prea complicat. Sau nu mai am eu răbdare.
– Iosefina, eu am simțit acest lucru. Tocmai de aceea m-am oprit. Iată, aceasta se numește gândire critică – polemica. Numai ea este în stare să scoată adevărul la suprafață. Plec la știri.
– Fiecare avem cu cine ne certa. Eu nu o fac. Credeam că putem găsi ceva frumos care să ne dea aripi. Mai bine citesc. A fost vina mea. Promisiunea de la început rămâne valabilă.
– Cine se ceartă? Ce, polemica este ceartă? Este un lucru normal o conversație pentru cei care o acceptă și o înțeleg, iar pentru cei care nu o acceptă și nu au argumente doveditoare, fug de ea și o numesc ceartă. Mai mult chiar, te acuză că vrei să-i ofensezi. Să fim serioși! Cei mai mulți nu înțeleg acest lucru. Între noi de fapt nu s-a produs o ruptură după cum consideri tu, ci dimpotrivă, o sutură, o cusătură recuperatoare și integratoare de adevăr și întreg. Doar nu suntem niște copii mici care se joacă de-a supăratul pe niște nimicuri care nu au nicio justificare legitimă, serioasă! Suntem oameni maturi. Te invit să-ți revii, să nu fim copii, nemanipulați de aparențe și interpretări aberante, inutile. Bine, Iosefina? De aceea eu mă miram și mă întrebam: ce oare s-a întâmplat? Tu ești o personalitate în care eu am găsit o mare valoare. Ar fi regretabil să nu înțelegi asemenea lucruri elementare și să cazi pradă unor false interpretări, răpită de niște neînțelegeri de moment fără nicio valoare demnă de luat în considerare pentru niște oameni ca noi.
Te pierd în fiecare zi
și te adun în fiecare seară.
Când fug, eu
spre tine vin, iară.
Pașii noștri, de nu mai sunt,
s-au făcut zbor peste pământ.
Zbor în gând.
Hai, fă o sforțare!
Întinde o mână de ape!
Atinge, împinge cerul
sau ia-l mai aproape!
Și dacă nu mai am răbdare?
Și dacă numai mi se pare?
Și dacă nu-i nicio salvare?
Și dacă vară iar va fi?
Și dacă mâine vei veni?
Și dacă iar vom înflori?
Nu mai e noapte, nu mai e zi.
Timpul mi se scurge în poezii…