Salina Turda, printre cele mai frumoase locuri subterane din lume!

Salina Turda se găsește în zona Durgău-Valea Sărată din Turda. Intrarea în Salină (prin galeria de acces Franz Josef) se făcea până în anul 2010 din str. Salinelor 54A (cartierul Turda Nouă), în prezent prin noua și moderna intrare din centrul turistic Salina-Durgău (Aleea Durgău nr. 7).

Salina Turda este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010.

Zăcămintele de sare din Transilvania (exploatate sistematic în cursul vremii la Ocna Dejului, Cojocna, Turda, Ocna Mureș, Ocna Sibiului și Praid) s-au format cu 13,5 milioane de ani în urmă, într-o mare cu adâncime redusă și sub un climat tropical, foarte cald. Stratul de sare se întinde pretutindeni în subsolul Transilvaniei, având o grosime de circa 400 m. Straturile groase de sedimente depuse ulterior deasupra celui de sare au apăsat cu o greutate imensă stratul maleabil (plastic) de sare, care a căutat zone mai slabe ale scoarței terestre la marginea Transilvaniei, unde s-a ridicat sub forma unor ciuperci cu înălțimi de peste 1.000 m, ajungând de multe ori chiar până la suprafața pământului (cazul localităților cu vechi exploatări de sare menționate mai sus). La Turda ciuperca de sare are o înălțime de cca 1.200 m (cercetată prin foraje relativ recente).

Dovezi arheologice sigure ale exploatării sării la Durgău-Turda există din perioada preromană (50 î.C.-106 d.C.)^. Romanii (106-274 d.C.) au exploatat sarea la Durgău în camere piramidale de 17-34 m adâncime si 10-12 m lățime. În afara masivului de sare de la Durgău, Romanii au exploatat si masivul de sare învecinat de la Băile Romane (în zona ștrandului actual). Volker Wollmann în monografia sa asupra mineritului^[ subliniază prezența în imediata apropiere a zăcămintelor de sare, de fiecare dată, a unei fortificații romane. Castrul roman Potaissa a apărat exploatările de sare de la Turda. Romanii lucrau numai la suprafață, în gropi patrulatere, până la o adâncime de 12-15 m, de unde sarea se putea scoate ușor pe punți alunecoase și cu aparate simple de ridicat, după care o părăseau și începeau alta. Așa au extras romanii sarea peste tot în Ardeal, iar excavațiile părăsite au devenit lacuri.

După retragerea romanilor în anul 274, până în secolul al XI-lea, nu există dovezi certe că extracția sării ar fi continuat.

În primul document cunoscut până în prezent cu referire la sarea de la Turda, emis de cancelaria maghiară în anul 1075, este menționată vama ocnelor de sare de la Turda (Torda) într-un loc de lângă râul Arieș „qui dicitur hungarice Aranas (Aranyos), latine autem Aureus” („în locul ce se cheamă pe ungurește Aranyos, iar pe latinește Aureus”) . Acest punct de vamă era situat în preajma fostului pod roman (folosit în tot timpul Evului Mediu, până la finele sec. XVIII), pe amplasamentul așezării fortificate de mai târziu numită Szentmiklos (Sf. Nicolae).

În cursul secolului al XIII-lea este pomenită explicit existența ocnei de la Durgău-Turda. Astfel, la 1 mai 1271, se dăruia capitului Episcopiei de Transilvania„ocna de sare de la Durgău-Turda (Dörgö-Torda)”.

În timpul stăpânirii maghiare a Salinei de la Turda din secolele XV-XVII, au fost deschise la Durgău un număr de 4 ocne ogivale subterane: Mina Katalin, Mina Horizont (Nagydörgö = Durgăul Mare), Mina Felsö-Akna (Obere Grube = Ocna de Sus, Grosse Grube = Ocna Mare, Karoline = Carolina) si Mina Joseph (Iosif).

Instaurarea puterii habsburgice (austriece) în Ardeal la sfârșitul secolului al XVII-lea și creșterea necesităților materiale ale societății, determină ca, începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, importanța acordată ramurilor industriei extractive (inclusiv exploatarea sării) să crească simțitor. Mina de sare de la Durgău-Turda intră implicit sub administrația directă austriacă.

În timpul stăpânirii austriece a Salinei de la Turda din secolele XVII-XIX, au fost deschise la Durgău un număr de 5 ocne subterane: Mina Tereza (inițial după Sf. Tereza de Ávila, ulterior după împărăteasa Maria Terezia), Mina Anton (după Sf. Anton de Padova), Mina Cojocneană (Kolozser), Mina Rudolf (Rudolph, redenumită în 1889, după sinuciderea prințului austriac Rudolph, în Mina Nicolae, după care a reluat vechiul nume Rudolph) și Mina Ghizela.

În anul 1690 au început lucrările de deschidere a Minei Tereza, în formă de clopot. Au urmat alte 2 ocne de sare în formă de clopot (Anton si Cojocneană), apoi 2 ocne cu profil modern trapezoidal (Rudolf și Ghizela).

Informații interesante referitoare la exploatarea ocnelor de sare turdene sunt documentate în anul 1767, prin apariția la Cluj a lucrării mineralogului iezuit Joanne Fridvaldszky.

El înfățișează astfel situația ocnelor și a tăietorilor de sare de la Turda în acel an: Salina de la Turda numără cinci ocne mai importante, dintre care prima se numește Superior^], a doua Inferior, a treia Colosiensis^], a patra S. Theresiae, iar a cincea S. Antonii. Diametrul bazei ocnei Superior număra 85 m (45 de stânjeni și două picioare), iar înălțimea 104 m (55 de stânjeni și două picioare). Sarea din această ocnă era curată și doar rareori conținea un ușor amestec cu pământ, era săpată de 87 tăietori (fossores), ajutați de 18 voluntari (volontes). Diametrul ocnei Inferior avea 68 m (36 de stânjeni și șase picioare), iar înălțimea 100 m (53 de stânjeni). În ce privește calitatea sșrii, ocna Inferior nu se deosebea cu nimic de ocna Superior, lucrările fiind executate de 75 de tăietori și 18 voluntari. Ocna Colosiensis avea un diametru de 76 m (40 de stânjeni) și înălțimea de 111 m (59 de stânjeni). În această ocnă lucrau 63 de tăietori împreună cu 12 voluntari. Ocna S. Theresiae număra 30 de tăietori și 15 voluntari, avea diametrul bazal de 50 m (26 de stânjeni) iar înălțimea de 66 m (35 de stânjeni). Cea mai nouă ocnă S. Antonii avea dimensiuni pe măsura celorlalte. Mineralogul Fridvaldszky a amintit existența unei ocne mai mari și mai vechi care, din cauza pericolului de a se surpa, a fost închisă în data de 19 iunie 1762 (azi: lacul nr. 2 Durgău).

Harta Iosefină din anii 1769-1773 arată că la Turda existau atunci 5 ocne de sare (Carolina, Iosif, Tereza, Anton și Cojocneană).

În anul 1780 existau la Turda 5 ocne ogivale de sare:
– „Die obere Grube” („Ocna de Sus”, „Felsö-Akna”): 125 m adâncime, 228 m perimetru bazal.
– „St. Josephi” („Iosif”): 49 m adâncime, 66 m perimetru bazal.
– „Maria Theresia” („Tereza”): 76 m adâncime, 167 m perimetru bazal.
– „St. Antoni” („Anton”): 63 m adâncime, 129 m perimetru bazal.
– „Koloscher Grube” („Ocna Cojocneană”): 122 m adâncime, 234 m perimetru bazal.

„Ocna de Sus” („Felsö-Akna”) a condus, după prăbușirea unui perete și a tavanului, la formarea lacului nr. 1 (Carolina), colmatat în anii 1980-1990 în urma unor alunecări masive de teren. Pe harta lui Johann Fichtel din 1780 sunt marcate și alte două ocne vechi, deja abandonate și prăbușite, care corespund lacului nr. 3 (Lacul Dulce) și lacului nr. 4 (Lacul Ocnei). Pe amplasamentul lacului nr. 2 (Lacul Durgău) Johann Fichtel indică o suprafață uscată, de formă rotundă, cu aflorimente de sare, unde a existat o altă exploatare veche de sare. Și lacul nr. 5 (Lacul Rotund) ar fi luat naștere prin surparea unei ocne vechi.

Despre ocnele de sare active sau inactive de la Salina Turda a relatat în detaliu František Pošepný în anul 1867.

Între 1853 si 1870 s-au săpat primii 780 m ai galeriei de acces Franz Josef (spre a ușura transportul sării la suprafață), apoi, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-au mai săpat încă 317 m, atingându-se lungimea finala de 917 m, din care 526 m în rocile sterile inconjurătoare și 391 m în masivul de sare. Vizitabili sunt 850 m (67 m sunt inaccesibili). Pe peretele stâng (din direcția vechii intrări în salină, str.Salinelor) al galeriei de coastă Franz Josef, înainte de pătrunderea galeriei în sare, se află următorul acrostih (incrustat în timpul săpării galeriei): K. F. J. Fü. Sb. (König Franz Josef Fürst von Siebenbürgen = Regele Franz Josef, prinț al Transilvaniei).

În anul 1896 la Turda erau deschise 3 ocne de sare

Exploatarea sării din Salina Turda a fost sistată definitiv în anul 1932, din cauza dotării tehnice primitive, a randamentului scăzut și a concurenței altor saline ardelene.

Salina Turda s-a redeschis în anul 1992 (în scop turistic si curativ) și este vizitabilă tot timpul anului. Se pot vedea fostele mine Iosif, Tereza si Rudolf. Demne de văzut sunt și utilajele medievale bine conservate din mină (unice in Europa), cum ar fi fierăria, crivacul și moara de sare. De asemenea, Altarul (cioplit în peretele de sare) și Scara Bogaților (o scară lucrată filigranat in lemn).

Cu sprijinul financiar al Uniunii Europene în anul 2009 s-au desfășurat lucrări ample de amenajare a Salinei Turda, în scop turistic și curativ. Inaugurarea a avut loc în ianuarie 2010, după 2 ani de lucrări și 6 milioane de euro investiți. Salina Turda deține în prezent săli de tratament, un amfiteatru, săli de sport, dar și o „roată panoramică”, de unde se pot admira stalactitele din sare. Principala atracție a salinei este lacul cu soluție salină suprasaturată, excelentă pentru tratament.

Înainte de deschiderea unei noi ocne de sare în Ardeal se făceau deobicei foraje de explorare Dacă până la adâncimea de 36 m (18 Klafter = 18 stânjeni) nu se intercepta sarea, se renunța la proiect, din cauza adâncimii prea mari a puțurilor. Ideal era ca solul să aibă o grosime de max. 10-12 m (5-6 stânjeni). La un rezultat pozitiv al primului foraj, se executa un al doilea, la o distanță de 6 m (3 stânjeni) de primul, pentru stabilirea exactă a grosimii stratului acoperitor deasupra celui de al doilea puț. Al doilea puț se amplasa preferențial la aceeași cotă cu primul sau cu max. 4-6 m (2-3 stânjeni) diferență de nivel față de primul puț. Un puț era rezervat pentru intrarea și ieșirea minierilor din ocne (cu ajutorul unor frânghii de cânepă), iar celălalt puț pentru extragerea sării din subteran. Puțurile se săpau cu profil patratic, fiecare latură având 2,8 m (9 pași; 1 pas = 0,3 m) până la o adâncime de 4 m (2 stânjeni) sub contactul steril-sare, după care se lărgea treptat pe următorii 4 m (2 stânjeni), cu profil tot patratic. Aici se făcea așa-numitul “fundament”, din bârne de lemn incastrate în sare, pe care se sprijinea întregul puț. Apoi se arma puțul, de jos în sus, la început cu un amestec de argilă, pleavă și lână de oaie (pentru impermeabilizarea pereților), după care cu bârne (grinzi) de lemn. Grosimea armăturilor era de 0,3 m (1 pas), astfel ca profilul efectiv al puțului se reducea în final de la 2,8 x 2,8 m la 2,5 x 2,5 m. De la nivelul steril-sare în jos pereții se căptușeau cu piele de bivol, care împiedeca contactul direct al apei cu pereții de sare. Apa care picura totuși în mină era captată și scoasă la suprafață. De la nivelul “fundamentului” în jos se săpa cu profil tot mai lărgit, conic, așa că după alți cca 8 m (4 stânjeni) cele 2 puțuri alăturate se uneau. De aici, mina lua o formă conică-ogivală cu secțiunea pe cât posibil circulară (care nu se realiza practic decât rar). Mina se declara gata pentru exploatare numai după ce un agent al administrației salinei, stând pe un bulgăre de sare în mijlocul ocnei, nu mai putea atinge tavanul ocnei cu ciocanul. Din acest moment, salariul tăietorilor de sare scădea de la 4,5 creițari (4,5 Kreuzer) pentru fiecare bloc de sare, la obișnuitul tarif de 1,5 creițari. Ocna era dată atunci oficial în funcțiune, primind totodată un nume. Costurile de deschidere ale unei ocne de sare se ridicau deobicei la peste 5.000 florini (guldeni) de argint.

Din punct de vedere al forţei de muncă utilizată, în salina de la Turda, la fel ca în toate salinele din Transilvania, nu s-a folosit niciodată munca lucrătorilor privaţi de libertate ca urmare a unor condamnări de orice fel. Sarea a fost exploatată de oameni liberi, a căror angajare se făcea pe o perioadă de un an, contractul fiind încheiat la 7 ianuarie. Salariul unui tăietor de sare era de 12 florini pe an. Tăietorii de sare mai primeau toţi împreună, la cele patru sărbători (Crăciun, Paşte, Rusalii şi Ziua tuturor sfinţilor), un butoi de vin, un bou şi 100 de pâini. Uneori boul era răscumpărat cu 4 florini iar pâinea cu doi florini. Analizând documentele istorice se poate observa că “sâmbria” unui muncitor zilier în agricultură era mai mare decât salariul acordat unui lucrător la ocnă pentru aceeaşi perioadă. Condiţiile grele de muncă şi salariile mici, au determinat ca minerii de la ocnele de sare de la Turda să participe, alături de ortacii din alte exploatări, la toate mişcările de protest derulate de-a lungul secolelor.
După închiderea salinei în 1932, aceasta intră într-o perioadă de uitare până în timpul celui de-al doilea război mondial, când ea este redeschisă şi utilizată de populaţia oraşului ca adăpost antiaerian. După anul 1950 până în anul 1992, când salina a fost deschisă pentru public căpătând statutul de obiectiv turistic, primii 526 m ai galeriei de transport Franz Iosif au fost utilizaţi ca depozit de brânzeturi.
SalinaTurda constituie astăzi un adevarat muzeu de istorie a mineritului în sare. Starea excelentă de conservare a lucrărilor miniere şi a utilajelor utilizate la transportul sării, alături de grija cu care s-au efectuat lucrările de pregătire a salinei pentru a deveni obiectiv turistic, fac ca istoria şi legenda să se împletească armonios aici. Numărul tot mai mare de turişti, sosiţi din cele mai îndepărtate arii geografice pentru a vizita salina sunt o confirmare a valorii turistice şi istorice a ei.

Salina Turda a reintrat, în luna ianuarie 2010, în circuitul turistic şi al bazelor de tratament, după ample lucrări de consolidare şi modernizare. Lucrările au fost efectuate cu fonduri europene, în valoare de 4,8 milioane de euro, restul de un milion de euro reprezentând cofinanţarea Primăriei Turda şi a Consiliului Judeţean Cluj. Primarul municipiului Turda, Tudor Ştefănie, a declarat, cu ocazia recepţiei lucrărilor, desfăşurată azi, că prin finalizarea acestui proiect, apreciat de mulţi reprezentanţi ai agenţiilor de turism din Europa, ”salina redevine un punct de referinţă pentru Turda şi va impulsiona, cu certitudine, viaţa ecomomică a municipiului”. Lucrările de modernizarea a salinei au început în luna ianuarie 2008, iar proiectul, condus de arhitectul Dumitru Iosif, a parcurs mai multe etape. Un complex balnear cu şase etaje a fost realizat în proximitatea lacului Durgău, urmat de reamenajarea minei Rudolf, în care a fost construit un amfiteatru cu 80 de locuri, pentru concerte şi audiţii muzicale, un teren de minigolf şi unul de sport. Mina Rudolf, înaltă de 40 de metri, a fost dotată cu un lift ultramodern, din care poate fi admirată întreaga panoramă pe care o oferă acest mare spaţiu al salinei. O altă etapă a vizat mina Terezia, unde turiştii pot face o plimbare cu barca pe lacul cu apă sărată, pentru că aici a fost amenajat un debarcader. Mina Ghizela a devenit baza propriu-zisă de tratament, asistenţa de specialitate fiind asigurată de un cabinet medical. O cură de aer salin durează între şapte şi 12 zile, programul zilnic fiind de cel puţin 30 de minute. Medicul poate prescrie şi o şedere de până la patru ore pe zi pacienţilor cărora microclimatul salinei le ameliorează cu evidenţă capacitatea respiratorie. În interiorul Salinei sunt doar 10-12 grade Celsius, iar viteza curenţilor de aer este de maximum 0,2 m/s (0,02 m/s în mina Rudolf). Exploatarea zăcămintelor de sare de la Turda datează din epoca romană, când pentru obţinerea preţioaselor cristale s-au săpat ingenioase camere cu forme piramidale. Exploatarea masivă a sării a fost atestată documentar din secolul al XIII-lea. Extracţiile au fost sistate în anul 1932, dar minele au fost redeschise în 1992, pentru turişti şi pentru pacienţii cu boli respiratorii, mediul salin şi concentraţia optimă de aerosoli din galerii fiind recunoscute pentru efecte benefice pe care le au asupra persoanelor cu afecţiuni pulmonare.
Record de turişti la Salina Turda. Nu mai puţin de 10.000 de oameni au vizitat locul în doar două zile, pe 1 si 2 mai 2014. Salina Turda a fost inclusă de jurnaliştii străini pe lista obiectivelor turistice din România care merită văzute.

Oraşul din subteran, cum îi spun localnicii Salinei Turda, este un loc care, cu siguranţă, va rămâne o amintire specială în sufletele şi mintea turiştilor care au vizitat-o. Lumea subterană se dezvăluie pas cu pas. Folosită drept depozit de brânzeturi pe vremea comunismului, Salina Turda a fost redeschisă în scop turistic în 1992.

Comoara din adâncuri a primit însă strălucirea pe care o merită după modernizarea începută în 2008. S-au investit aproape șase milioane de euro, în mare parte din fonduri europene, timp de doi ani.

Surse: wikipedia, salinaturda.eu, adevărul.ro;