”Moartea domnului Lăzărescu”, printre cele mai bune filme

Comedia neagră ”Moartea domnului Lăzărescu” a regizorului român Cristi Puiu a fost inclusă într-un top 5 al celor mai bune filme ale secolului XXI până în acest moment, realizat de criticii de film de la The New York Times Manohla Dargis și A.O. Scott, în colaborare cu mai mulți specialiști în cinematografie.

Filmul românesc ocupă locul al cincilea într-o listă de 25 de producții considerate cele mai bune ale acestui secol până în acest moment, după ”There Will Be Blood” (Paul Thomas Anderson, 2007), ”Spirited Away” (Hayao Miyazaki, 2002), ”Million Dollar Baby” (Clint Eastwood, 2004) și ”A Touch of Sin” (Jia Zhangke, 2013), informează Agerpres.

”Moartea domnului Lăzărescu” este povestea tragi-comică a unui pensionar (interpretat de Ion Fiscuteanu) răpus de boală și transferat de la un spital la altul. Filmul a captat atenția criticilor de film pentru fidelitatea cu care redă realitatea contemporană a societății românești, dar și pentru obstacolele absurde cu care aceasta se confruntă. A primit în 2005 premiul ”Un Certain Regard” la Festivalul de Film de la Cannes.

Titlul este un spoiler. Când ne întâlnim pentru prima oară cu domnul Lăzărescu, un pensionar din București în vârstă de 60 de ani (deși arată mai în vârstă), se plânge de dureri de stomac. Aproximativ două ore și jumătate mai târziu — mai mult sau mai puțin în timp real — părăsește această lume, în mod neașteptat și …neobservat, rezumă A.O. Scott.

De ce ar trebui să ne pese? Aceasta este întrebarea — deloc retorică — pusă de acest lungmetraj captivant, sumbru și ciudat de amuzant al lui Cristi Puiu. La Festivalul de Film de la Cannes, ”Moartea domnului Lăzărescu” se spune că a făcut senzație. ”Ai văzut filmul românesc de trei ore? Oh, frate. Trebuie să-l vezi”, relatează criticul de film american.

Și acest lucru încă este adevărat, scrie acesta. ”Filmul domnului Puiu a fost un semn precoce al înfloririi cinematografiei românești care va aduce recunoaștere internațională unor tineri cineaști precum Cristian Mungiu ( ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”) și Corneliu Porumboiu ( ”Polițist, adjectiv”). La fel ca și colegii săi (cândva rivali), Puiu folosește cadre lungi și mișcări minime ale camerei pentru a crea un sentiment de realitate trăită care te absoarbe aproape până în punctul de claustrofobie. El reperează fără milă absurditățile meschine și marile nedreptăți care definesc viața în România la mai mult de un deceniu după căderea dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceaușescu”.