115 ani de la nașterea filozofului Petre Țuțea

Petre Țuțea, eseist, filosof și economist, s-a născut la 6 octombrie 1902, la Boteni, județul Argeș, în familia unui preot.

Studiile secundare le-a început la Gimnaziul ”Dinicu Golescu” din Câmpulung, finalizându-le mai târziu, din cauza războiului, la Liceul ”George Barițiu” din Cluj (1920-1923). A frecventat apoi Facultatea de Drept a Universității din Cluj (1923-1926), unde, în 1929, și-a susținut și doctoratul în drept administrativ, potrivit ”Dicționarului general al literaturii române”, apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, București, 2009).

A fost, pe rând, funcționar la judecătoria din Pui (județul Hunedoara), referent în Ministerul Comerțului și Industriei, atașat la Legația Economică Română din Berlin (1933-1934), unde a audiat cursuri de politologie la Universitatea ”Friedrich Wilhelm”, șef de secție în Ministerul Economiei Naționale (1936-1939), șef de secție, apoi director în Ministerul Comerțului Exterior (1940-1941), șef de secție în Ministerul Apărării Naționale (1941-1944), director de studii în Ministerul Economiei Naționale (1944-1948).

După ce vine la București, scrie, în 1932-1933, la săptămânalul ”Stânga”, subintitulat ”Linia generală a vremii”, unde iscălește cu pseudonimul P. Boteanu, alături de Petre Pandrea, Sorin Pavel, Mircea Grigorescu, Petru Comarnescu ș.a. În 1935 publică, împreună cu Sorin Pavel, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu și Petre Ercuță, ”Manifestul revoluției naționale”.

În 1938 își începe colaborarea la ”Cuvântul”, în care va figura cu articole prolegionare, se arată, de asemenea, în ”Dicționarul general al literaturii române”. Pentru acestea, ca și pentru funcțiile avute în perioada guvernării de extremă dreapta, a fost închis în 1948, fără proces, la Ocnele Mari, apoi la Jilava. A fost eliberat în 1953, dar arestat din nou în 1956, sub acuzația de uneltire contra ordinii sociale. Este condamnat la zece ani de închisoare, însă în urma unui nou proces, din 1959, primește sentința de optsprezece ani de muncă silnică. A fost eliberat în urma amnistiei generale din august 1964, trăind până la sfârșitul vieții din ajutor social.

A elaborat numeroase proiecte, eseuri și dialoguri filosofice, teologice și antropologice, majoritatea rămase în manuscris. Până în 1989 a semnat sporadic texte de mici dimensiuni, cu precădere în revistele ”Familia” și ”Tribuna”. După 1989 este descoperit de media, acordă numeroase interviuri, fiind realizate, de asemenea, mai multe documentare. Opera sa a fost editată postum. ”Mai mult decât un autor, Țuțea este un personaj. De altfel, în această ipostază a intrat în memoria publicului, prin intermediul interviurilor scrise sau televizate în perioada imediat postdecembristă, acest gânditor care înainte era cunoscut doar de un cerc restrâns de admiratori (…)”, se mai arată în ”Dicționarul general al literaturii române”.