Dan Cristian Popescu declară război ipocriziei din politică

Despre reformarea clasei politice se vorbeşte de prea mulţi ani. Totul rămâne, însă, la nivel declarativ, cât timp partidele au devenit veritabile găşti politice pentru care primează doar interesele electorale, politice, financiare. Cetăţeanul, mult iubit în campaniile electorale, este folosit în realitate ca o masă de manevră pentru atingerea unor abjecte mize electorale.

Din fericire, pe scena politică actuală, există şi parlamentari tineri care au demonstrat că vor şi chiar pot să lupte pentru interesele celor care i-au trimis în Parlament. Dan Cristian Popescu este unul dintre deputaţii care, în doar un an şi câteva luni de mandat, a reuşit să îşi facă simţită prezenţa în Legislativ. Declaraţii politice, interpelări, întrebări politice, iniţiative legislative, sute de audienţe acordate de cabinetul său parlamentar din sectorul 2, multe dintre acestea soldându-se cu intervenţii şi rezolvări ale unor probleme diverse, acestea sunt doar câteva dintre realizările deputatului Popescu. Cetăţenii sectorului 2, în care se regăseşte şi colegiul în care a fost ales ca deputat, au simţit că există şi politicieni care îşi respectă măcar parţial promisiunile electorale. Iar parteneriatul dintre Popescu şi acesta se bazează pe încredere reciprocă.

Cu un discurs incisiv, Dan Cristian Popescu, este un politician pur-sânge de centru-dreapta, un adversar înverşunat al demagogiei electorale, al jumătăţilor de măsură, al înşelării aşteptărilor populaţiei. Contestat de „binevoitori”, Popescu rămâne un politician cu principii solide, care a reuşit în afaceri şi care a intrat în politică pentru a demonstra că sintagma „un alt fel de politică” nu este doar un banal clişeu, scos de la naftalină în perioada tulbure a campaniilor electorale.

Vă prezentăm în continuare prima parte a unui interviu cu „cărţile pe masă” cu deputatul Dan Cristian Popescu.

 Domnule deputat Dan Cristian Popescu să începem prin a ne spune câteva cuvinte despre dumneavoastră…

Sunt născut în Bucureşti, am 38 de ani şi sunt fiul profesorului doctor docent Nicolae Popescu, creator de şcoală matematică, membru corespondent al Academiei, şi al Elenei Liliana Popescu, profesor universitar la Facultatea de Matematică şi Informatică, Universitatea din Bucureşti. Tatăl meu, unul dintre cei mai cunoscuţi matematicieni români, este creatorul Şcolii româneşti de algebră modernă şi teoria numerelor, opera sa matematică fiind recunoscută la nivel mondial. Anul acesta se împlinesc 50 de ani de când, student fiind, a descoperit o teoremă care îi poartă numele, teorema Popescu-Gabriel, teoremă citată în sute de articole ştiinţifice, în enciclopedii, în monografii şi volume de specialitate, studiată şi astăzi în universităţi din întreaga lume. Din păcate, în timpul regimului comunist, nu a putut ieşi din ţară pentru a da curs numeroaselor invitaţii de la zeci de universităţi din străinătate, fiind considerat ostil regimului. Mulţi dintre elevii săi ocupă astăzi poziţii importante în universităţi şi centre de cercetare din SUA şi în multe alte ţări cu un sistem educaţional serios şi performant.

Mediul academic în care am crescut şi-a pus amprenta asupra personalităţii mele încă de la vârsta copilăriei şi m-a motivat să evoluez. Am absolvit Colegiul Naţional Sfântul Sava din Bucureşti şi am continuat tradiţia familiei studiind ştiinţele exacte. Am obţinut licenţa la Facultatea de Matematică şi Informatică – Universitatea Bucureşti, iar ulterior,am beneficiat de o bursă a Congresului SUA şi am urmat studii post-universitare în Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale la George Washington University.

În anul 2002 am absolvit cursuri post-universitare în Managmentul Administraţiei Publice Locale la Academia de Studii Economice – Bucureşti. În prezent sunt doctorand la ASE în domeniul dezvoltării regionale internaţionale. De asemenea, am înfiinţat Fundaţia Dan Cristian Popescu pentru a oferi tinerilor programe de educaţie non-formală care vizează dezvoltarea potenţialului fiecărui individ pe drumul lung al cunoaşterii de sine şi a lumii. După încheierea studiilor am activat profesional în domeniul publicităţii, consultanţei în afaceri, administraţiei şi investiţiilor. De altfel, experienţa acumulată ca manager a asigurat succesul propriilor afaceri.

Când aţi interacţionat prima dată cu politica? Ce v-a atras? Cine v-a susţinut?

Să ştiţi că unul dintre avantajele României postdecembriste, inclusiv pentru viaţa politică, este acela că toţi am pornit cu aceleaşi şanse în 1990. Chiar dacă pe atunci aveam doar 14 ani prima mea interacţiune cu politica a fost la nivelul şcolii, liceului, pentru că vreau să spun că am participat şi eu activ, cu propriile mele forţe şi entuziasmul caracteristic vârstei, la evenimentele din decembrie 1989. Locuiam în Piaţa Rosetti, eram foarte aproape de Piaţa Universităţii, şi aşa cum vă spuneam, datorită exuberanţei datorate în special vârstei, am făcut şi eu alături de ceilalţi, ce am considerat necesar în acea perioadă extrem de agitată: am scandat „Jos Ceauşescu”, am făcut parte din patrulele care menţineau ordinea, am legitimat oameni pe stradă, am controlat maşini. Pot spune că am trăit la intensitate maximă acele zile.

De altfel, la şcoală ne-am mobilizat imediat şi am înfiinţat împreună cu colegii mei Liga Elevilor. Vroiam, ca să vă daţi seama cât de naiv eram la acea dată, să redactăm o proclamaţie prin care să cerem, la nivelul şcolii, demascarea tuturor cadrelor didactice care fuseseră colaboratori ai fostei Securităţi. Ulterior, am fost dezamăgit de turnura pe care o luaseră lucrurile, după preluarea Puterii de către Frontul Salvării Naţionale şi, în consecinţă, am participat la întreaga pleiadă de proteste şi manifestaţii la adresa noii Puteri. Am fost în stradă şi în 12 ianuarie şi în 28 ianuarie, şi în 29 ianuarie… Toate nemulţumirile mele aveau la bază faptul că simţeam că lucrurile se pot face mai bine în interesul celor care răsturnaseră, cu preţul vieţii lor, regimul Ceauşescu.

În paralel, m-am înscris, prin 1991, în organizaţia de elevi a PNŢCD, participând la diferite campanii electorale. Având preocupări specifice vârstei, am învăţat multe lucruri, cunoscându-l de altfel personal pe Seniorul Corneliu Coposu, dar şi pe mulţi alţi foşti deţinuţi politici ale căror istorisiri, mărturii ale experienţelor trăite în perioada comunistă m-au cutremurat. Am purtat cu aceştia multe discuţii interesante, veritabile lecţii de viaţă, care pe mine ca şi copil m-au ajutat să conştientizez multe dintre abuzurile şi ororile vechiului regim. Aşa m-am alipit, dacă se poate spune, de politică, paralel cu continuarea studiilor şi toate celelalte. Am mai avut şi alte funcţii la nivelul organizaţiilor de elevi. Îmi aduc aminte că prima mea funcţie a venit, într-un fel, pe nepregătite. Fiind plecat din Bucureşti, am fost sunat la întoarcere de nişte colegi care mă anunţaseră că fusesem ales într-o funcţie importantă, ceea ce evident m-a bucurat.

La finele lui 2000, după eşecul de la alegerile locale, parlamentare şi prezidenţiale, PNŢCD a intrat, să spunem cu eleganţă, într-un con de umbră, ultima mea poziţie fiind aceea de consilier al lui Andrei Marga, pe atunci preşedinte al partidului. După acel eşec usturător, în fruntea partidului a venit fostul premier Victor Ciorbea, cel care a exclus o mulţime de oameni, printre care şi pe mine. Ţin foarte bine minte faptul, de altfel pe atunci aveam doar 25 de ani, că am fost extrem de dezamăgit de decizia luată de Ciorbea, mai ales prin prisma faptului că nu mi se oferise nici o explicaţie în privinţa acestei hotărâri.

Dezamăgit, am încetat o perioadă de câţiva ani să mai am vreo legătură cu politica, orientându-mă spre afaceri. Am mai lucrat puţin pe la Primărie şi apoi am condus mai multe firme de publicitate. În 2004, văzând şi simţind ca om de afaceri presiunea fantastică pe care PDSR, la acea dată, o punea pe toate afacerile din România, am resimţit acel sentiment de revoltă pe care îl mai avusesem în perioada anilor `90. Era o concurenţă neloială la adresa businessurilor din România, pe fondul apariţiei şi susţinerii unor firme protejate politic de guvernarea Năstase.

În faţa acestei realităţi crude, am decis să pun şi eu umărul pentru a scăpa România de o asemenea Putere politică şi am sprijinit Alianţa D.A. Am sprijinit, în sensul că le-am permis candidaţilor acestei alianţe expunerea pe panouri publicitare şi în media pe care o deţineam în acel moment. O decizie grea ţinând cont de faptul că PDSR şi guvernarea Năstase controlau pe atunci la nivel instituţional şi al mediului de afaceri întreaga Românie. În timpul campaniei electorale din 2004 am primit atât din partea PNL, cât şi a PDL, propuneri de a deveni membru al Alianţei D.A. Am optat, însă, pentru PNL, intrând, ca simplu membru de partid, în Filiala Sectorului 1 a acestui partid.

După şase ani, în 2010, îmi aduc foarte bine aminte faptul că partidul trecea printr-o perioadă delicată, în condiţiile unei crize economice agresive dar şi a unei guvernări rupte de realitate, am decis să mă implic mai activ în activitatea PNL, aflat în opoziţie la acea dată. M-am mutat la sectorul 2 unde era o organizaţie extrem de ineficientă, ţinând cont de faptul că Onţanu, primarul sectorului 2, deţinea supremaţia şi pe atunci în acest sector. Inevitabil, primul pas pe care l-am făcut după ce am preluat şefia filialei a fost încercarea de a îmbunătăţi activitatea acesteia, mai ales că în acel moment nu avea decât vreo 30 de membri de partid. Astfel, am încercat să manageriez politic cu rezultate cât mai bune şi cât mai rapide această organizaţie şi să trasez foarte clar o serie de obiective politice foarte ambiţioase, chiar dacă ar fi să ne raportăm doar la inerţia în care se zbătea de ani buni această filială de sector. Una dintre ţintele politice prioritare era câştigarea Primăriei Sectorului 2. Toată lumea, inclusiv noii colegi, îmi spuneau: „Domnule, eşti nebun!”, pentru că toţi credeau că este imposibil să îl învingi pe Onţanu în sectorul 2. Eram sfătuit de diverşi „binevoitori” să cad la înţelegere cu el şi că în aceste condiţii „poate obţinem şi noi ceva” la nivel politic şi al administraţiei publice locale în acest sector. Trebuie menţionat faptul că PNL fusese tratat până atunci, în acest sector, ca un partid mic care nu deranja afacerile politice şi nu numai, ale „jupânului” Onţanu şi care se mulţumea cu „firimiturile” oferite cu „dărnicie” de acesta. În consecinţă, mi s-a părut absolut firesc să schimb acest macaz politic, pe cât de umilitor, pe atât de nociv pentru PNL, şi am decis că PNL trebuie să câştige Primăria Sectorului 2. Ba mai mult, am decis să candidez pentru a arăta tuturor că acest obiectiv politic este realizabil.

Cum au reacţionat faţă de această candidatură colegii dumneavoastră din filială, şefii din PNL şi nu în ultimul rând cetăţenii sectorului 2?

Evident că mulţi dintre colegii mei au privit demersul meu cu scepticism, încercând să mă convingă de faptul că şansele sunt infime. Ca o paranteză, la şase luni de la decizia mea privind această candidatură s-a înfiinţat Uniunea Social Liberală, unde mi-am permis să nu am un vot conform cu cel al conducerii PNL în privinţa acestei alianţe politice. În ciuda acestui fapt, la nivelul sectorului 2 lucrurile au evoluat într-o direcţie pozitivă, începând să fiu cunoscut de cetăţenii din acest sector. Aveam deja cinci sedii de partid, iar numărul de membri crescuse la 800. Personal, am instituit două reguli stricte de la care am refuzat şi voi refuza şi pe viitor să fac rabat şi cu acest prilej voi încerca să ridic, oarecum, vălul de pe scena politică postdecembristă. Am spus-o răspicat de fiecare dată chiar cu riscul deranjării anumitor persoane: nu am lucrat niciodată în politică cu oameni plătiţi! Din punctul meu de vedere toţi oamenii care vor să facă politică sau ceva pentru îmbunătăţirea vieţii oamenilor trebuie să o facă voluntar! Iarăşi am fost catalogat drept „nebun”, în condiţiile în care mulţi dintre colegii mei îmi spuneau: „domnule, aşa se face politica, aşa am lucrat întotdeauna şi anume plătind oamenii!”.

Al doilea lucru pe care l-am impus a fost acela al refuzului cumpărării voturilor cetăţenilor. Au fost, repet, critici la adresa mea chiar în interiorul partidului, dar am rămas ferm pe poziţie. Ajunsesem în anul 2012, în precampania electorală pentru alegerile locale, şi aveam 400 de voluntari în stradă în sectorul 2. Aveam pe atunci perspectiva clară a câştigării Primăriei Sectorului 2. Din păcate, în momentul acela începuse boicotul la adresa mea chiar de la vârful USL, spunându-mi-se, practic, să plec. Interesant este faptul, iar sondajele de atunci arătau acest lucru, că eventuala continuare a campaniei cu mine candidat la Primăria Sectorului 2 s-ar fi soldat cu victoria mea. De altfel, pe 9 aprilie, când am aflat că nu mai sunt candidatul USL la Primăria Sectorului 2, eram în stradă cu sute de voluntari. Practic, li s-au înmuiat picioarele! Mai erau doar câteva săptămâni până la debutul oficial al campaniei electorale. Realitatea politică a arătat, însă, eroarea politică a liderilor USL, Primăria Sectorului 2 fiind singura necâştigată de candidaţii USL.

A fost practic nu numai o lovitură sub centură dată unui candidat cu şanse reale în această competiţie electorală, dar şi o trădare a intereselor cetăţenilor din sectorul 2. Inutil să mai adăugăm aici boicotarea făţişă a intereselor USL şi implicit ale PNL, văduvite de prezenţa unui candidat competitiv. Bănuiesc că dezamăgirea unui tânăr candidat, ca dumneavoastră, a fost uriaşă…

După alegerile locale, toată lumea, inclusiv unii lideri ai PNL, au recunosut că puteam câştiga Primăria Sectorului 2. Personal, însă, am avut conştiinţa împăcată pentru că făcusem tot ceea ce era necesar pentru ca bucureştenii din acest sector să scape de Onţanu. Am fost mulţumit de mine pentru că am realizasem, cel puţin până în momentul stopării candidaturii mele, ceea ce îmi propusesem.

Văzând ceea ce s-a întâmplat în vara anului 2012 şi anume discrepanţa uriaşă dintre obiectivele declarative ale liderilor USL şi realitatea guvernării, dar şi „nebunia” creată de referendumul privind suspendarea preşedintelui Băsescu, ceea ce a pus România într-o situaţie extrem de dificilă la nivelul credibilităţii internaţionale, în septembrie 2012 am demisionat din PNL. Nu puteam rămâne părtaş la demersuri politice care aduceau grave prejudicii imaginii României în lume, demersuri care nu aveau ca suport real decât mize electorale, total străine milioanelor de români. Puteam să rămân membru al PNL, mai ales că excluderea mea din partid fusese nestatutară.

Cum aţi reuşit să obţineţi, totuşi, un colegiu parlamentar şi susţinerea politică pentru acest lucru?

Ulterior, am primit o invitaţie politică de la Mihai Răzvan Ungureanu să mă alătur unui partid nou, Forţa Civică. În consecinţă am primit şi un colegiu din sectorul 2 pentru a candida la parlamentare, ţinându-se cont de faptul că eram foarte cunoscut în această zonă. Ca să fac legătura cu ceea ce am spus mai devreme vă spun că nici în această campanie nu am renunţat la regulile mele şi anume acelea de a nu plăti oamenii şi a nu cumpăra, prin diverse mijloace, electoratul. Vă spun, iar cetăţenii din sector, o ştiu foarte bine, că nu am împărţit nici măcar pixuri şi brichete cu sigla Alianţei România Dreaptă (ARD). Singurele obiecte pe care le-am dat oamenilor au fost nişte inimi (sigla ARD), şi nişte raclete pentru maşini, mai ales că în acea perioadă venise şi îngheţul.

Asumându-mi aceste reguli, am reuşit să obţin pentru ARD cel mai mare scor în procente şi să am în colegiul meu din sectorul 2 cea mai mare prezenţă la vot (46%). De altfel, am obţinut 6.802 voturi, ceea ce a reprezentat aproape 27% din voturile celor prezenţi la urne. Dacă luăm în calcul faptul că ARD a obţinut la nivel naţional un scor de aproximativ 16%, pot spune că am obţinut un rezultat bun. Am câştigat astfel mandatul de deputat ARD, pornind de la poziţia unui candidat aflat iniţial în a doua parte a clasamentului. De altfel, întotdeauna  am rămas adeptul unui “altfel de politică”, una în care cetăţeanul trebuie să primeze! Vă garantez că acest lucru este posibil!

Un interviu realizat de Iulian Badea