Dan Cristian Popescu, despre pariul reformării clasei politice

0

Reforma clasei politice. Un subiect generos, atacat furibund de liderii politici în timpul campaniilor electorale, uitat însă rapid după închiderea urnelor de vot. În tot acest timp, politizarea administraţiei publice continuă pe toate palierele, migraţia aleşilor a fost ridicată la politică de partid şi stat, bugetul de stat este devalizat sistematic de găştile politice, România este împărţită în hălci devorate de clientela politică, toate pe fondul unor interminabile lupte pentru Putere şi a unei decredibilizări accentuate a clasei politice.

Cotidianul nostru va prezenta în două părţi un amplu interviu pe tema reformei clasei politice, în cadrul cărora tânărul deputat Dan Cristian Popescu explică, cu argumentele de rigoare, cauzele care au conduc la prăbuşirea încrederii cetăţeanului în clasa politică, dar şi propune soluţii concrete pentru recredibilizarea scenei politice.

Domnule deputat Dan Cristian Popescu, despre reforma clasei politice s-a vorbit mult în cei 24 de ani de viaţă politică postdecembristă. Din păcate, nu puţini sunt cei care acuză faptul că totul se reduce la nivel declarativ, reforma fiind, în realitate, una de faţadă. Cum vede un tânăr deputat ca dumneavoastră, aflat la prima experienţă în Parlament, noţiunea de reformare a clasei politice?

Trebuie spus de la început că politicienii reprezintă, în oglindă, cu micii variaţii, poporul, starea poporului , din acea perioadă. Este foarte greu să avem altfel de politicieni, altfel de clasă politică, decât este însuşi poporul. Cu toate acestea, cred că suntem cu toţii nemulţumiţi de clasa politică pe care o avem astăzi. În paranteză fie spus în foarte multe alte ţări, lumea este nemulţumită de prestaţia clasei politice şi, în consecinţă, aşteaptă mai mult de la aceasta, ceea ce reprezintă de fapt şi cheia progresului. Dacă nu am vrea mai mult, dacă nu am avea aşteptări mai mari, nu am putea să mergem înainte şi cred că nu ar trebui să ne mulţumim din punct de vedere economic, politic şi organizaţional, cu ceea ce avem. Revenind, însă, la situaţia noastră de astăzi care nu este, nici pe departe, una bună, cred că simţim cu toţii că ar putea fi mai bine. Acesta este și motivul pentru care am ieşit în stradă în decembrie 1989 si la inceputul anilor 90, nu?
Din punctul meu de vedere, cel puţin după 1990, România a avut o şansă mare, dar, din păcate, această şansă a fost foarte puţin fructificată. Comparaţia o putem face cu fostele ţări socialiste şi vedem că am reuşit să „conducem”acest pluton… din coada. Exceptând Albania suntem pe ultimul loc la cele mai multe capitole.
Dacă vorbim despre reforma clasei politice, într-un anumit mod, ne putem gândi la aceasta în sensul ruperii legăturii între clasa politică actuală şi clasa politică din perioada regimului comunist. Aici ar fi o zonă de discuţie interesantă pentru că în anii 90 noi am fost naivi şi credeam cu tărie faptul că  Lumea a început în 22 decembrie 1989. Ulterior, după ani de zile, am realizat naivitatea noastră şi am înţeles că Lumea nu a început în acele zile sângeroase ale Revoluţiei, ci mult mai devreme. Erau, din păcate, legături formate, create, bine închegate cu oamenii vechiului regim, oameni care au făcut în acea perioadă lucruri bune sau mai puţin bune, care erau şantajabili, care deţineau informaţii şi după caz şantajau şi care aveau o experienţă vastă în diferite domenii, inclusiv în cel al manipulării oamenilor.
Şi atunci, repet, din punctul meu de vedere, o reformă reală a clasei politice este reprezentată de ruperea totală a legăturilor de care vorbeam între clasa politică actuală şi cea dominata de gandirea securisto-comunistă din perioada regimului de tristă amintire.
Pe de altă parte, se poate vorbi de o reformare a clasei politice, trecând de la o mentalitate la alta. Vorbim aici despre o mentalitate puternic ancorată la realitatea regimului comunist, legată de trecutul României, una profund nocivă, şi înlocuirea acesteia cu o mentalitate vestică, democratică, sănătoasă, pliată pe principiile democraţiilor autentice. Şi asta în privinţa organizării, reducerii corupţiei şi birocraţiei, transparenţei, promovării oamenilor pe baza competenţelor. Doar în aceste condiţii putem vorbi de o reformă reală a clasei politice. Trebuie să ne vindecăm de anumite tare ale trecutului şi să adoptăm cât mai mult din modelul vestic.
În al treilea rând, putem vorbi de această reformă raportându-ne la un alt palier şi anume întinerirea clasei politice. Deşi şi acest criteriu este foarte important, consider că primele două aspecte de care am vorbit anterior sunt cele mai importante. Sigur că viaţa merge înainte, cea politică asemenea, iar întinerirea clasei politice se va produce inevitabil.
Personal, văd 20-25 de lideri politici care dețin puterea politică în România, în diferite formule ale compromisului, în ultimii 24 de ani.
Vedeţi vreo diferenţă semnificativă între clasa politică a anilor 90-92 şi cea a anilor 2013-2014?
Eu cred că sunt diferenţe evidente pentru că exponenţii clasei politice s-au adaptat rapid la noile realităţi. Dacă în anii 90 era o situaţie neclară, în sensul în care oamenii nu erau obişnuiţi cu libertatea şi nici nu ştiau prea bine ce să facă cu ea, nu eram integraţi în structurile europene şi euro-atlantice, ba mai mult nu aveam nişte reguli stricte de respectat în condiţiile unei tranziţii dificile care avea loc între două sisteme şi gândiri antagonice. Nici acum nu ştiu dacă am intrat integral în noul sistem democratic, însă acum trebuie totuşi să respectăm nişte reguli stricte, impuse de Uniunea Europeană şi NATO.
 O altă diferenţă, dacă putem să îi spunem aşa, naivitatea politică. În primii ani de după 1990, politicienii erau mult mai idealişti, cel puţin în zona „dreptei” politice. Cred că era destulă naivitate şi pe culoarul stângii, dar acum în 2014, politică se face mult mai pragmatic, mult mai organizat. Aceasta se duce, din punctul meu de vedere, către zona de organizare a unui business. Este greu de făcut o afirmatie dacă această situaţie este mai bună sau nu.
Din păcate, dacă ne raportăm la anul 2014, observăm că alegătorii nu-şi mai preţuiesc votul. Îl tranzacţionează de multe ori pe te miri ce, pe fondul unei sărăcii lucii şi a lipsei unui orizont real al aşteptărilor. În condiţiile în care la Putere au ajuns, prin rotaţie, mai toate formaţiunile politice, cea care a murit este speranţa. Oamenii, pe fondul unor guvernări dezamăgitoare, nu mai cred că schimbarea poate veni din direcţia clasei politice. Probabil, sunt puţine excepţii în planul percepţiei privind clasa politică. În realitate, sunt convins că sunt mult mai mulţi politicieni decat credem care chiar vor să facă ceva pentru cetăţeni, pentru cei care le-au dat votul lor şi i-au trimis în Parlament să le apere interesele.
Ce este, concret, de făcut pentru (re)credibilizarea clasei politice? Credeţi că îşi mai doresc cu adevărat exponenţii clasei politice acest lucru?  Îi mai interesează  pe aceştia, exceptând declaraţiile demagogice din campaniile electorale, soarta milioanelor de români?
În primul rând cred că este necesara o transparență foarte mare în ceea ce privește modul de promovare într-un partid politic, într-o funcţie publică. De asemenea, cred că trebuie privită foarte serios activitatea fiecărui politician prin prisma evaluări corecte a activităţii acestuia. Alegătorii trebuie să ştie foarte clar dacă politicianul X sau Y a făcut sau nu ceva util pentru ei, pentru comunitatea care l-a trimis în Parlament, pentru a-i apăra interesele, şi nu în ultimul rând pentru România.
Se poate renunţa, domnule Popescu, la această politizare profund nocivă a administraţiei publice centrale şi locale, la acest blestemat de algoritm politic, care au adus atâta rău României? Cât timp carnetul de partid va mai înlocui profesionalismul?
Sunt total de acord cu dumneavoastră, în sensul în care trebuie reglementat foarte clar până la ce nivel merg numirile politice. Ba mai mult, acestea să fie asumate total. Să renunţăm la ipocrizie şi să spunem foarte clar până la ce nivel facem numiri pe criterii politice. Să încetăm a mai spune că numirile politice se vor face doar până la nivelul secretarilor de stat, iar în realitate să facem numiri pe criterii politice până şi în cazul portarului sau a femeii de serviciu de la un minister sau o agenţie deconcentrată. Nu este corect. De ce ne este teamă să ne asumăm politic acest lucru şi consecinţele care derivă de aici?
Este obligatoriu ca atunci când o persoană este propusă într-o funcţie publică să se explice argumentele care au stat la baza acestei decizii. Şi poate ar fi cazul ca un timp să suflăm, cum se spune, şi în iaurt pentru a putea scăpa de această anatemă care a fost pusă de prea mulţi ani asupra clasei politice. Este posibil ca soţia unui politician să fie competentă şi pregătită profesional pentru o anumită funcţie publică. Dar, oare, nu ar fi mai bine pentru imaginea şi credibilitatea politicianului respectiv şi a clasei politice din care face parte, ca pentru o perioadă, să spunem, spre exemplu, că timp de cinci sau zece ani, niciun politician să nu mai numească în funcţii publice soţia, copiii, fraţii, nepoţii sau vreo altă rudă? În aceste condiţii nu s-ar mai lăsa loc unor astfel de interpretări! Doar în acest mod am putea spăla imaginea, evident şifonată, a actualei clase politice.
Domnule Popescu, au devenit partidele nişte găşti politice care acţionează, exclusiv, în interes propriu şi de grup, uitând cu desăvârşire de nevoile şi aşteptările cetăţeanului, dar şi de interesele României? Din păcate, realitatea ultimilor 24 de ani arată că ţara a fost scoasă la mezat, puţin câte puţin, de către o clasă politică coruptă, arogantă şi ruptă de realităţile de zi cu zi…
Putem spune, din multe puncte de vedere, că partidele au devenit nişte găşti. Şi asta şi din cauza faptului că în cele mai multe cazuri democraţia internă de partid a fost suprimată. Cred că un pas mare în această direcţie ar fi clarificarea apelor pe scena politică. Din punctul meu de vedere dacă pe scena politică ar exista cel mult două-trei partide puternice, bazate pe doctrine şi programe clare, şi nu pe prietenia, admiraţia sau susţinerea unui anumit lider, ar putea asigura o competiţie democratică în cadrul partidelor şi astfel toate curentele de pe partea dreaptă pot exista într-un partid de dreapta, iar cele de stânga asemenea. În felul acesta nu am mai avea această oligarhie, aceşti indivizi care te pun să alegi între a intra în gaşca lor şi a putea accede la anumite funcţii sau a te opune influenţei lor, fiind în aceste condiţii obligat sa stai pe ” linie moarta” sau să pleci din partid.
După cum se vede, în Parlament, dar şi în unele funcţii publice inclusiv în fruntea unor ministere, există tineri. Este greu de spus, însă, în ce proporţie evoluţia, ascensiunea lor politică, a fost consecinţa unei susţineri politice, sau a profesionalismului lor. Oricum, ar trebui să ne raportăm la fiecare caz în parte.
Este posibil, în România anului 2014, ca un tânăr politician să acceadă într-o importantă demnitate publică, doar datorită pregătirii sale? Sau devine obligatorie susţinerea din partea unui „greu” al politicii?
Cred că este foarte greu, spre imposibil, ca în România anului 2014 să ajungi într-o funcţie publică importantă fără o susţinere politică pe măsură de la vârful unui partid politic sau a unei filiale puternice a unui partid. Pe de altă parte, nu ştiu dacă această susţinere este neapărat un lucru rău. Obligatoriu este însă faptul ca această susţinere să se acorde în baza unor criterii clare şi a unor merite recunoscute, şi nu exclusiv în baza unei relaţii interumane avută cu un lider, importantă şi ea ce-i drept, în toată lumea, dar care trebuie să joace un rol minoritar în privinţa acestor numiri.
Un interviu realizat de Iulian Badea
Partea a doua a interviului cu deputatul Dan Cristian Popescu va apărea joi pe site-ul Cronicii Române.
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.