Privatizarea Petromidia, o rafinărie luată (aproape) pe nimic!

On oct. 23, 2014 0

Petromidia era citată constant printre “găurile negre” de care România trebuia să scape ca să aibă în sfârşit o economie de piaţă. În 1990 avea o capacitate de rafinare de 30 milioane de tone, dublă faţă de consumul de combustibili atunci şi de cinci ori mai mare faţă de cele 6 milioane de tone de benzină şi ţiţei care se consumă în prezent.

Petromidia este un complex industrial din orașul Năvodari (județul Constanța), format în principal dintr-o rafinărie și o uzină petrochimică, folosind tehnologiile companiilor UOP, Mitsui, Snam Progetti, Heat Research etc. Capacitatea sa maximă de prelucrare a țițeiului este de 4,8 milioane de tone/an.

În anul 1975, a fost înființat Combinatul Petrochimic Midia Năvodari pe o platformă de 480 hectare. Proiectarea și construcția sa a avut loc între anii 1975-1977, pe baza tehnologiilor românești performante de rafinare și a unor licențe străine. În perioada 1979–1996 au fost puse în funcțiune urmatoarele instalații de producție: prima instalație DAV (1979), instalația de reformare catalitică (1981), instalația de cracare catalitică (1984), instalația de cocsare (1985) și instalația MTBE (1996).

În anul 1991, Combinatul Petrochimic Midia Năvodari se transformă în societate comercială pe acțiuni prin preluarea integrală a patrimoniului vechiului combinat. Noua societate purtând denumirea de SC Petromidia S.A., era constituită în temeiul HG 1176/1990, emise în baza Legii 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat în regii autonome și societăți comerciale.

Prima încercare de privatizare a fost în 1993, când Marc Rich, om de afaceri american, apropiat al lui Bill Clinton a încercat să preia Petromidia^. Sindicaliștii din companie aflaseră că americanul cumpărase anterior o fabrică de aluminiu și concediase tot personalul și asta i-a determinat pe angajați să se opună procesului de privatizare^. O a doua tentativă de privatizare a fost în 1997. Un grup turc, Akmaya, a încercat o preluare a celei mai mari rafinării românești. Sindicatul de la Năvodari a impus însă în 2000 două condiții pentru privatizare, care dacă nu ar fi fost respectate ar fi dus la rezilierea contractului^. Prima solicitare a fost aceea ca noul proprietar să asigure aprovizionarea rafinăriei la capacitate maximă cu țiței, iar cea de-a doua, respectarea contractului colectiv de muncă. Pe fondul unor neînțelegeri dintre investitor și statul român cu privire la oferirea de facilități suplimentare față de cele prevăzute în contract, privatizarea a fost anulată.

La data de 31 octombrie 2000, Fondul Proprietății de Stat (FPS) a vândut către Rompetrol Group BV Rotterdam (deținut de Dinu Patriciu) un pachet de 69,991% din acțiunile Rafinăriei Petromidia pentru suma de 50,517 milioane dolari, echivalentul a 2 dolari pe acțiune. Valoarea tranzacției s-a ridicat la 615 milioane de dolari, pe lângă suma plătită pentru acțiuni, Rompetrol angajându-se să investească, în următorii cinci ani, 205 milioane dolari în modernizarea instalațiilor tehnologice ale rafinăriei și în repornirea sectorului petrochimic, precum și alte 20 de milioane de dolari în protecția mediului. De asemenea, Rompetrol s-a angajat să preia și datoriile Petromidia, care se ridicau la acel moment la o cifră de 340 milioane dolari, jumătate (169 milioane) reprezentând obligații restante la bugetul de stat și cealaltă jumătate (171 milioane) datorii către bănci în urma importurilor de țiței din anii precedenți.

Întrebat cine garantează că de data aceasta va fi plătită suma cu care se angajase Dinu Patriciu să cumpere rafinăria, de 50 milioane $, Radu Sârbu a dat asigurări feroce: “avem clauze rezolutorii”, nici nu poate fi vorba de neplată.

Miza de fapt era de fapt recuperarea de către stat a unei datorii de 340 milioane de dolari. Patriciu se mai angaja să facă investiţii de 225 milioane de dolari în instalaţii tehnologice şi repornirea petrochimiei. Cei 50 milioane dolari urmau să fie plătiţi în trei rate, din care prima, de 17 milioane de dolari, în 90 de zile.

Ce s-a întâmplat în realitate? Nu se cunoaşte în prezent câţi bani a plătit Patriciu în mod efectiv pentru Petromidia, dar în 2003 rafinăria a obţinut o rescadenţare către stat a unei datorii care între timp crescuse la 600 milioane de dolari, pentru că nu numai că sumele cu care se angajase cumpărătorul nu au fost plătite la timp, dar nici taxele aferente activităţii din acea perioadă nu au fost achitate.

Rescadenţarea s-a făcut printr-o emisiune de obligaţiuni care ar fi trebuit răscumpărată de Petromidia în 2010, ceea ce nu s-a întâmplat. Aşa că în prezent statul mai are de recuperat de la Petromidia, care între timp a fost vândută kazacilor de KazMunaiGaz, circa 530 milioane de dolari, după ce 70 milioane de dolari au fost achitaţi de aceştia. În schimb a primit 44% din acţiunile rafinăriei.

Pe de altă parte, ceea ce a anunţat atunci Dinu Patriciu că vrea să facă din Petromidia, şi anume o rafinărie a Balcanilor, până la urmă s-a confirmat. Astăzi rafinăria Petromidia are afaceri de 2,6 miliarde de euro.

Interesant este faptul că Dinu Patriciu explica pe larg planurile sale de extindere în Balcani şi eram destul de mirat. Cum s-ar fi putut transforma gaura neagră a economiei de până atunci într-o asemenea forţă? Dinu Patriciu era foarte convins însă, nu ştiu dacă erau planurile sale sau ale altor oameni mai experimentaţi din această industrie din spatele său, dar sunau logic.

“Ne vom extinde în Balcani. Noi nu ne gândim ce spaţiu de expansiune avem aici lângă noi. Istoric, România a fost o forţă economică în Balcani, trebuie să redevenim”, spunea el atunci. Şi când vezi astăzi o rafinărie Petromidia la 500 de km de Bucureşti, în sudul Bulgariei, realizezi că unele planuri chiar se împlinesc.

Ca cele mai multe privatizări din România şi ca dealtfel multe din faptele care s-au întâmplat după decembrie 1989, şi această privatizare este înconjurată de foarte multe întrebări şi nelămuriri. Cum au reuşit un grup de câţiva zeci de oameni să îşi împartă în felii activele economiei româneşti sau sau cum le-au făcut cadou altora, români sau străini, probabil că numai istoria sau justiţia va stabili.

După cum a spus unul din oamenii cheie din acea perioadă, Mihai Tănăsescu, fost ministru de finanţe în perioada 2000-2004 şi unul din cei care au semnat ordonanţa de transformare a datoriilor Petromidia în obligaţiuni pe 7 ani, când l-am întrebat în 2007 la vânzarea Petromidia către KazMunaiGaz de ce acceptat statul o asemenea soluţie:

„Asta a fost solutia la vremea respectiva. Decat inchiderea am preferat sa incasam dobanda in fiecare an. Din cate stiu eu, in toata aceasta perioada statul a incasat din impozite si taxe 2 miliarde $ din faptul ca rafinaria a functionat, plus dobanda in fiecare an de circa 30 milioane $.” . „Trebuie citit foarte atent contractul. Contractul de privatizare nu a fost la Ministerul de Finante, nu l-am citit niciodata, si cred ca nici dumneavoastra nu l-ati citit.”

După preluarea rafinăriei de către Grupul Rompetrol, în baza hotărârii AGA din 26 februarie 2001 și a Actului adițional nr. 21 la Actul constitutiv al societății, rafinăria și-a schimbat denumirea în cea de SC Rompetrol Rafinare – Complexul Petromidia S.A. În anul 2003, în baza rezoluției nr. 50640, denumirea societății a fost schimbată în cea de SC Rompetrol Rafinare S.A.

În aprilie 2004, compania Rompetrol Rafinare a fost listată la Bursa de Valori București, fiind tranzacționată sub indicativul RRC. Ea a devenit una dintre cele mai lichide companii listate la Bursa de Valori București, fiind inclusă în decembrie 2004, în urma interesului investitorilor și a evoluției pozitive a acțiunilor, în indicele BET.

De asemenea, RRC face parte din portofoliul indicelui ROTX (The Romanian Traded Index), mărindu-și astfel expunerea către fondurile de investiții internaționale. ROTX este primul indice lansat de Bursa de Valori București împreună cu o bursă străină, Bursa din Viena (Wiener Börse). Numărul total de acțiuni este de 21.099.276.002 cu o valoare nominală de 0,1 lei, formând adică un capital social de 2.109.927.600,20 lei.

Conform sitului Bursei de Valori București, la 31 mai 2007, principalii acționari ai Rompetrol Rafinare erau:

The Rompetrol Group N.V. – 50,59%
Rompetrol Financial Group S.R.L. – 14,72%
S.C. Rompetrol S.A. – 9,14%
alți acționari – 25,55%

Petromidia este singura unitate de profil situată la Marea Neagră, dispunând de un avantaj competitiv datorită accesului imediat la rutele de transport naval și fluvial. Aprovizionarea sa cu țiței se face din portul Constanța, unde țițeiul este adus din diferite părți ale lumii prin intermediul tancurilor petroliere. De la Constanța, țițeiul era transportat prin conducte, prin intermediul S.C. Oil Terminal S.A., până la rezervoarele de depozitare cu o capacitate de 8 X 50.000 m³, care asigură cantitatea de materie primă pentru aproximativ 30 de zile (în cazul în care rafinăria ar funcționa la capacitatea maximă). Din anul 2008, s-a construit o platforma marina in larg la cativa km de tarm prin care se descarcarca direct la rezervoarele 8 x 50.000 m³, rafinaria asigurandu-si independenta fata de Oil Terminal. S-a recurs la aceasta optiune pentru indepartarea pierderilor materiale si banesti.

Avantajele competitive ale rafinăriei sunt următoarele:

este singura rafinărie amplasată în zona Mării Negre, în apropierea Portului Constanța;
acces direct la Canalul Dunăre-Marea Neagră;
acces direct la Portul Midia – în care se pot descărca nave de pînă la 24.000 tdw;
apropiere de rețeaua de conducte de țiței;
propriul triaj de cale ferată;
facilități logistice (Rompetrol Logistics) care permit receptia țițeiului și livrarea produselor lichide prin barje, vagoane-cisternă și cisterne auto.

În 2007, chiar în zorii crizei, Dinu Patriciu decide vânzarea unui pachet de 75% din acţiunile Rompetrol către grupul kazah de stat KazMunaiGaz pentru 1,6 miliarde de dolari, din care omul de afaceri a încasat 1,2 miliarde de dolari. La acel moment, Dinu Patriciu devine cel mai bogat român, cu cel mai mult cash în conturi.

Kazahii dau asigurări că ei vor plăti datoria istorică a Rompetrol în termen, în timp ce statul român pur şi simplu continuă să se uită de pe margine nepăsător privind distant soarta uneia dintre cele mai mari datorii pe care o avea de recuperat.

În 2009, Patriciu iese complet din afacerea Rompetrol, kazahii căpătând control unic asupra businessului care l-au transformat, la acea dată, în cel mai puternic antreprenor român.

Surse:wikipedia, zf.ro;