Satul Viscri, locul care l-a fermecat pe Prinţul Charles

Viscri, mai demult Giscriu, este o localitate în județul Brașov, Transilvania, România.

Retras de la drumul mare ce leagă Brașovul de Sighișoara, satul Viscri adăpostește una dintre cele mai spectaculoase biserici fortificate săsești, de altfel fiind una din cele 6 înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. Particularitățile așezării au atras atenția și bunăvoința Mihai Eminescu Trust, o fundație patronată de însuși Prințul Charles, care a renovat biserica și câteva case din localitate redându-le ceva din strălucirea inițială. Izolarea, dar și absența altor ocupații in afară de agricultură, au făcut ca pe la sfârșitul anilor ‘90 să apară proiectul Șosete din lână naturala din Viscri, inițiat de cei doi nemți stabiliți aici. Șosetele croșetate din vechi pulovere de lână de către femeile din sat erau la început date în schimbul alimentelor (zahăr, ulei sau pâine). Cum grămada de șosete a început să crească din ce în ce mai mare, cu timpul trocul s-a transformat într-un adevărat proiect la care participă 125 de femei din sat. Țărăncile tricotează aproximativ 10.000 de perechi de șosete, mănuși, căciuli, pulovere sau papuci de pâslă care ajung la depozitul central din Naumburg (Germania), de unde se vând în toată țara, sau la cafeneaua internațională din Viscri.

Viscri a devenit cunoscut în întreaga Europă după ce prinţul Charles a cumpărat o casă aici în 1996 şi a vorbit în multe interviuri depsre frumuseţile satului din Transilvania. Casa „regală” din Viscri este închiriată peste an turiştilor, care trebuie să scoată din buzunar 670 de lire sterline, pe săptămână. Satul lui Charles, cum este cunoscut acum Viscri, este vizitat anual de peste 15.000 de turişti, majoritatea străini. Viscri a fost trecut pe harta mondială a satelor tradiţionale din lume, aflându-se în patrimoniul UNESCO.

În plus preţurile locuinţelor în zonă au explodat. Potrivit publicaţiei britanice Financial Times, englezii adoră casele din Transilvania. Preţurile au crescut şi de 20 de ori în ultimii 17 ani. O casă mai mică, cu două camere costa 2.500 de euro în 1996. Acum o casă se vinde şi cu 60.000 de euro.

Satul a făcut obiectul mai multor reportaje apărute în presa britanică. Ultimul chiar în toamna lui 2012 în ,,The Telegraph”. Publicaţia relata că localitatea practice a inflorit şi a devenit unul dintre locurile preferate de turiştii din întreaga lume. În plus în ultimii ani s-au construit pensiuni şi restaurant care îi întâmpină pe turişti cu produse tradiţionale. O noapte de cazare la Viscri costă între 40 şi 60 de lei. ,,Putem spune cu certitudine că faptul că Printul Charles deţine o casă în Viscri a aşezat aceasta localitate pe harta Europei“, a spus Tibor Kalnoky, cel care gestionează proprietăţile româneşti ale prinţului.

În toamna lui 2012, localnicii au lansat dulceaţa de Viscri care costă 365 de euro borcanul. Acesta se vinde la pachet cu un săculeţ şi o linguriţă de argint. Marea lansare a avut loc la Paris. Reţeta este secretă, dar producătorii au dat câteva indicii. „Este o dulceaţă făcută din fructe de pădure, iar prezentarea este una pentru produse de lux. Borcanele sunt învelite într-o ţesătură de argint şi sunt însoţite de linguriţe de argist“, a spus Cristi Gherghiceanu, unul dintre sătenii de la Viscri direct implicaţi în proiect.

Istoricul aşezării

Satul Viscri este o așezare din podișul Transilvaniei, din apropiere de Sighișoara, colonizată de sași. În prezent se regăsește o frumoasă biserică evanghelică, fortificată, în stilul bisericilor săsești fortificate din Transilvania.

Situată între cele două șosele ce leagă Rupea de Sighișoara și de Mediaș, în satul Viscri se putea ajunge până acum zece ani doar prin mijloace proprii de locomoție. Datorită poziției sale retrase aici s-a păstrat cel mai arhaic costum din secolele XVII-XIX.

În Viscri mai dăinuie, bine conservată, una dintre cele mai pitorești și – în pofida dimensiunilor nu prea mari – monumentale cetăți țărănești săsești, ce cuprinde între zidurile sale una dintre puținele biserici-sală romanice ale secolului XIII. Particularitățile monumentului au preocupat pe mulți cercetători iar enigmele lui au putut fi dezlegate abia prin săpăturile întreprinse în 1970-1971 de către arheologul Mariana Dumitrache, care prezintă rezultatele lor într-un studiu amplu Cercetări arheologice și ale istoriei arhitecturii în zona Rupei, apărut în Forschungen zur Volks- und Landeskunde, vol. 21, nr. 2, 1978. În prezentarea monumentului preluăm cele constatate asupra istoriei construcției, concluzii obținute pe baza investigațiilor cercetătoarei.

Poziția retrasă a așezării explică și apariția sa relativ târzie în documente. Abia pe la 1400, „Alba ecclesia” (alias Viscri) apare într-un registru al localităților pentru plata impozitului datorat episcopatului, al comitatului de Rupea (Kosd). Pe la 1500, Viscri este enumerată printre comunele libere ale Scaunului de Rupea, cu 51 de gospodării, trei păstori, un dascăl și doi săraci. Aici, ca și în alte comune, vechimea bisericii confirmă că așezarea coloniștilor germani a luat ființă la sfârșitul secolului XII când a fost colonizată și partea apuseană a viitorului Scaun al Rupei. Biserica-sală romanică, cum mai există în zona Rupei doar în Homorod (biserica-sală din Criț aparținea deja stilului de trecere de la romanic la gotic), a avut o predecesoare care a fost parțial inclusă în aceast edificiu. Coloniștii germani săraci(care s-au așezat în Viscri ca imigranți după domnia regelui Geza al II-lea, adică după 1162, ca „alii Flandrenses„, în ultimul sfert al secolului XII) au găsit pe promontoriul din nord-estul comunei actuale o mică capelă. Aceasta era construită din calcar alb-verzui, avea formă rectangulară, cu absidă semicirculară spre răsărit, iar unicele podoabe erau pietrele cubice ecarisate ce formau colțurile sălii și începutul absidei, o arcadă semicirculară a intrării sudice. Sala avea un tavan plat, absida o semicalotă (lungimea capelei era de 13,5 m, a sălii de 9,80 m, lățimea sălii în vest de 7,8 m și în est de 8 m). După piesele descoperite în mormintele dinăuntrul și din afara capelei, monede și cercei de tâmplă de la începutul secolului XII, aceasta se datează între 1100-1120, ca aparținând unui grup de secui ce păzeau în acest punct granița statului maghiar feudal, înaintea sosirii coloniștilor germani.

Fortificaţie grevială, aparţinătoare, cu probabilitate, familiei lui miles saxones Ioan Latinul (donaţie regală din anul 1231). Ar fi de crezut că unul dintre fiii aceluia (Corrad sau Daniel) va începe construcţia de lângă capelă (satul se numea deja Alba Ecclesia). În sec. al XIV-lea, pos. greviale par să fi fost preluate de către comunitatea săsească din scaunul Rupea.

La nucleul romanic iniţial s-au adăugat treptat alte elemente de fortificare, nu foarte bine cronologizate. O alocaţie venită de la Sibiu, la 1494, a fost bănuită ca fiind legată de începuturile fortificărilor. Unei perioade intermediare pare să-i aparţină turnul de poartă din sud-est. Batanţii săi de lemn au fost întăriţi cu benzi de fier dispuse pe şiruri relativ regulate. Ei îşi datorează mişcarea unor capete de bârne care rotesc în lăcaşuri de bârne transversale. La fel s-a procedat şi cu poarta pietonală alăturată, cu deosebirea că benzile de fier sunt acolo verticale. S-a născut apoi o nouă centură de fortificaţii. Curtina, refăcută, s-a acomodat formei alungite a bisericii şi turnului din vest, combinând curburi cu sectoare drepte. Înspre est, s-au montat mai multe contraforturi. Se păstrează puţine elemente de la coronament şi câteva orificii de asigurare a drenurilor.

Două turnuri cu planimetrie dreptunghiulară accentuată s-au amplasat în exteriorul curtinei, la est şi sud. În celelalte puncte cardinale, au apărut alte turnuri: la nord unul uşor trapezoidal, în vest, cel mai mic şi cel mai apropiat de forma unui pătrat. Toate au galerii de lemn sprijinite pe console la fel. Orificiile lor de tragere, foarte uniforme, aparţin tipurilor de fante transversale, potrivite doar pentru arme de calibru mediu şi mic. Lucrările s-au derulat în preajma mijlocului secolului al XVII-lea (1630, 1631, 1647). Inscripţiile latine de construcţie, bogate, dezvăluie numele de meşteri (Johann Hartmann din Lovnic, David Zanko şi Stephan Schuller din Ungra).

Galeriile de tragere adăposteau la nivelul solului locuinţele sătenilor. Astăzi aspectul lor s-a pervertit prin acoperişuri oblice şi uniforme, coborâte de la fosta linie a acoperişurilor, de la nivelul 2, la nivelul maxim al parterului.Un zid scund, compus din segmente rectilinii, formează o curtină exterioară. După unele opinii el ar fi apărut doar în secolul al XVIII-lea.

Biserica gotică a dobândit coridoare de tragere sub cornişa acoperişului, pe ambele componente majore (altar şi navă). Acelaşi element, la navă, se sprijină pe arce care urcă din vechile contraforturi. Nava a fost unită cu vechiul donjon, care, la rândul său, a fost supraînălţat până la cinci nivele. Şi turnul posedă o galerie de coronament, din lemn. Al şaselea nivel de turn este deja în acoperiş, fiind dotat cu găuri de tragere.Numeroase reparaţii şi restaurări cunoscute (1715, 1717, 1743, 1845, 1930, 1970-1971, 2003-) au atacat unele sectoare de ansamblu, fără să le cunoaştem documentaţiile. Din anul 1999, ansamblul este protejat de o calificare a UNESCO.

Surse: wikipedia, historia.ro;