O carte unică în cultura românească

Jurnalul unui țăran bistrițean cu patru clase primare, care a făcut neîncetat însemnări zilnice timp de aproape o jumătate de secol, a fost lansat sâmbătă la la Cluj, în cadrul unui eveniment organizat de Universitatea Babeș-Bolyai.

Simion Cismaș din Monor, județul Bistrița-Năsăud, a deschis primul ‘călindar’ în ziua de 1 ianuarie 1937, pe când avea 28 de ani. Era o zi de vineri cea în care a scris: ‘Tinpu iarnă goală, puțină zăpadă, dar frig tare. Astăzi ca întruna din sărbători, am isprăvit cu vitele și am mers la biserică și după-masă la joc și seara ne-am dus la joc la Barna’, informează Agerpres.

Însemnările aveau să se oprească abia în martie 1981, cu două zile înainte de moartea autorului, în ziua de 31 martie.

Istoricul Simion Retegan, cercetător științific, în cadrul Institutului de Istorie ‘George Barițiu’ al Academiei Române Cluj, consideră că această carte este unică în cultura românească. ‘Am parcurs cu mult interes această carte-fluviu, prima de acest gen pe care eu am citit-o și prima, cred, care există în cultura noastră populară, o carte în care un simplu om, cu patru clase elementare, își prezintă itinerariul vieții, începând de la vârsta de 28 de ani și până la 72, zi de zi. Viața sa, a familiei ale, așa cum se proiectează ele pe viața satului și, într-un plan mai îndepărtat, pe viața țării’, a declarat Siomion Retegan.

Nepoata lui Simion Cismaș, Emilia Cismaș, a fost cea care a transcris zecile de caiete și apoi, prin forțe proprii, a editat și a publicat jurnalul, sub numele de ‘Călindar’. Este vorba de patru volume care au peste 2.000 de pagini de înscrieri și care conțin pe lângă însemnările aparent banale ale fiecărei zile și scrieri din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de pe front, dar și evocări sau comentarii din timpul altor perioade istorice, petrecute în ultima jumătate de secol.

Deși nu se cunoaște exact motivul pentru care Simion Cismaș a început acest jurnal, nepoata sa crede că el a simțit în acei ani că se petrece ceva important în lume, dar care coincidea și cu schimbările din viața sa personală.

„Mi-am pus și eu întrebarea ce a putut declanșa această dorință a lui de a scrie. Eu, când a murit bunicul, aveam opt ani. După ce a murit noi nu am mai discutat de aceste caiete. Mama și tata le-au păstrat într-un cufăr în pod, unde eu le-am redescoperit când am intrat la facultate. Nu știu ce a declanșat această dorință. Cred numai că a conștientizat ce urma să se întâmple (n. red. — declanșarea războiului), anul 1937 era acea perioadă când începea să se miște lumea practic și probabil că de numai de ani se căsătorise, bunica era însărcinată cu primul copil, de numai trei ani murise tatăl lui de care era foarte legat. Probabil că toate acestea, că a rămas el capul familiei a determinat începerea acestui jurnal”, a explicat Emilia Cismaș, care a adăugat că bunicul ei era un om foarte informat, care avea abonament la ziarele vremii.

Informațiile personale sunt scrise într-un stil telegrafic, fiecare zi fiind concentrată în nu mai mult decât două — trei rânduri: Astăzi de dimineață (n. red. — 18 ianuarie 1937) am mutat oaia cu mel în grajdi, după masă am dus la moară 2 merță și seara i-am măcinat. Tinpu vânt săc și frig. / (luni, 26 aprilie 1937) Am scos vitele la iarbă. Tinpu înorat, amestecat. Astăzi s-o pus primar.

La finalul fiecărui an, Simion Cismaș scria un rezumat al celor petrecute. Cu timpul a început să adauge la informațiile personale — ce avere avea, câți copii, cu vârstele și numele lor, starea de sănătate a tuturor, cum a fost vremea și recoltele — și considerente și comentarii ale marilor evenimente sociale și politice.

Despre anul 1943 scria, la final, că a fost un an bun — deși fusese pe front — pentru că scăpase destul de repede din cauza unui ‘beteșug’. Toți ai casei erau sănătoși, fetele mergeau la grădiniță, animalele erau în stare bună, o vacă fătase, avea și trei mieluțe, dar o mioară murise: ‘Era tinpuri grele, era război. (…) Ca bucate am avut grâu bun. Așa că, după cum era greutate în lume și rău, eu eram foarte mulțămit de la Dumnezeu. Erau duși mulți oameni de acasă, Era vro 10 duși de un an și opt luni la Rusia, Erau duși mulți în România, refugiați’.

Jurnalul cuprinde aspecte religioase, agrare, sociale, politice și economice ale familiei sale, ale comunității și ale țării. Ultima consemnare este nașterea ultimului născut din familie, în martie 1981. După numai două zile Simion Cismaș a murit.

Nepoata sa, Emilia, a început să lucreze la editarea ‘Călindarului’ anul trecut, când a aflat că tatăl său, fiul lui Simion Cismaș, s-a îmbolnăvit grav. Într-un efort uriaș, care a durat nu mai mult de șase luni, a transcris, corectat și editat această carte, care a văzut lumina tiparului la începutul anului 2015.

La lansarea cărții au fost prezenți și mitropolitul Clujului, Andrei Andreicuț, prorectorul UBB Ioan Bolovan și fostul rector al universității, Nicolae Bocșan.

„Preocuparea lui Simion Cismaș este și inedită. Rar, că știm din mediul rural, s-au înhămat la o lucrare de genul acesta. El e unic în felul lui și de aceea și lucrarea este unică”, a precizat mitropolitul.