Constantin Săvulescu avertizează în privința proiectului de lege a cadastrului

După ce cotidianul „Cronica Română” a publicat un amplu interviu cu dr.ing. Valeriu Manolache, președintele Asociației Patronale de Cadastru, Geodezie și Cartografie și directorul general al firmei THEOTOP, una dintre companiile de prestigiu din România în domeniul sus-menționat, astăzi prezentăm punctul de vedere -față de controversatul proiect de lege a cadastrului- al unei alte personalități în domeniu, prof.univ.dr.ing. Constantin Săvulescu.

Punctele de vedere ale celor doi profesioniști în domeniul cadastrului ar trebui să fie luate în calcul, urgent, de așa-zișii decidenți din domeniu, în realitate o adunătură de indivizi, cățărați pe căi obscure în funcții de decizie, care risipesc nonșalant banii de care este așa mare nevoie și care se comportă ca niște satrapi convinși că își pot permite orice. Fără să răspundă în fața nimănui!

Cine dorește perpetuarea haosului în domeniul cadastrului? Nu cumva niște șefuleți numiți pe criterii eminamente politice care nu au nimic în comun cu domeniul în care trebuie să instaureze, urgent, ordinea și legalitatea, dar care nu fac altceva decât să se comporte ca niște „unelte” care fac jocurile unei găști sau a alteia?

Lăsați, domnnilor, profesioniștii să facă ordine la ei în ogradă. În caz contrar...

”Orice începe prost se termină și mai prost.” (din Legile lui Murphy)

„Legea 7/1996, a cadastrului și publicității imobiliare, a fost creată în primul rând cu intenția de a reglementa evidența cadastrală (funciară) în condițiile conceptului de proprietate privată a terenurilor, concept apărut în locul celui specific regimului comunist, respectiv ”pământul – bun al întregului popor”.

De asemenea, trebuie subliniat că s-a dorit ca Legea să reglementeze inclusiv domeniul geodeziei (sistemul geodezic de referință al României și rețeaua aferentă acestuia) și domeniul cartografiei (sistemul cartografic de proiecție și harta oficială ale României). Aceasta a fost rațiunea pentru care, inițial, instituția de resort a fost denumită ”Oficiul Național de Cadastru, Geodezie și Cartografie”. De asemenea, ca o consecință, în textul inițial al Legii se prevedea abrogarea Decretului 305/1971 ”privind activitatea geodezică, topofotogrammetrică și cartografică”. Mi se pare că, după modificări și completări repetate ale Legii 7/1996, s-a cam uitat de Geodezie și Cartografie, ceea ce – evident – nu-mi place, motivul nefiind legat doar de meseria mea, ci și de faptul că eu chiar cred că orice stat are nevoie de o instituție a geodeziei și cartografiei (preluând un termen din engleză: ”national mapping agency”, sau – revenind totuși la română ”Institut Cartografic Național”). Evident, mi se pare normal ca domenii de asemenea importanță pentru un stat să aibă o lege a lor (de exemplu, ”Legea Geodeziei și Cartografiei”). Înainte de anul 1951, a existat ”Institutul Geografic Militar” – instituție de mare prestigiu, cu personal de înalt profesionalism și cu realizări excepționale (lanțurile de triangulație de ordinul constrânse pe puncte Laplace, îndesirea până la ordinele III și IV, harta generală la scara 1:25.000 finalizată în mare măsură etc.). După instaurarea regimului comunist, au existat, în primul rând, ”Direcția Topografică Militară” (DTM) și ”Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie și Organizarea Teritoriului” (IGFCOT), care au reușit, în condiții dificile, să mențină la un nivel cel puțin onorabil activitatea de geodezie și cartografie. Acum ce (mai) avem?

Fiind vorba de cadastrul funciar și de proprietatea privată asupra terenurilor, în mod logic legea cadastrului ar fi trebuit să preceadă legii fondului funciar (Legea 18/1991). Din motive politice și electorale (”îl votăm pe Iliescu, pentru că ne-a dat pământ”) s-a dat repede Legea 18/1991, care chiar nu era o urgență extraordinară: după aproape 50 de ani de colectivizare, se mai putea amâna o perioadă ”des-colectivizarea” (și tot jaful care a însoțit-o), pentru a se produce mai întâi legea evidenței terenurilor și a proprietății funciare și pentru a se pregăti corespunzător acțiunea de desființare a Cooperativelor Agricole de Producție (”ceape”-uri). Este ușor de imaginat ce mult s-ar fi câștigat dacă, de la început, atribuirea terenurilor (retrocedări, reconstituiri, constituiri) ar fi presupus și intabularea (în locul acestor titluri de proprietate care au dat și dau în continuare atâta bătaie de cap). Trebuie spus că acestea nu sunt constatări ”post factum” (”după război mulți viteji se arată”). Chiar în acele timpuri (1991) s-au găsit persoane care să atragă atenția asupra aspectelor respective, dar imediat li s-a închis gura, fiind taxați drept ”comuniști care vor să mențină colhozurile”.

Abordare și context

În mod normal, la elaborarea unui act normativ, fie acesta Constituție, Lege, Regulament, Instrucțiuni tehnice, Regulament de ordine interioară etc., trebuie pornit de la enunțarea unor principii generale (”teze”) clar formulate și acceptate de către toți cei care-și asumă elaborarea actului respectiv. De abia după ce există acest set de principii sau teze, se poate trece la formularea actului normativ pe titluri, părți, capitole, articole și aliniate. Fiecare dintre ”tezele de pornire”  își găsește expresia în cel puțin una dintre prevederile noului act normativ, astfel încât oricând cineva interesat să poată verifica concordanța dintre intenție și rezultat.. Formulările din actul normativ trebuie să fie fluente, clare și inteligibile, fără ambiguități sau posibilități de interpretare. Desigur, mai sunt și alte aspecte și cerințe care trebuie avute în vedere la elaborarea unui act normativ. Aceste aspecte și cerințe nici măcar nu trebuie ”inventate” pentru că sunt cuprinse în Legea 24/2000 pe care o recomand călduros tuturor celor care își propun să scrie o normă.

Nu știu cum s-a procedat la elaborarea Legii 18/1991. Am participat însă, ca invitat, la cel puțin două ședințe ale comisiei din Senat în care se discuta viitoarea Lege 7/1996. Nici vorbă de principii sau de teze. Erau acolo doi sau trei juriști foarte vocali care ”adaptau” texte din Legea 237/1933 și Decretul-Lege 115/1938, mai era cineva de la Agricultură care cerea prevederi pentru ”cadastrul agricol”, mai erau reprezentanți de la Armată preocupați să fie prevăzut secretul datelor și mai erau câțiva (puțini) doritori să nu fie uitate ”măsurătorile”. Fiecare avea ideile lui, mai mult sau mai puțin fixe, care se materializau în formulări de articole și aliniate, ca să fie toată lumea mulțumită.

În cazul proiectului de față, lucrurile stau cam tot așa. Din ce îmi dau seama, s-a luat Legea 7/1996 ”cu modificările și completările ulterioare”, s-a luat Regulamentul aprobat cu ordinul 700/2014 al directorului ANCPI, s-a mai căutat prin Codul Civil și prin alte reglementări în materie și s-a pus din toate în noua Lege. Tot din textul proiectului, am dedus că acesta a fost ”văzut” de Banca Mondială (!), care a făcut observații de care s-a ținut cont cu maximă sfințenie (”dacă vine de la BM, ne conformăm”).

Nu știu cine este/sunt expertul/experții de la Banca Mondială care a/au făcut observațiile respective, nu știu cum sunau textele incriminate și nici care au fost observațiile respective, dar mă deranjează ideea: trebuie să cerem aprobarea Băncii Mondiale ca să scriem un proiect de lege?!

Sunt sigur că, dacă s-ar fi pornit de un set de principii și teze, acceptate după consultarea unui număr cât mai mare de specialiști, și s-ar fi pornit ”de la zero”, ignorând actuala Lege 7/1996, s-ar fi obținut un document mult mai valoros și mai acceptabil decât cel pe care îl am acum în față.

Precizări

De la început trebuie să arăt că nu intenționez să fac referiri la toate prevederile din acest proiect, deși cred că ar fi necesar. Referirea la formulările din proiect ar presupune să scriu un text cel puțin de volumul acestuia și nu am dispoziția necesară pentru așa ceva. Deja am depus un efort destul de mare atât pentru a citi o dată întregul proiect (162 de pagini, 31.949 de cuvinte!), cât și pentru a încerca să înțeleg tot ce scrie acolo (n-am reușit decât parțial).

Comentariile și observațiile prezentate aici se referă la aspecte care ”mi-au sărit în ochi”. Este foarte posibil să existe multe altele care mi-au scăpat sau nu le-am considerat suficient de importante, deși s-ar putea să fie.

Aceste comentarii și observații reflectă concepțiile personale asupra domeniului și – ca atare – pot fi în contradicție cu cele acceptate de o parte, chiar și majoritară, a celor interesați. Ele ar trebui să înceapă cu ”Eu cred că …”, sau cu ”După părerea mea …”, sau cu ”În opinia mea …”. Pentru a economisi timp și vorbe, aceste formulări lipsesc, dar trebuie subînțelese.

Sub nicio formă nu susțin că proiectul pe care îl comentez acum este inferior textului Legii 7/1996. Dimpotrivă, el aduce o serie de îmbunătățiri, dar rămâne, totuși, mult prea departe de ceea ce ar fi trebuit și ar fi putut să fie.

Comentarii și observații

Denumire: „Lege privind sistemul integrat de cadastru și de carte funciară”

În majoritatea textelor similare, legea se referă la un anumit domeniu care îi aparține (deci genitiv): ”Legea circulației”, ”Legea învățământului”, ”Legea finanțelor” etc. Atunci de ce ”Lege privind …” și nu, de exemplu, ”Legea Cadastrului”? (ar fi fost prea concis?)

Prin definiție ”sistem este un ansamblu de elemente interconectate”. Tot prin definiție, ”integrat” înseamnă ”inclus, înglobat într-un tot”. Deci ”sistem integrat” este o prostie, formulată doar ca să sune mai pompos și să-i intimideze pe eventualii critici.

Se pare că în mintea celor au scris proiectul, ”cadastru” (vezi art.3) și ”carte funciară” (vezi art.4) sunt două chestiuni distincte care acum – vezi Doamne – se reunesc (”se integrează”) prin Lege. Chiar și în limba română ”cadastru” înseamnă atât ”Totalitatea lucrărilor tehnice pentru stabilirea precisă a suprafețelor funciare, cu toate caracteristicile lor”, cât și ”Registru oficial în care sunt trecute datele de identificare a proprietăților funciare pe un anumit teritoriu” (Dicționarul Explicativ al Limbii Române, 2009).

Deci noțiunea ”cadastru” include atât partea de ”măsurători” (culegere de date tehnice și juridice), cât și partea de reprezentare a acestor date (planul cadastral) și de evidență a lor (care, în România, s-a decis să fie Cartea funciară, deși putea la fel de bine – dacă nu chiar și mai bine – putea să fie Registrul de inscripțiuni – transcripțiuni, sau chiar alt ”registru”). Pentru a intra și mai adânc în ceața ”terminologică”, aflăm din art.2, al(4)  că ”sistemul integrat” include ”Registrul de intrare”, ”Planul cadastral” și ”Cartea funciară”. Folosind o notație care nu mai trebuie explicată, se pot scrie două ecuații:

Din titlul legii, SistInt = Cad + CF;

Din art.2, al(4), SistInt = RegInt + PlCad + CF.

Din diferența celor două ecuații de mai sus, rezultă: Cadastru = Registru de intrare + Plan cadastral!.

Obligatoriu

Prin însăși natura lor, prevederile dintr-o lege au caracter obligatoriu (că doar de aceea este Lege). Ca atare, formulările ”au obligația”, ”sunt obligate” (vezi, de exemplu, art.5, art.43, art. 89 și multe altele) sunt inutile și nu fac altceva decât să încarce suplimentar un text și așa mult prea încărcat.

Un articol de exemplu

Deși nici pe departe nu este cel mai aiurea formulat, pentru că este primul care ”mi-a căzut sub ochi”, am să comentez mai pe larg art. 7. El are următoarea formulare (reprodusă aici prin ”copy/paste”):

”(1) Funcția tehnică a sistemului integrat se realizează prin determinarea, pe bază de măsurători, a imobilelor si a poziției limitelor dintre imobilele învecinate, prin orice metodă stabilită prin ordin cu caracter normativ al directorului general al autorității naționale competentă.

(2) Prin ordin cu caracter normativ al directorului general al autorității naționale competentă se pot stabili și alte elemente tehnice decât cele prevăzute la alin. (1), precum și determinarea acestora prin orice metodă.”

Doar în exprimarea colocvială se poate spune ”imobilele se determină prin măsurători”, cei care au tangență cu domeniul înțelegând la ce se face referire. Exprimarea în scris, mai ales când este vorba de o Lege, trebuie să fie mult mai riguroasă și explicită. Deci, nu se determină imobilul ci – eventual – se determină forma, dimensiunile, poziția și alte caracteristici ale acestuia.

”Autoritatea” nu trebuie să stabilească (să impună) metoda de determinare ci doar elementele (caracteristicile) care se determină și precizia acestora. Metoda este responsabilitatea celui care determină (care măsoară) și care are obligația să asigure integralitatea datelor solicitate și precizia lor. Este responsabilitatea ”autorității” să se asigure că datele pe care le primește sunt conforme cu cerințele (sunt toate cele solicitate și au precizia cerută).

Atributul care urmează după ”autorității naționale” se scrie și se pronunță ”competente” nu ”competentă”. A nu se înțelege că aceasta este singura greșeală de ortografie pe care am observat-o. Dimpotrivă, textul abundă în dezacorduri de gen, număr, formă flexionară, greșeli care de regulă nu sunt semnalate de un corector ortografic automat.

Capitolul II (Termeni și definiții)

Fără îndoială este absolut necesar să nu existe dubii asupra semnificației unor termeni vehiculați într-o lege. Conform legii 24/2000, ar trebui ca definițiile să fie formulate la prima apariție în text a termenului respectiv, gruparea lor într-o secțiune separată fiind specifică mai curând unei norme de aplicare a legii. În cazul de față, lucrurile sunt amestecate: există definiții în Capitolul II (dedicat), dar și în alte capitole, ceea ce crește dificultatea percepției și urmăririi textului.

De asemenea, cel puțin jumătate dintre definițiile prezente aici ar fi putut lipsi fără ca asta să dăuneze activității practice de aplicare a legii (s-a dorit probabil ”să fie masa mai bogată” ca să nu poată spune cineva că s-au cheltuit de pomană niște milioane de euro; eu totuși spun!)

Drepturi reale

În definiția c) întâlnesc noțiunea ”drepturi reale” care apare de multe ori în textul legii fără a fi definită. O lege, pentru a-și putea produce efectele, trebuie înțeleasă atât de către ”beneficiari” (”simplii” cetățeni), cât și de către cei însărcinați să o aplice. Or ”drept real” nu este chiar o noțiune de largă circulație despre a cărei semnificație s-ar putea afirma că este clar înțeleasă de marea majoritate a ”beneficiarilor”. Sigur, unii dintre aceștia se vor întreba ”există și drepturi ireale sau imaginare?” Și ”dacă există, care or fi ele?” Și mai departe, ”Dacă am un drept ireal, cum pot să-l exercit sau să-l valorific?”

”Drept real” este doar un exemplu; există în text destule alte noțiuni, de regulă juridice, care nu sunt familiare ”muritorilor de rând”, deși legea (și) pentru ei ar trebui să fie scrisă. Dar, dacă totul ar fi clar și ai putea înțelege o lege fără să apelezi la avocați (nu pe gratis), atunci o bună parte dintre aceștia ar trebui să-și găsească altă meserie, eventual mai utilă, ceea ce ar fi o pierdere pentru națiune.

Documentele tehnice

Tot din definiția c) aflăm că ”documentele tehnice ale cadastrului în cazul înregistrării sistematice sunt: ”a. Registrul cadastral …, b. Indexul alfabetic …, c. Planul cadastral”.

Cele trei ”documente tehnice” aparțin doar ”înregistrării sistematice”? Și în cazul ”înregistrării sporadice” care sunt? (sau poate nu mai sunt deloc?).

Executantul (definiția d)

Iată formularea: ”Executantul este persoana fizică sau persoana juridică autorizată potrivit legii să desfășoare activități de efectuare și de verificare a lucrărilor de specialitate din domeniul cadastrului, geodeziei și cartografiei”. Deci, stimați colegi de meserie, dumneavoastră sunteți ”executanți”! Vă place? Mie nu-mi place și mi se pare chiar o mârșăvie. Nu-mi place pentru că induce, intenționat sau nu, ideea de stăpân (care comandă) și slugă (care execută). Desigur, asta nu este neapărat ceva înjositor, dar cu o condiție: cel ajuns la comandă să fie recunoscut de ”breaslă” (de ”executanți”) pentru calitățile sate profesionale, etice și manageriale. De asemenea, nu-mi place pentru că ”executant” nu implică în mod necesar o anumită profesie (în general vorbind, executant poate fi oricine). Acest aspect are și o consecință practică în denumirea ”breslei” (uniunii profesionale). Avem Uniunea Notarilor, Uniunea Arhitecților, Ordinul Medicilor, Uniunea Executorilor judecătorești etc. Uniunea celor care lucrează în cadastru cum s-ar numi? Uniunea executanților!

Înregistrare (definițiile g, h, i și r)

După cum se poate observa, există patru definiții pentru ”înregistrare” (una dintre consecințe fiind atenția deosebită acordată funcției de ”registrator” – cel/cea care ”înregistrează” (din curiozitate, am efectuat o căutare pe text a cuvântului ”registrator” și a derivatelor sale și am găsit că apare de 39 de ori, așa că poate ar fi mai potrivită denumirea ”Legea registratorilor”):

• Înregistrare (definiția g);
• Înregistrare sistematică (definiția h);
• Înregistrare sporadică (definiția i);
• Prima înregistrare (definiția r).

Parcurgând textul proiectului de lege, se poate observa că termenul ”înregistrare” este folosit în paralel cu altele având interpretări similare, cum ar fi ”înscriere” și ”consemnare”. În acest sens, pentru a nu exista dubii și interpretări (oare ”consemnare” sau ”înscriere” înseamnă altceva decât ”înregistrare”?), fie ar fi trebui utilizată în mod consecvent o singură noțiune, fie ar fi trebuit explicată semnificația fiecăreia dintre cele utilizate (eventual, chiar s-ar fi putut scrie că au aceeași semnificație, dacă aceasta este ideea). De altfel, există definită și noțiunea de ”înscriere” (definiția k), care nu mi se pare că ar fi altceva decât tot o ”înregistrare”. Pentru că suntem, totuși, în mileniul III și în era ”înregistrărilor” digitale (era tehnologiei informatice – IT), era cazul să se adopte tehnologia specifică. Astfel, absolut toate datele (”grafice” și ”textuale”) aferente evidenței cadastrale (incluzând aici și cartea funciară) sunt stocate (păstrate) în colecții de date în format digital (”baze de date”), informațiile în format analogic (rapoarte grafice și textuale) fiind doar o formă de ”vizualizare” a datelor digitale. Legea ar fi trebuit să utilizeze terminologia specifică și să impună explicit formatul digital, nu doar să-l prevadă ca o alternativă acceptabilă. Știu că destui dintre cei apropiați de vârsta mea, poate și dintre cei mai tineri) vor privi cu reticențe o asemenea abordare. Trebuie, totuși, să înțelegem că, ne place sau nu, este nevoie să ne aliniem nivelului tehnologic actual dacă vrem să ajungem și noi ”în rândul Lumii”.

Bineînțeles, pentru a condensa informația, era de preferat ca toate cele 4 definiții ale ”înregistrării” să fie reunite într-un singur paragraf. De exemplu, ”Înregistrarea este …. Există mai multe categorii de înregistrări, după cum urmează: …”.

De fapt, ar fi momentul să se renunțe la diferențele ”sporadic” și ”sistematic”, considerând situația respectivă ca tranzitorie. Nimic nu împiedică tratarea înregistrării ”sistematice” drept o sumă de înregistrări ”sporadice”. Vreau să spun că ”înregistrarea sporadică” ar fi ”înregistrare” pur și simplu, iar ”înregistrarea sistematică” ar însemna completarea tuturor ”înregistrărilor” aferente unei subdiviziuni teritoriale (în principiu, la nivelul sectorului cadastral). Nu ar fi mai simplu?

Normal, nu pot fi de acord cu definiția g) (și nici cu definiția k): ”Înregistrarea este consemnarea în evidențele sistemului integrat de cadastru și de carte funciară a diferitelor cereri și/sau operațiuni”. În ”evidențe” (în baza de date) se înregistrează (se înscriu) date, nu cereri sau operațiuni. Deci, eventual, ”se înregistrează datele rezultate în urma cererilor și operațiunilor de preluare sau de actualizare a caracteristicilor cadastrale ale unui imobil”.

Parcelă (definiția n)

Iată definiția (”copy/paste”): ”Parcela este suprafața de teren având o singură categorie de folosință”.

Despre ”suprafață” voi comenta mai jos (vezi ”Sector cadastral”).

O primă concluzie: două (3, 4, …n) curți adiacente, dar cu proprietari diferiți, având toate categoria de folosință ”CC”, constituie o parcelă!

Nu este definită noțiunea ”categorie de folosință”. Deja aud protestele: ”Ce să definești dom’le?! Toată lumea știe ce-i aia categorie de folosință”. Oare chiar știe”? De ce ”categorie” și nu – mai simplu – doar ”folosință”? Care sunt ”folosințele” și cum le identificăm? ”Folosințele” noastre sunt ”aliniate” celor din UE, în vederea compatibilizării sistemelor cadastrale?

Planul cadastral (definiția o)

Mie nu-mi place noțiunea ”plan cadastral” și aș fi preferat ”hartă cadastrală”, dar asta este cu totul altă discuție și n-am să insist.

În art.3, al(1) este definit ”cadastrul”. Din acest aliniat se poate deduce că, de fapt, cadastrul este planul cadastral (”Cadastrul … se realizează … prin planul cadastral…”). Așa o fi. Totuși, nu era mai ”economic și eficient” ca definiția c) să fie ”inclusă” în art.3?

În definiția o) există și o precizare considerată probabil foarte importantă și utilă: ”Până la finalizarea lucrărilor sistematice de cadastru și de carte funciară, planul cadastral are caracter parțial”. În primul rând, ”până la finalizarea lucrărilor” la ce nivel? De sector cadastral, de UAT, de județ, de țară? Aparent, răspunsul îl aflăm în art.137: ”… finalizarea lucrărilor sistematice la nivelul sectoarelor cadastrale”. Dar de ce trebuia să caut prin toată legea ca să aflu asta?! În al doilea rând, după ”finalizare”, rezultă că nu mai are ”caracter parțial”; atunci ce fel de caracter are? Presupun că nu definitiv, pentru că, prin natura sa, planul cadastral, chiar așa cum este definit în proiectul de lege, este dinamic, adică se poate modifica prin dezmembrări, alipiri etc. Am insistat puțin pe această prevedere pentru a da un exemplu de specificație inutilă, care, dacă lipsea, nu ar fi avut nici un efect practic. Poate că nu este chiar cel mai evident exemplu de specificație inutilă, dar este sigur că textul propunerii de lege conține numeroase asemenea ”prevederi” care nu servesc la nimic, dar îngreunează înțelegerea legii și aplicarea ei în practică.

Sector cadastral (definiția u)

Iată definiția (”copy/paste”): ”Sectorul cadastral este unitatea de suprafață delimitată de elemente liniare stabile în timp – șosele, ape, canale, diguri, căi ferate etc, în cadrul unei unități administrativ-teritoriale”.

Și aici și în multe alte locuri din text se folosește termenul ”suprafață” cu înțelesul ”teren” sau ”teritoriu”. Reproduc din DEX-2009 (chiar dacă unele definiții din DEX nu-mi plac, este dicționarul oficial al Academiei): ”Suprafață = 1. Partea exterioară sau de deasupra a unui corp; față. ♦ Fig. Exterior, aparență. ◊ Loc. adj. De suprafață = care nu are profunzime; superficial. ◊ Loc. adv. La suprafață = fără a pătrunde în esența lucrurilor, în mod superficial. 2. Întindere delimitată considerată sub raportul lungimii și lățimii. ♦ (Geom.) Arie limitată de o linie închisă (frântă sau curbă) măsurată în unități la pătrat”.

Deci, în textul legii, ”suprafață” ar avea semnificația 2 din DEX (”întindere delimitată”, ceea ce ar fi trebuit menționat, cu atât mai mult cu cât același termen este folosit de mai multe ori în același text cu semnificația ”arie” (în acest caz, ”unitatea de suprafață” pomenită în definiția u) fiind metrul pătrat cu multiplii acestuia.

Desigur, pentru a evita orice confuzie și pentru rigoare, în text ar fi trebuit să fie utilizat consecvent termenul ”teren” sau ”teritoriu” în loc de ”suprafață” cu accepțiunea 2 din DEX.

Pentru rigoare, ar fi trebuit ca printre ”elementele liniare” care delimitează un sector să fie menționate și cele care nu pot fi identificate (deloc, sau doar aproximativ) în teren: o mare parte din granița terestră, granița maritimă, unele limite dintre județe (”cumpăna apelor”) etc. De asemenea, dacă tot s-a dat definiția, ar fi trebuit menționat și că, în majoritatea cazurilor, ”elementele liniare” formează ele însele un ”sector cadastral” (sectorul ”zero”, de la care ar fi trebuit pornit pentru a defini sectoarele ”ordinare”).

Tarla (definiția v)

Iată definiția (”copy/paste”): ”Tarlaua este diviziunea cadastrală tehnică a unității administrativ-teritoriale delimitată prin detalii fixe, identificabile în teren, care nu suferă modificări în timp, cum ar fi căi de comunicație, ape, diguri, etc.”

Comparați cu definiția u) a sectorului cadastral: eu nu văd diferența, deci pot afirma, conform propunerii de lege: ”tarlaua este sector cadastral și – reciproc – sectorul cadastral este tarla”.

Tarlaua trebuie definită, pentru că face obiectul planului cadastral impus prin legea 18/1991, dar, măcar, să fie definită corespunzător.

Altele

N-am să continui cu alte observații și comentarii detaliate, nu pentru că n-aș mai avea (ba dimpotrivă!), ci pentru că prefer să mai fac și altceva.

Deci, doar ca semnalări:

ANCPI, se pare, devine ”Autoritatea Națională de Cadastru și Carte Funciară” (art.11): aceeași Mărie, cu altă pălărie!

”Autoritatea” are un șir (prea) lung de ”atribuții principale” (art.13 și 14), la care se adaugă ”și altele” (art.14, lit.t);

”Autoritatea” este ”autonomă, sub control parlamentar” (art. 15);

”Autoritatea” este condusă de un consiliu de administrație format din 7 membri (art.16, al(1), numiți ”exclusiv pe criterii de competență profesională” (art.16, al(2). Chestia cu ”criteriile de competență” este tare de tot, mai ales după ce aflăm că sunt numiți de Președintele României (!?), la propunerea Guvernului (art.18,al(1)).

Apare un ”Centru de Pregătire Profesională” (art.39, al(1) care colaborează cu ”Institutul Notarial Român” (nicio treabă cu măsurătorile, cu geodezia și cartografia);

Et cetera …

Încheiere

Nu cred că cele de mai sus vor ajunge la ”decidenții” în domeniu și – dacă vor ajunge – sunt sigur că nu le vor lua în considerare, decât – eventual – ca să mă înjure. Am mai avut astfel de experiențe, deci pot cu ușurință să-mi imaginez ”epitetele” pe care le vor folosi pentru a mă ”gratula”, așa că îi îndemn să nu se mai obosească.

Am scris pentru că am vrut să evidențiez confuzia teribilă care, fie există în mintea celor care compun normele, fie doresc s-o inducă în mintea celor nevoiți să aplice acele norme, rezultatul fiind același: haos total în care ai posibilitatea să faci orice cu șanse egale de a se aprecia că ai încălcat norma (dacă nu ne plac ochii tăi) sau că ai respectat norma (dacă te arăți darnic sau dacă ești ”de-al nostru”).

Am scris și pentru că, în continuare, sunt revoltat de modul în care o adunătură de indivizi, cățărați pe căi obscure în funcții de decizie, risipesc nonșalant banii de care este așa mare nevoie și se comportă ca niște satrapi convinși că își pot permite orice. Până la urmă, cu inima îndoită, chiar aș putea accepta ca din sărăcia noastră să se cheltuie un milion, două sau trei milioane de euro pentru a produce un proiect de lege la care să nu fie nimic de reproșat nici din punctul de vedere al persoanelor implicate în aplicarea ei și – mai ales – nici din punctul de vedere al cetățenilor în beneficiul cărora este concepută legea. Evident, nu este cazul proiectului de față care, eventual, se va transforma în lege nu pentru că este bun și ar avea ca efect îmbunătățirea radicală a activității de cadastru, ci doar pentru a se putea spune că banii încasați de o anumită firmă (sau de anumite firme) n-au fost dați degeaba.

De asemenea, am scris, cu speranța sinceră că ceva de aici va ajunge și va rămâne, totuși, în mintea viitorilor decidenți care, poate, vor înțelege că ei sunt acolo pentru a servi și nu pentru a fi serviți.”

Sursa: https://consavulescu.wordpress.com/2015/06/21/ganduri-pe-marginea-proiectului-de-lege-a-cadastrului/