Maestrul Vasile Muraru vorbește despre viața lui Vasile Muraru (I)

 Este o plăcere să vorbești cu maestrul Vasile Muraru despre viața lui Vasile Muraru. Un om excepțional, cu zâmbet larg, care râde din toată inima, care te inundă cu buna sa dispoziție și care a făcut, prin prestația sa scenică sau din fața televizoarelor, zeci de milioane de români fericiți. Alături de regretatul Nae Lăzărescu și mai nou cu Valentina Fătu, maestrul Muraru rămâne un simbol al comediei românești.

Cotidianul online „Cronica Română” prezintă prima parte a interviului cu Vasile Muraru. Reputatul artist vorbește despre viața sa, despre copilărie, despre anii de școală, despre armată, despre primul contact cu teatrul, despre relația specială pe care a avut-o cu fostul său partener de scenă, Nae Lăzărescu, dar și despre modul în care colaborează cu noua sa colegă de scenă, Valentina Fătu.

Cum și când a venit pe lume Vasile Muraru?

M-am născut pe o vreme câinoasă, îmi aduc aminte că era o zăpadă foarte mare. Mama a vrut să mă nască la noi în comună. Nu s-a putut. Așa că au luat un camion și mama a fost dusă la oraș și, într-un târziu, a născut prin cezariană, dar, stupoare, m-am născut mort. Am stat acolo pe masă până când a venit o doamnă doctor, Spânu o chema, și m-a adus pe lume pentru că eu nu vroiam să vin, probabil, pe lumea aceasta și plecasem rapid înapoi.

Și așa au început aventurile lui Vasile Muraru în satul Doina, comuna Girov, din județul Neamț. Până am plecat la liceu aici mi-am petrecut copilăria. D-abia pe la liceu începusem să mai intru prin oraș, pentru că până atunci orașul însemna pentru mine doar Bâlciul de Duminica Mare, unde mergeam cu căruțele sau drumul spre pădure unde, însemna, până la urmă o privire curioasă spre oraș a unui țărănuș, care era urcat ori sus pe lemne, ori pe altceva acolo în căruță, noaptea în zgomotul potcoavelor cailor care se auzeau, probabil, până în centrul orașului Piatra Neamț.

 Ce ne puteți spune despre părinții, bunicii dumneavastră? Ați fost, din câte știu, singur la părinți, deci răsfățatul familiei…

Este adevărat că nu am avut niciun frate sau soră, sunt singur la părinți, părinți extraordinari care s-au cununat de foarte tineri, aveau doar 18 ani. Mama m-a născut la doar 19 ani. Am avut, de asemenea, niște bunici extraordinari, oameni gospodari, care chiar pe vremea comunismului păstrau mândria și dragostea față de muncă și concurența în munca rurală, concurența aceea în sensul bun rămasă din perioada interbelică.

Tot timpul zona de care răspundeau trebuia să fie curată, parcelele care li se atribuiau la Colectiv trebuiau să fie exemplare, nu se concepea să rămâi în urmă cu ceva. Bunicul meu avea o dragoste față de cai ieșită din comun, făcuse cărăușie. Și după ce i-au fost luate animalele rămăsese conducător de atelaj și țin minte că de când a început CAP-ul prin 1962 și până spre Revoluție a avut 26 de mânji pe care i-a crescut cu mare drag.

Mă uitam pe geam dimineața când se crăpa de ziuă cum avea un ritual în privința acestora: îi freca pe urechi, îi mângîia, îi aranja și eu mă uitam surprins pentru că nu înțelegeam de ce face aceste lucruri.

 Copilăria a fost una magică, sunt convins. Cum a fost ea percepută de copilandrul pe atunci Vasile? Mai mult, spuneți-mi câteva cuvinte despre școala primară și gimnazială, despre liceul la care a învățat Vasile Muraru?

Am avut o copilărie extraordinară, o poezie îmbinată cu munca și multă joacă. Făceam toate năzbâtiile posibile, tot ce ne trecea prin cap, ne jucam cu oile, cu vitele, ceea ce  în ziua de astăzi, în lumea satelor, nu se prea mai întâlnește.

Am avut televizor începând cu clasa a VI-a, a VII-a. Școala primară am făcut-o în satul Doina, școala generală în satul Boțești de unde era mama, iar liceul la „Petru Rareș” în Piatra Neamț. Este vorba de un liceu de prestigiu nu numai în Neamț, dar și în zona Moldovei.

În seria mea aveam colegi, cum aș spune cu părinți aflați pe întreaga scară ierarhică, de la femei de serviciu până la primul secretar. Băiatul șefului Securității, băiatul șefului de la Direcția Muncii, băiatul lui X, fata lui Y. Am avut o clasă extraordinară. Și atunci se intra la acest liceu greu, foarte greu, era concurență mare. Spre exemplu, în clasa noastră au fost admiși 35 de elevi într-o serie de cinci clase care avea 180 de elevi.

Când a început școala, toamna, eu care eram mai timid,  nu am auzit numele meu strigat și am rămas în curtea școlii, în careu. Și m-a luat o doamnă care m-a condus la clasa în care urma să învăț.  Apoi aceste clase s-au transformat în unele speciale, cabinete speciale, și am  trecut de la B la E, la o clasă specială de chimie-biologie. Toate colegele mele dădeau la medicină sau la farmacie și au intrat printre primele la Iași, la Timișoara, la Cluj etc. Au intrat la centre universitare mari, cu medii foarte bune, pentru că aveam două profesoare care ne pregăteau foarte bine: doamna Bârlădeanu și doamna Irimia. Eu eram acolo un  fel de umplutură mulți întrebându-se ce caut eu în această clasă.

 Și totuși, de unde a mijit în Vasile Muraru acest microb de artist?

De mic, de foarte mic, am avut, însă, acest microb să devin artist. Pe la cinci, șase ani venea caravana cinematografică și dădea filme la școală. Când am văzut așa ceva mi-am zis: eu ca ăștia trebuie să mă fac! Când am văzut că toată lumea îi admiră, era un basm rusesc, film color, mi-am spus că mă fac artist.

Debutul meu a fost, însă, la finalul celor patru clase când domnul învățător și cu doamna sa, care era învățătoarea mea, au făcut o serbare și s-a jucat piesa „Amintiri din Copilărie”. Eu am jucat Nică a lui Ștefan Apetrei. Apoi, la Boțești, la gimnaziu am mai jucat tot felul de personaje pe la serbările școlare.

O dată cu apariția televizorului am început să imit toate personajele pe care le vedeam. Nu mai știa nimeni cine e Vasile, eu eram, în fiecare zi, câte un alt personaj. Mai ales la nea Marin, când termina monologul puteam să-l încep imediat în clipa următoare. Turuiam non stop. Redam cuvânt cu cuvânt ca un magnetofon.

Ce a observat la mine regretatul Dinu Manolache a fost faptul că eu când imitam personaje pătrundeam în sufletul acestora. Nu imitam doar vocea ci mă implicam total și chiar reușeam în personajul jucat.

Am ajuns apoi la liceu. Tot imitând diferite personaje, un prieten, Mușat, mi-a zis că mă duce la un prieten de-al lui care, la rândul lui, mă va duce la Teatru în Piatra Neamț. Și așa am ajuns la Dinu Manolache. Hai că te duc la Școala Populară mi-a zis acesta. Și m-a trimis la Țîcă Cojocaru care este acum la Odeon și care pe atunci avea elevi în anul II. Școala Populară se făcea pe atunci timp de doi ani. Mi-a zis că el are anul 2 și nu poate să mă primească și m-a dus la Sandu Lazăr care mi-a zis: stai pe lângă noi! Sandu Lazăr era un actor, dar mai ales un mare om de teatru. Cred că nu avea nici Institutul de la București atâția actori talentați câți erau la Piatra Neamț.

Teatrul Tineretului din Piatra Neamț a avut o politică foarte bună în sensul în care aducea regizori, tineri actori. Teatrul fusese înființat de Ion Coman, un om deosebit, care a fost adeptul unei politici de promovare și de lansare a tinerilor talente. În fiecare stagiune se lansau tineri autori, tineri regizori, tineri actori.

Pe la Piatra Neamț au trecut toate generațiile, începând cu cea a lui Florin Piersic și Leopoldina Bălănuță, a debutat, spre exemplu, regizorul Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Penciulescu etc.

S-a pus în scenă „Matca” lui Marin Sorescu. Se spune că a fost pusă în scenă de Marin Sorescu dar nu este așa și spun asta pentru că eram acolo. Liviu Ciulei, marele regizor, era cel care dădea indicații regizorale, în timp ce Sorescu nu vorbea deloc. Era mut, el scria și privea.

 Care a fost, maestre, primul rol important al lui Vasile Muraru?

Primul rol important este mult spus. Silviu Purcărete pe 24 octombrie 1974 a debutat la teatrul din Piatra Neamț cu „Romeo și Julieta” de Shakespeare și mi-au dat și mie un rol acolo și anume să îl dublez  pe valetul Peter eram, practic, ajutorul valetului. Și acolo a fost, spusă, celebra replica a unui mare om de teatru: femeile frumoase pot să le fac talentate, iar tinerii frumoși și înalți pot să îi fac talentați. Asta era politica sa. Și vă dați seama că venind la repetițiile cu Romeo și Julieta mai mânca câte o bomboană și din cauza vârstei a adormit. Între timp intru eu în scenă, Julieta era moartă eu intru cu valetul și atunci, brusc, deschide ochii și l-a chemat pe Purcărete. Julieta este moartă, i-a spus el lui Purcărete, și tu aduci monstrul (adică eu! ) pe scenă să râdă spectatorii!

Și iată cum începusem să cochetez cu teatrul. Mai jucasem în niște spectacole ocazionale în cadrul cărora mă văzuseră și profesorii mei de la liceu. Unii dintre ei îmi spuneau să stau liniștit pentru că eu am drumul meu, unul diferit de chimie și biologie! Așa a fost posibil să termin liceul pentru că altfel, cu profesoarele de chimie și biologie, unele foarte exigente, era greu de făcut acest lucru!

Și am dat la Teatru. Prima dată am picat. Am spus o strofă din „Cetatea Neamțului” de Coșbuc. M-am blocat! Mi-au mulțumit și asta a fost tot!

M-am dus, trist, acasă am mai dat pe la diverse facultăți cu scopul de a scăpa de Armată, am mai muncit pe la CAP și spre șansa mea, Sandu Lăzar vroia să găsească un post de corp ansamblu, adică actori înainte de facultate. Așa se întâmpla pe la teatrele din țară. Erau turnee prin țară de vreo 40 de zile. Și mi-au spus să merg cu ei pentru că vom găsi un post pe la Reșița, Turda, Petroșani. Nu m-am dus.

Când s-au întors mi-au spus să mergem până la Bacău, la Carol Isac, care era unul dintre cei mai mari secretari literari din țară. La ora respectivă, caietele teatrului din Bacău erau, cred, că cele mai complete și complexe. Acolo Nae Cosmescu repeta „O Noapte Furtunoasă”. Unul dintre actorii piesei, cel care îl juca pe Spiridon, avea o relație , să spun așa, mai tensionată cu Cosmescu, și soarta a făcut ca acesta să vină să-i ceară ceva lui Carol Isac, m-a privit și m-a întrebat dacă știu să citesc. I-am răspuns că da, m-a luat cu el și m-a băgat imediat la repetiții. Și așa l-am jucat pe Spiridon într-o„ Noapte Furtunoasă”! Era o distribuție extraordinară. Este adevărat că vedetele erau în București, dar în provincie existau și pe atunci actori de primă mână, unii chiar mai valoroși decât cei din Capitală.

Cei de la București beneficiau ce-i drept de televiziune, de film, de mediatizare mult mai mare decât cei din provincie. Și vorbesc de Constantin Coșea care l-a jucat magistral pe Jupân Dumitrache, de Puiu Bunea în rolul lui Ipingescu, de Ion Drăgoi, de doamna Mușețeanu care era Veta, de Doina Deleanu care era Zița, de Șerban Celea care era Chiriac, actori excepționali.

Și așa a început actorul Vasile Muraru să se lanseze în lumea teatrului…

 Am fost angajat de domnul Coșea ca actor corp-ansamblu cu un salariu de 1465 lei. După vreo lună îmi vine ordinul de încorporare. M-am dus pe la Piatra Neamț, pe la Comisariat, cu tot felul de intervenții, cum era pe atunci, și am aranjat să fac Armata într-un oraș care avea teatru.

Am încercat să găsesc o soluție pe la Teatrul din Timișoara, pe la cel din Botoșani. Marea mea șansă a fost că Nae Cosmescu lucrând pe la Televiziune a vorbit cu Virgil Rugină care făcea emisiunea „De Strajă Patriei” și a aranjat să rămân la Bacău, nedorind să mă schimbe din piesa „O Noapte Furtunoasă”.

La comisariat vine la mine un colonel și întreabă cine este Muraru. Răspund că eu și mă întreabă unde vreau să fac Armata. Am spus că într-un oraș cu teatru. Dar ce Armata este teatru, mi-a replicat. Mi-a dat un plic și mi-a spus să mă prezint la UM 1034 din Bacău. Era într-o zi de duminică și m-am dus imediat. Ulterior am aflat că se vorbise de cazul meu și puteam să mă duc, dacă vroiam, marți, miercuri.

M-am dus întâi pe la teatru, unde aveam și eu o mică cabinuță, și le-am spus colegilor că nu vin la piesa care urma să aibă loc miercuri.

Am intrat apoi pe poarta unității și toți se uitau la mine cum râdeam ca prostul, cum se spune, eu târam de valiza de lemn și zâmbeam cu gura până la urechi.

Cazarea a fost pe sala de sport pe ciment. Erau acolo unguri aduși din Ardeal, țigani, tot felul de nații. Dimineața, la apel, a avenit la mine șeful de Stat Major care mă văzuse în spectacole.

Și m-a dus la comandantul unității și i-a spus că trebuie să mă învoiască pentru spectacole. Comandantul era, însă, un tip mai spre John Wayne și m-a trimis la rachete cu reacție. El m-a dat bine acolo pentru că șeful de stat major vroia să fiu la comanda regimentului. Dacă eram acolo și aveam aplicație nu puteam lipsi. Însă, la rachete cu reacție, din cinci servanți, unul putea să rămână în cazarmă.  Ne-am cazat apoi. Stăteam doi într-un pat, eram stresat, nu mâncam. Instrucția era cruntă. Tot așteptam să fiu chemat pentru spectacolul de miercuri. Nimic. Se face miercuri, vine ora două și eram convins că pierd spectacolul.

Când vine cineva și întreabă: cine este Muraru? Eu! Hai la șeful de stat major. Acolo mi se spune că am un bilet de voie să mă duc să joc și apoi să vin înapoi fără să creez probleme. Am jucat miercuri seara, am jucat joi seară și a treia seară, vineri, trebuia să plecăm în deplasare la Onești cu piesa.

M-am dus la șeful de stat major care mi-a spus că nu se poate să plec pentru că nu am jurământul depus. Doar comandantul îți putea dă voie. Mă duc la comandant, pe holuri pe acolo, era plin de colonei. Intru la el mă prezint. Îmi trage o urecheală zdravănă că nu am bătut la ușă, că nu m-am prezentat „soldat Vasile Muraru”, și mi-a spus că „aici este Armată, nu joacă”. Până la urmă mi-a dat un bilet de voie și am revenit în unitate pe la unu noaptea. Teatrul a intervenit pe la partid, iar partidul a dat ordin să fiu lăsat să plec. Cine se putea opune pe atunci Partidului?

De altfel, comandantul unității și-a schimbat vocea și mi-a spus că să anunț înainte când mai joc, pentru că el vrea să existe o colaborare.

Și uite așa reveneam în unitate pe la unu noaptea, iar la cinci și jumătate se dădea deșteptarea și dădeam cu cârpa printre paturi, aveam, cum se spune, primele lecții de conducere..

Cu timpul am trecut la magazie toți mă stimau și spuneau artistul, artistul!

Un interviu realizat de Iulian Badea

Partea a doua a interviului cu maestrul Vasile Muraru va fi publicat joi, 23 iunie.