Puiu Șerban, regizorul care “își iubește la nebunie” țara : “Oamenii vor să vadă actori de clasă, care spun o poveste și interacționează cu ei!”

Cotidianul online Cronica Română publică astăzi partea a doua a unui amplu interviu cu regizorul Puiu Șerban. O discuție interesantă, incisivă, cu cărțile pe față – Puiu Șerban fiind un interlocutor mai mult decât deschis și agreabil, în care reputatul regizor atinge teme de actualitate, cu care se confruntă teatrul românesc și nu numai. Proiectul de suflet rămâne, potrivit lui Puiu Șerban, Teatrul Elisabeta, căruia i-a dedicat ultimii șase ani de viață!

Nu în ultimul rând, cunoscutul regizor vorbește despre provocările care se întind în fața studenților, dar și a tinerilor absolvenți din domeniu, despre lipsa unui proiect de țară unitar, dar și despre disensiunile existente în cadrul breslei din care face parte.

Care sunt principiile de viață ale regizorului, profesorului și omului Puiu Șerban?

Încerc să-mi păstrez coerența și reperele. Am optat pentru modelele vechi, în sensul în care îmi plac filozofia, gândirea structurată, și nu cred că o comunitate poate exista fără un scop bine definit, fie că vorbim de o comunitate mare, cum este națiunea, sau de una mai mică, precum un teatru. Acest scop trebuie urmărit cu inteligență, în mod consecvent, și tocmai din cauza sau, mai corect, datorită acestor principii, de la care nu fac rabat, sunt etichetat, de multe ori, ca fiind de modă veche sau chiar un dictator. Nu pot să îmi fac treaba în alt mod și nu am abdicat vreo secundă de la modelele culturale în care m-au crescut părinții mei. Și asta este principala decizie care mă menține, dacă pot spune așa, sănătos din punct de vedere spiritual.

Repet, nu fac niciun fel de rabat de la aceste modele culturale în care m-au crescut și educat părinții și profesorii mei, modele care nu au nicio legătură cu comunismul, au însă o strânsă legătură cu țara mea, cu religia mea, cu grilele culturale majore ale țării mele. Și aici nu mă refer, în niciun caz, la modelele/grilele conjuncturale comuniste. Mă refer, însă, și iau ca reper grilele noastre patriarhale, așa cum sunt ele bune sau rele. Iar eu îmi iubesc la nebunie țara în care trăiesc, așa cum este ea, cu bune și cu rele.

„Voi rămâne consecvent față de ceea ce am învățat de la mari profesioniști români”

Vorbiți-mi, vă rog, despre activitatea regizorală a lui Puiu Șerban. Dați-mi câteva repere ale activității profesionale a regizorului Puiu Șerban…

Activitatea mea profesională este împărțită în două părți. Și pot spune, de la început, că decizia mea profesională este de a face teatru așa cum am învățat de la profesorii mei. Și aici, o voi repeta la nesfârșit, nu voi face rabat de la modelele europene de făcut teatru, mai ales că, în România, se importă un tip de teatru care s-a realizat prin anii 60-70. Profesorul meu de Regie a fost Valeriu Moisescu, la Actorie, l-am avut pe Ion Cojar, iar în prima parte a facultății, i-am avut ca profesori pe Olga Tudorache și pe Adrian Pintea. Eu voi rămâne, așadar, consecvent față de ceea ce am învățat de la acești mari profesioniști români. Mai mult, înainte de a intra la facultate, am fost asistentul lui Liviu Ciulei pe care îl consider un fel de profesor al meu, cu toate că eram prea mic atunci ca să înțeleg cât de complexe erau învățăturile lui.

Astăzi, când îmi fac profesia, atât el, cât și Valeriu Moisescu și Ion Cojar, pot spune că mă însoțesc. Cu riscul de a fi luat în râs, bagatelizat, de a fi catalogat drept demodat, eu voi rămâne consecvent teatrului pe care îl făceau ei. Cred în teatrul de actori, teatrul de poveste, teatrul în care regizorul se plasează pe traseul unei viziuni regizorale coerente, pe text. Nu îmi place teatrul de experiment, de avangardă, deși îi înțeleg utilitatea. Sub nicio formă, însă, nu îl accept ca teatru de mainstream, pentru marele public, și nu cred că acest tip de teatru poate crea mari actori. Marii actori se creează la teatrul de text, la teatrul de public, unde intersecția cu publicul este reală, nu ca în cazul teatrului de nișă.

Despre ce spectacole regizate, de-a lungul anilor, de Puiu Șerban, și care au rămas în memoria spectatorului și au avut sute de reprezentații, în toată țara, putem vorbi?

Sunt multe spectacole, în toată țara, care au avut sute de reprezentații, mai ales că eu sunt un regizor al comediei. De exemplu, la Sibiu, Noaptea furtunoasă de la Teatrul Național “Radu Stanca” se joacă de 15 ani. La Teatrul Elisabeta, se joacă „Boeing, Boeing”, “Dezbracă-te, vreau să-ți vorbesc!”, “Capcană pentru un bărbat căsătorit”, “Încă nu, dar o să fie”, “Încurcătură la nivel înalt”, “Las’ că știm noi!”, piesa Taniei Popa, “Ghici cine te sună”, o comedie cu mesaj, “Lună de miere cu piper”, “Întreaga mea lume”, o comedie dramatică, foarte interesantă, în care se regăsesc toți studenții mei care au terminat în generația trecută și care joacă, alături de asistenta lor, Raluca Ghervan, “Puricele”, în care Lucian Ghimiș face un recital actoricesc extraordinar, capodopere ale comediei mondiale pe care eu le-am adaptat, reinterpretat, și le-am jucat cu actori excepționali. Am regizat peste 35 de spectacole care au adus, în săli, sute de mii de spectactori și am imensa bucurie de a vă spune că spectacolele regizate de mine, în 25 de ani, cu puține excepții, se joacă și acum. La Brașov, am spectacole care se joacă de peste zece ani. “D-ale Carnavalului”, care a avut poate sute de reprezentații la Teatrul din Brașov, se juca și astăzi dar, din păcate, trupa s-a dezmembrat, unii actori au plecat, colaboratorii au crescut și ei..  Am discutat, de altfel, cu unul din directorii Teatrului, în sensul reluării acestui spectacol foarte iubit de publicul brașovean. Revenind la Sibiu, vă pot spune că, din cele 11-12 spectacole care se joacă acolo, niciunul nu a fost scos din repertoriu.

“Vreau ca actorul să creadă în mine și să fie la fel de loial precum marii actori care fost loiali regizorilor din epoca lor”

Ce așteptări are regizorul Puiu Șerban de la un actor?

Să se lase format de mine, în sensul marii performanțe, așa cum era aceasta înțeleasă pe vremuri. Nu sunt prea mare iubitor de actori contemporani, care sunt mai mult liberi profesioniști, și prefer actorul de tip Victor Rebengiuc, George Constantin etc. Acestea sunt așteptările mele. Vreau ca actorul să creadă în mine și să fie la fel de loial precum marii actori pe care i-am enumerat, care fost loiali regizorilor din epoca lor. Și, nu în ultimul rând, să muncească cinstit la rolurile pe care le au și să respecte, astfel, spectatorul român.

“Am o foarte mare satisfacție când văd că am studenți care au devenit, deja, actori buni”

Care este cea mai mare realizare a regizorului Puiu Șerban și, bineînțeles, care a fost cea mai mare dezamăgire?

Am mai multe mari satisfacții. O foarte mare satisfacție o am când, în calitate de profesor la Teatru, văd că am studenți care au devenit, deja, actori buni. Nu pot să spun, încă, actori importanți, tocmai din cauza faptului că nu se întâmplă, deocamdată, nimic important în teatru, care să-i lanseze și să-i transforme în actorii minunați pe care îi doresc eu. Am cel puțin 30-40 de actori care joacă, cu succes, astăzi. Două generații întregi. Letiția Vlădescu, spre exemplu. Anca Dinicu, Dana Marineci, Ionuț Vișan, Silviu Debu, Vasile Flutur – un actor interesant care își face, acum, cariera în America, Andrei Huțuleac. Astăzi, tânara generație vine în forță. Alexandru Prica, Vlad Lință – care este un tânăr actor care promite foarte mult, cu roluri foarte apreciate, și care are nevoie și de regizori care să-l împlinească din punctul de vedere al profesiei de actor. Vlad Lință este un actor de foarte mare farmec și este un actor care are un mare viitor. Dar, atenție, un actor nu se poate forma în condiții întâmplătoare. Știți cum este cu talentul actorului? Este asemeni unei resurse naturale. Dacă nu ai tehnologia necesară să transformi resursa naturală în produs finit, nu ai realizat nimic. Și pentru asta, îți trebuie industria teatrului, a filmului, a televiziunii autentice, nu de proastă calitate, și, toate coroborate, creează, prin (toți) regizorii cu care lucrezi, la sfârșit, dintr-o bucată de carbune, un diamant șlefuit.

Din păcate, astăzi, la noi, în televiziunile comerciale, numim actori și actrițe oameni care nu numai că nu au călcat vreodată pe la școală, dar nu știu nimic despre această profesie. Și cei care “păstoresc”, dacă pot spune așa, televiziunile comerciale nu fac ceea ce făcea Televiziunea Română, pe vremuri, care îi avea pe Vornicu, pe Bocăneț, și care creștea mari actori: Dem Rădulescu, Toma Caragiu, Marin Moraru. Astăzi, sunt luate, practic, de pe stradă, tot felul de așa-zise vedete  și făcute actrițe. De Niro este vedetă. Al Pacino este vedetă. Nu orice pițipoancă luată de pe stradă și transformată, peste noapte, în vedetă, pentru că s-a bătut cu soțul său sau cu amantul. Și după aceea, se creează o telenovelă în jurul său, regizată prost, și, iată, cum ajunge, peste noapte, “mare actriță”. Mai mult, o mai pun să și cânte, pe un calculator, într-un studio, și ajunge și “mare cântăreață”. Vedeta autentică este, însă, un pol de cultură. Rebengiuc, Marin Moraru, Horațiu Mălăele sunt vedete…

“Este pervertit însuși termenul de vedetă”

Iar această situație duce la pervertirea valorilor unui tânăr actor, care începe să se raporteze la alte repere…

Asta este uriașa intoxicare. Este pervertit însuși termenul de vedetă. Așa cum v-am spus, vedete sunt Rebengiuc, Mariana Mihuț, Horațiu Mălăele, în niciun caz Vulpița, sau Georgica sau Ionica nu sunt vedete. Nici măcar amatori nu sunt! Amatori erau, și au recunoscut acest lucru, cei de la Divertis sau din Vacanța Mare. Pentru că ei s-au definit în funcție de profesioniști! Cei de astăzi, sunt niște impostori … Toni Grecu este un amator care s-a perfecționat în timp. Ioan Gyuri Pascu era un amator, unul de geniu, ce-i drept! Nu au făcut școală în domeniu, nu au lucrat cu mari regizori, dar talentul lor este unul de necontestat! Și așa putem defini și vedeta, și amatorul, dar și impostorul! Aceste dudui siliconate, acești băieți tatuați nu reprezintă nimic! Sunt niște țoape care-și exhibă un comportament discutabil.

“11 spectacole-regizate la Teatrul Elisabeta”

Teatrul Elisabeta rămâne un mare pariu câștigat de regizorul Puiu Șerban. Câte piese regizate de dvs se joacă, astăzi, la Teatrul Elisabeta?

Este adevărat. Marea realizare a regizorului Puiu Șerban este, însă, Teatrul Elisabeta, care a devenit un proiect de viață și unde, împreună cu Mihaela Drăgan și Patrik Paraschiv, în echipa managerială, am pornit, un teatru, de la zero. Proiectul a demarat în urmă cu aproape șase ani și, cu principiile astea învechite pe care unii spun că le am, am reușit să conving niște actori de geniu să vină alături de noi și, de la zero, așa cum debutează un proiect privat și capitalist adevărat, am ajuns la un bazin propriu de spectatori de circa 35.000. Avem, deja, un public constant, avem actori care se reliefează la noi în teatru și pe care, deși nu sunt angajați ai Teatrului nostru, lucrând pe proiect, lumea îi recunoaște ca fiind actori ai Teatrului Elisabeta. Și este o mare bucurie pentru că acest lucru arată, vă repet, că principiile învechite, după care eu mă ghidez, sunt funcționale.

Dacă perseverezi, dacă îți urmezi crezul profesional și institui o doctrină de funcționare cu reguli clare (uneori, actorii se mai supăra pe mine pentru că sunt mai sever) de la care nu fac rabat, până la urmă, ne adaptăm unii la alții. Și sunt actori despre care pot să spun, cu mândrie, că și-au desăvârșit talentul și prin faptul că au jucat la Teatrul Elisabeta.

La Teatrul Elisabeta, avem 11 spectacole regizate de mine, cu preponderență comedie dar, ca politică managerială, încercăm să ne îndreptăm și spre altă categorie de public. „Boeing, Boeing”, “Dezbracă-te, vreau să-ți vorbesc!”, “Capcană pentru un bărbat căsătorit”, “Încă nu, dar o să fie”, “Încurcătură la nivel înalt”, “Las’ că știm noi!”, “Ghici cine te sună”, “Lună de miere cu piper”, “Întreaga mea lume”, “Puricele”, se numără, așa cum v-am spus mai sus, printre acestea.

Eu respect foarte mult publicul în general, iar pe cel de comedie îl iubesc enorm. Deja, acest public ne cere să abordăm și spectacole mai complexe. Am lăsat-o, spre exemplu, pe Tania Popa, o actriță foarte bună de la TNB, dar care joacă foarte mult și la Teatrul Elisabeta și care a fost colegă cu mine de facultate, să facă regia unui text. Text care este tot o comedie, dar o comedie contemporană, cu mesaj. Este foarte interesantă. De asemenea, eu am realizat regia unui spectacol care este mai mult dramă decât comedie și de unde spectatorii, după ce râd tot spectacolul, pleacă plângând. Începem să ne diversificăm paleta, ca interpretare, și să trecem de la comedie, în sensul propriu al cuvântului, la alte forme. Vreau însă să spun că Teatrul Elisabeta va rămâne, însă, fidel, mult timp, teatrului de comedie. Vom face, însă, și comedii mai complexe, dar și drame.

“Publicul nu este o masă amorfă!”

Teatrul Elisabeta, ca și proiect privat, depinde de succesul spectacolelor care se joacă aici. Până la urmă, domnule Puiu Șerban, spectatorii sunt cei care țin în viață sau nu un asemenea proiect cultural…

Teatrul Elisabeta, fiind un proiect privat, răspunde chemării publicului. Suntem dependenți de asta. Publicul nu este o masă amorfă, cum o consideră Ministerul Culturii sau televiziunile comerciale.

Acest tip de televiziuni motivează derapajul de la cultura adevărată, prin explicația potrivit căreia  “asta se cere”. Este o minciună uriașă! Publicul cere ce îi oferi! Spre exemplu, când Televiziunea Română reia filmele vechi românești, cu mari actori, audiența este uriașă. Prestația actorilor joacă un rol crucial pentru audiență. Publicul cere actori buni. Știți de ce câștigă Teatrul Elisabeta? Pentru că, așa cum v-am spus, noi facem teatru de text, cu actori. Și publicul vrea actori buni. Lumea este sătulă de femei goale, de teatru cu minorități, de teatru avangardisto-expresionisto-dansant, de scandaluri. Oamenii vor să vadă actori de clasă, o poveste, să râdă sau să plângă.

Și atunci, intervine minciuna, manipularea televiziunilor comerciale. Pentru că asistăm la un mecanism foarte pervers, în contextul în care televiziunile comerciale sunt incapabile să creeze o grilă sănătoasă, care să fie și vandabilă. Al doilea motiv pentru care refuză să facă acest lucru este simplu: în momentul în care o iei pe Vulpița sau Georgica, “din șanț”, și o faci vedetă, ea este dependentă de tine, ca televiziune. Dacă vă întreb cine erau așa-zisele vedete de acum cinci ani, mulți ar ridica din umeri. Iau tot felul de persoane, care nu au școală, nu au niciun fel de pregătire și care nu au niciun fel de conduită și deontologie profesională, și care, automat, le devin obediente total. Dacă, în schimb, ar lua profesioniști, de la Teatrul Elisabeta, care sunt actori care trăiesc, deja, din profesia lor, intervine o mare problemă pentru aceste televiziuni. Este vorba de demnitate, de respect față de profesia ta și față de tine însuți.

Cei care conduc televiziunile comerciale au profilul activistului de partid… exact același tip de conducere. Cum se conduce? Cu heirupism, cu bătutul cu pumnul în masă, cu comparația cu celălalt… Mai mult, există o ură, greu explicabilă, față de profesionistul din teatru și film. Dar știți care este gândirea lor? Ca să poată să o gireze pe Georgica sau Ionica, venită, așa cum am spus, din șanț, cooptează un actor profesionist, cu o carieră impresionantă în spate, și profesionistul transferă, din uriașa sa credibilitate, și așa-zisei vedete promovate de televiziuni. Vă dau cazuri în care, în niște seriale/telenovele odioase, erau cooptați Dinică, Moraru, Mălăele, pentru a juca împreună cu “nimeni”, în drum, până la urmă. Brusc, în sezonul următor, profesioniștii dispăreau, iar Georgica, Ionica sau Vasilica rămâneau în serial. Apoi erau aduși alți profesioniști, lângă acestea, cu scopul evident de a gira, în continuare, impostura. Din păcate, aceste personaje jalnice nu se vor profesionaliza niciodată pentru că nu au școală, nu au ABC-ul de bază al profesiei. Mai mult, interacțiunea cu publicul lipsește cu desăvârșire.

Spre exemplu, la noi, la Teatrul Elisabeta, spectatorii ne dau imediat feedback. Eu primesc pe facebook-ul Teatrului, imediat după fiecare spectacol, punctele de vedere, impresiile, opinile și sugestiile spectatorilor. Chiar, astăzi, a fost adus la casierie un bilet în care cineva cerea și spectacole mai complexe. Spre exemplu, se dorește ca Lucian Ghimiș să fie văzut într-o “piesă mai serioasă”. Dacă vor mai veni solicitări în acest sens, este evident că avem un segment de public care dorește un asemenea fel de spectacol.

Publicul românesc nu este format, în niciun caz, din tâmpiți, așa cum vor să inducă televiziunile comerciale. Și, cu mândrie, vă spune acest lucru un om ca mine, care a fost și a lucrat în străinătate. Din păcate, unii își doresc ca publicul românesc să joace rolul de turmă, ca să poată fi direcționat, după bunul plac al unora, într-o parte sau alta.

Iar acest lucru, din punctul de vedere al regizorului și profesorului Puiu Șerban, este de neacceptat!

Un interviu realizat de Iulian Badea