Eugen Cristea îşi dezvăluie secretele

Bucureștiul este un oraș aparte, iar străinii au ce vedea, declară actorul Eugen Cristea, într-un interviu acordat Agerpres, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”.

Actorul a vorbit despre Bucureștiul copilăriei sale și a depănat amintiri pe aleile parcului Cișmigiu, unul dintre locurile lui preferate din Capitală. ”Pentru că suntem aici, îmi amintesc cu mare plăcere de plimbările pe care le făceam cu părinții mei în Cișmigiu. (…) Cișmigiu era, ca și acum, o oază de liniște, de frumusețe, de pace, poate de mai multă liniște decât acum, dar impresia mea despre Bucureștiul acelor ani este a unui oraș liniștit, frumos, cald și, uneori, aproape patriarhal, cel puțin așa îl percep acum din perspectiva timpului îndelungat care s-a scurs de când m-am născut”, spune acesta.
AGERPRES: Sunteți născut în București. Ce înseamnă acest oraș pentru dumneavoastră?
Eugen Cristea: Sunt născut în București, adică sunt un copil de asfalt, cum se spune. Înseamnă, în primul rând, că m-am născut în București și că încerc să locuiesc în continuare în acest oraș, în această metropolă, aș îndrăzni să-i spun eu pe alocuri. Până la urmă pot să spun că sunt mândru că sunt bucureștean.
AGERPRES: Cum era orașul în vremea copilăriei dumneavoastră și cum vi se pare că arată astăzi?
Eugen Cristea: În vremea copilăriei mi se părea, fără să folosesc, cred eu, un cuvânt mare, mi se părea absolut mirific. Sigur că-l priveam și din altă perspectivă, de la câteva zeci de centimetri distanță față de asfalt. Aici, unde ne aflăm, în Cișmigiu, obișnuiam să mă plimb destul de des, pentru că practic m-am născut, hai să zic două sau trei stații mai încolo, undeva lângă Mântuleasa, lângă strada Mântuleasa, celebră și datorită marelui nostru scriitor Mircea Eliade. Strada se numea C.F. Robescu și locuința unde m-am născut eu era situată exact lângă biserica Sf. Mina. Acum e dărâmată. Erau două-trei case destul de mari, nu dintre cele mai arătoase ale vechiului București, dar, vorba aceea, erau în plin centru, aproape de Sf. Gheorghe, aproape de Piața Unirii și multe alte puncte importante ale orașului. Cișmigiu era, ca și acum, o oază de liniște, de frumusețe, de pace, poate de mai multă liniște decât acum, dar impresia mea despre Bucureștiul acelor ani este a unui oraș liniștit, frumos, cald și uneori aproape patriarhal, cel puțin așa îl percep acum din perspectiva timpului îndelungat care s-a scurs de când m-am născut.

AGERPRES: Ce vă place cel mai mult la București?
Eugen Cristea: Cel mai mult îmi plac clădirile vechi, care, din păcate, nu sunt chiar toate puse în valoare și aici mi-aș îngădui să fac o glumă care nu-mi aparține, pe care o citez dintr-un prieten cu care am fost într-un grup și am vizitat Grecia de mai multe ori și spunea: „Uită-te la ăștia, au trei pietre, două cărămizi și trei coloane și pe trei coloane pun 500 de reflectoare, pe două pietre și pe două cărămizi pun 400 de lumini de dimineața până noaptea, de noaptea până dimineața”. E vorba deci de știința de a pune, într-un fel, în valoare arhitectura respectivă, amintirile respective, până la urmă istoria respectivă.
Noi avem niște clădiri foarte frumoase în București, îmi vine și greu să le enumăr și probabil aș plictisi dacă aș face lucrul ăsta, dar cele care sunt puse cu adevărat în valoare fac din București o capitală care cu adevărat merită vizitată și admirată în cele mai mici amănunte. Ce mă deranjează însă (…) foarte mult, și o spun cu mare durere, atitudinea oamenilor. În primul rând lipsa de civilizație care se traduce printr-un total dezinteres manifestat față de curățenia orașului. Noaptea, când ies cu cățelușul la plimbare pe Calea Moșilor, mă îngrozesc de cât muncesc măturătorii, cei care se ocupă cu curățenia orașului, muncesc din greu. Oare este atât de complicat să arunci la coș o sticlă de plastic, e atât de complicat să-ți stingi țigara pe margine și să o pui, stinsă, desigur, în coșul de gunoi? Oare e frumos să arunci din goana mașinilor ultratunate coji de banane sau ambalaje de la napolitane sau de la covrigei? Lucrul acesta mă deranjează foarte mult.
Am întâlnit oameni pe stradă care sunt uluiți de faptul că eu am în permanență pungi asupra mea și strâng murdăria lăsată de cățel. Unii râd, unii sunt uluiți. Am avut chiar în urmă cu câteva seri o surpriză foarte plăcută, a venit un tânăr la mine și mi-a zis: „Domne, nu credeam că mai există oameni ca dumneavoastră”. Dacă aș putea aș strânge după toți, poate îmi fac o firmă din asta de curățat după căței. Această neglijență, care este caracteristică nu numai bucureșteanului, ci și românului, mai ales în ultimii ani, mă deranjează foarte mult și mă face ca dincolo de dragostea pentru oraș să am și un sentiment de ușoară tristețe și îndepărtare de a mă mai plimba pe străzile lui, de altfel foarte frumoase. Sunt zone în București, așa cum spuneam, pe care le iubesc foarte mult, parcurile sunt foarte frumoase, cele mai multe sunt destul de bine îngrijite, dar dincolo de asta trebuie fiecare dintre noi, și nu fac, Doamne ferește, nici propagandă, nici nu încerc să fac educație, că poate e târziu pentru cei mai mulți, dar trebuie să avem mai multă grijă, pentru că este al nostru și trebuie să-l considerăm al nostru și să-l iubim, exact ca și cum este al nostru.
AGERPRES: V-ați gândit vreodată să vă mutați din București?
Eugen Cristea: Da, m-am gândit, mai ales în urmă cu câțiva ani. (…) Fac o paranteză, deși pe calculator, pe telefon, pe computer, îmi plac foarte mult jocurile hai să le zicem violente, deci jocurile cu împușcături, cu omorât monștri și altele, la cele de strategie și de inteligență nu mă bag pentru că nu mă duce mintea, numai cu astea mă descurc mai mult, pe cât iubesc aceste jocuri, pe atât nu suport, în viața de zi cu zi, violența și mă deranjează violența din București. Să nu credeți că mă deranjează faptul că nu mi se acordă prioritate la trecerea de pietoni și că trebuie să mă uit de 40 de ori în dreapta și de 40 de ori în stânga până să îndrăznesc să fac un prim pas timid către trotuarul de vizavi. Nu, nu asta, e vorba de cum vorbesc oamenii. Eu stau în apropierea multor licee și șirurile de liceeni se varsă pe sub geamul meu, eu locuind din păcate, la parter, și nu vreți să știți ce îmi aud urechile sau ce îmi văd ochii. Este o violență în limbaj, o violență în exprimare, o violență în comportament, au bucuria de a da cu piciorul în coșurile de gunoi — nu neapărat liceenii—, au bucuria de a fura coșurile de gunoi mari, pubelele de la blocuri — toate astea îmi lasă un gust amar și acest gust amar s-a accentuat, vă spuneam la început, în urmă cu câțiva ani, când am spus ‘lichidăm totul, lichidăm cele două garsoniere pe care le avem și mergem undeva la țară’. Pe de altă parte m-am gândit, fiind un om activ și pe măsură ce înaintez în vârstă, cu mândrie îndrăznesc eu să spun, vreau să fiu și mai activ, cred că m-aș plictisi undeva, în provincie. Vă spun exact și unde aș fi vrut, la Breaza aș fi vrut, însă oamenii de acolo n-ar coborî sub 75.000 de euro vânzarea unei case nici dacă i-ai arde cu fierul roșu, așa că deocamdată rămân aici pe plaiurile bucureștene.
AGERPRES: Profesia v-a purtat prin multe orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas la inimă?
Eugen Cristea: Întotdeauna răspund același lucru: două orașe mi-au rămas la inimă. Dar să mă înțelegeți exact, ele sunt situate clar pe locul unu și doi sau mai bine zis sunt ex aequo, pe locul unu-doi, doi-unu. Este vorba de New York și de Veneția.

AGERPRES: De ce?
Eugen Cristea: New York-ul mi-a plăcut pentru că, aici citez din regretata noastră interpretă de muzică lăutărească, doamna Romica Puceanu, cu care mă aflam cândva la o masă, venise dintr-o călătorie din America, a stat mai mult la New York și am întrebat-o: ”Doamna Romica, dumneavoastră ați putea să-mi descrieți New York-ul, de ce v-a plăcut dumneavoastră New York-ul?” și mi-a spus: ”Dragă, New York-ul e New York!”. Mi-a plăcut foarte mult răspunsul și același răspuns vi-l dau, citând din doamna Romica Puceanu: New York e New York. Este un oraș foarte frumos, este un oraș așezat foarte frumos, absolut toată lumea zâmbește pe stradă. Nu m-a atacat nimeni. Am umblat și noaptea, și pe la ora 12,00 noaptea, douăsprezece și un sfert în metrou, îmi aduc aminte. Este o lume cu totul aparte și New York-ul este un oraș cu totul aparte. Faptul că mergi pe stradă și stai cu capul dat pe spate admirând zgârie norii și clădirile care mai de care mai frumoase, începând de la Empire State Building, eu am reușit totuși să și urc în celebrele turnuri gemene la ultimul etaj, am și câteva imagini de acolo, și New York-ul are o căldură aparte. New York-ul mi-a mai plăcut și pentru faptul că am reușit să ajung la câteva concerte ale unor trupe din East Village, unde am asistat la niște concerte cu totul și cu totul speciale în pub-urile de acolo, în barurile de acolo.
Apoi, Veneția. Veneția îmi place pentru că este un oraș — asta îmi aparține mie expresia — Veneția este un oraș care nu există. Adică este atât de frumos, atât de ciudat, atât de plăcut, atât de cald, atât de primitor, atât de interesant, încât practic nici nu poți să-l descrii. Pot să mă laud că alături de soția mea și de mulți alți prieteni am bătut Veneția, nici nu știu cum să spun, bucățică cu bucățică sau cănăluș cu cănăluș — îmi plac foarte mult diminutivele. Am mers și pe acele străzi pe care de abia încapi, în care, între geamuri, nu încape, eventual, decât o pereche de chiloți și una de șosete, atât de înguste sunt.
Pe urmă, firește, de-a lungul nenumăratelor călătorii pe care bunul Dumnezeu m-a ajutat să le fac pe mapamond, pot să vă spun că au început să urce puternic în topul personal orașe precum Chicago, Miami, de unde m-am întors de curând, San Francisco, din Europa nu vă mai spun, poate vă pare ciudat, sunt îndrăgostit de Berlin, oraș pe care soția mea l-a poreclit „Orașul de fier”, și într-adevăr este oraș de fier și cred că s-a gândit când a spus așa și la disciplina care domnește acolo, pentru că (…) vreau să spun că eu m-am simțit foarte bine în Germania, în Elveția, în Anglia, în Austria, aceste țări unde domnesc ordinea și disciplina, cum îmi place mie să spun, citându-i: ordnung und disziplin. Vedeți dumneavoastră, și aici revin la București, acolo nu merge, cum să vă spun eu, cu ocaua mică, ca să revin un pic la istorie, adică nu merge să te duci la o parcare și să spui: ”băi, mânca-ți-aș, îți dau și eu zece lei și îmi ții și mie mașina aici”. ”Da, dar sunt locurile pentru handicapați”. ”Nu contează, ia banii!”. Acolo nu există, nu stă de vorbă cu tine. Am fost la câteva mall-uri din San Francisco și nu numai, vorbesc despre vizitele recente, erau mașini una lângă alta, pe toate etajele, de locurile pentru handicapați nu se atingea nimeni. Nu că merge să te duci, pentru că nici nu ai cu cine să vorbești acolo, totul este automat. Bagi cartela, plătești, ai luat restul, ai luat biletul, ai plecat. Acolo nu merge să încerci. Ai pus mașina acolo, 300 de dolari, ce să mai stai. Eu nu înțeleg de ce nu se face aici. O să-mi zică — bă, ăsta-i comunist. Nu se poate fără ordine și disciplină. Gândiți-vă cum ar merge țara asta, cum ar arăta orașul București dacă ar fi într-adevăr ordine și disciplină! Dar, cum am spus, asta ține de fiecare dintre noi. Uitați, acum mă deranjează că acolo este aruncată o poleială de la o ciocolată. Mă deranjează. Probabil după ce terminăm filmarea o să o iau și am s-o duc la coș. Dar câți fac treaba asta?
Deci am zis — New York, Veneția și toate celelalte.
AGERPRES: Ce v-ar plăcea să se schimbe la București în următorii ani?
Eugen Cristea: Domne, aici o să-mi urc în cap, dar puțin îmi pasă, pe ăștia cu mașini. S-au înmulțit mașinile, orașul n-a fost prevăzut pentru așa ceva, să nu uităm că era un oraș pentru căruțe, nu, când a fost întemeiat. Încăpeau două căruțe, una încolo, una încoace. Dar această explozie de cumpărat automobile și, bineînțeles, că asta iar ține… da, iar o să spuneți că dau lecții și fac comentarii ciudate. Vedeți dumneavoastră, românul are în el chestia asta care a apărut în ultimii ani, eu nu cred că acest popor a avut-o până acum: dacă își construiește unul, firește, nu pe corect, pentru că eu nu cred în chestia asta, dacă își construiește unul o vilă cu 26 de camere, ăla care își construiește alături de el trebuie să-și facă cu 28 sau cu 30 de camere, chit că nu intră decât în două.
Mă uitam, de exemplu, în America. Sunt case mai mult sau mai puțin standard, cu o intrare, cu garaj, din garaj intri direct în casă, frumos, urci la etaj, cele două sau trei dormitoare pe care le au…, dar nu am simțit la nimeni dorința asta de a ieși în față prin fițăraie. Ei au mașini absolut normale, ca dovadă că sunt uluiți de faptul că în România, în București, în România în general, ultimul tip de mașină de nu știu care, care are 400 de metri lungime și un motor de un miliard de cai putere, cinci-șase exemplare — că altfel nu pot să le spun — sunt comandate în România sau în București. E o chestie pe care trebuie să o învățăm, e o chestie care ține și de fiecare (…), dar de fiecare cu sine. Noi nu mai ținem seama de omul de lângă noi și eu asta aș vrea: în București să se țină seama de omul de lângă noi. Adică, te duci, ieși cu mașina, cu hărăbaia ta… (…), dar lasă-mă și pe mine să merg cu bicicleta, lasă-mă și pe mine să știu că traversez în siguranță — vedeți, ca pieton, recurg în permanență la această expresie de a mă lăsa să traversez în siguranță.
Deci, ce-mi doresc de la București? Mai multă educație, mai multă civilizație, era să spun și mai multă cultură, dar nu, cultură se face în București și se face foarte bine și la toate nivelurile. Mă bucură aceste spectacole care se fac în aer liber, cum face Opera Națională, cum se petrec evenimente extraordinar de impresionante la Festivalul Enescu, și atâtea, și atâtea, teatrul care merge către spectatori, vezi Teatrul Masca ce joacă în toate parcurile și care este un exemplu de teatru al cetății, de a atrage lumea, pentru că publicul românesc, publicul în general, este un public avizat și educat. Dar probabil că publicul avizat și educat nu umblă cu mașini d-alea și nu face mârlănii.

AGERPRES: De ce ar iubi străinii Bucureștiul?
Eugen Cristea: Pentru că este un oraș aparte și au ce vedea. Vedeți, pe mine mă bucură foarte mult că există acele trasee care se fac, nu știu cum se numesc în București, city sightseeing se numesc în străinătate. Am înțeles că este 25 de lei biletul și se face un tur al monumentelor, al locurilor importante și spectaculoase din București. Este un punct de atracție. Cel mai mare punct de atracție, după părerea mea, îl reprezintă, și nu o spun pentru că am imens de mulți prieteni acolo, este Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”, care este într-adevăr unicat. Practic, din punctul meu de vedere, nu trece lună să nu fac măcar o vizită la Muzeul Satului.
Eu am avut niște prieteni din Franța, din Anglia, din America, pe care — pentru că știi, te trezești (…) că te întrebi „ce-i arăt eu ăstuia în București?” și de fiecare dată primul gând a fost Muzeul Satului care, repet, este o oază de frumusețe, de istorie, de tradiție, de respect al tradiției și de spectaculozitate fără seamăn.
Iarăși îmi voi urca mulți cititori și privitori în cap, mie îmi place foarte mult Casa Poporului, pentru că eu am avut și ocazia să o vizitez, am avut și câteva acțiuni, prezentări, concerte în interior și mi-a plăcut foarte mult. Îmi amintesc, de exemplu, când am fost la concert la AC/DC, și era un spațiu care se deschide. Am foarte mulți prieteni care au muncit acolo și nu au muncit degeaba pentru că e o clădire impresionantă și este de asemenea un punct de atracție. Ateneul și atâtea și atâtea altele.
Ce voiam să vă spun și îmi pare bine că mi se oferă acum prilejul (…). Vă adresez acum eu o întrebare. Există o emblemă a Bucureștiului? Orice oraș celebru din lume are ceva. San Francisco are Golden Gate sau Alcatrazul. Paris — vezi Tour Eiffel știi că e Paris. India — Taj Mahal. Ce să vă mai spun, Londra — Big Ben. Ce are Bucureștiul? Am văzut în unele reportaje că dădeau Ateneul Român. Este o clădire senzațională, (…) îmi plac și interiorul, și exteriorul. Știți că pe vremea lui Ăl Bătrân — ăl bătrân este cu majuscule și Ă și B — pe vremea lui Ăl Bătrân acele portrete de deasupra intrării fuseseră astupate, așa circulă legenda, și când au făcut niște lucrări, cică un muncitor ar fi căzut de pe schelă pentru că tot dând acolo a văzut un ochi care îl privește, era Matei Basarab sau nu știu cine, și mi s-a părut senzațional. Bine că au fost scoase la iveală. V-am mai spus, Parcul Herăstrău îmi place, Arcul de Triumf, iarăși este o minunăție. Multora le place și Centrul Vechi. Eu nu mă omor după el. Am fost (…) de vreo trei ori și mi-a ajuns. Faptul că țipă lumea și că vin jumătate din pițipoancele Bucureștiului pe tocuri ca să bea o bere la un preț de trei ori mai mare nu mi se pare o mare găselniță.
AGERPRES: Bucureștiul de altădată sau Bucureștiul de azi. Ce ați alege?
Eugen Cristea: Eu, ca să fiu sincer, mi-aș alege și altă perioadă în care să fi trăit, deci clar răspunsul este Bucureștiul de altădată și perioada dintre cele două războaie mondiale, care mie mi se pare ultrabenefică din toate punctele de vedere, și al arhitecturii, și al construcțiilor, și al culturii, și al gradului de civilizație. Din păcate, cei 50 de ani de societate nedorită de acest popor și-au pus amprenta asupra noastră. Eu am visat întotdeauna perioada aia și am avut noroc în teatru că am mai jucat piese din perioada respectivă și mă uitam așa, parcă îmi stătea mai bine în redingotă, cu o lavalieră la gât, cu o vestă elegantă, cu un joben. Nu știu, mă priveam în oglindă și ziceam: poate, poate cine știe. Cum eu cred în reîncarnări și în mai multe vieți, poate să mă reîncarnez în perioada respectivă. Asta mi-aș dori foarte mult, iar Bucureștiul actual este de suportat, așa cum vă spuneam, cu aceste amendamente, cu îmbunătățirea circulației și mai ales a civilizației. Apropo de civilizație, eu chiar mă mir că stăm și vorbim aici și văd că nu au aruncat cu chiștoace în noi, cu înghețata în cap sau să fluiere. Asta pare să fie bine.
AGERPRES: Care este cea mai dragă amintire legată de București?
Eugen Cristea: Am multe, dar pentru că suntem aici îmi amintesc cu mare plăcere de plimbările pe care le făceam cu părinții mei în Cișmigiu. În Cișmigiu nu am mai fost de mult, bănuiesc că mai e un pod, așa cu niște crengi de piatră, acolo îmi plăcea foarte mult, nu știu de ce. E spre buturugă, nu? Deci mai există! Asta îmi plăcea foarte mult, pentru că v-am zis, stând aproape de Mântuleasa, deci pe C.F. Robescu, coboram frumos pe bulevard, la vremea aia, mă rog, un pic mai încoace spre anii ’70-’80 când îi spunea Bulevardul Filmului, acum nu știu, mai e un singur cinematograf, cinematograful Victoria, și îmi plăcea foarte mult, după care urcam spre casă pe bulevard și mergeam la un magazin care se numea, dacă nu mă înșel, Compescaria sau Delta Dunării, unde găseai în permanență icre proaspete, pește și, mai ales, și vă spun lăsându-mi gura apă, deși sunt de ani de zile la regim, găseam o șuncă de Praga cum n-am mai mâncat de atunci, vă rog să mă credeți. Ceea ce vă spun eu sunt anii ’50-’60-’70, ceea ce vă povestesc. După care urcam frumos spre casă, iar pe locul unde acum este Teatrul Național eu am prins, nu uitați, sunt născut în 1952, deci le-am prins din plin astea, având de mic o memorie bună, sper să mă țină și să mă mai întrebați și peste 10 ani ce părere am, pe locul actualului Teatru Național exista un circ. Era circul, cu șapitou, cum se numea.
Am fost la multe spectacole și tot în zona respectivă, ca să vedeți cum ți se imprimă cu atâta claritate și cu atâta precizie amintirile din copilărie. Țin minte că exista o librărie care se numea Librăria Cartea Rusă. Cartea Rusă publica niște cărți extraordinare, mai ales pentru copii. Erau niște cărți, nu ca acum, niște cărți cartonate, colorate superb, am și acum, bineînțeles, scrise în rusește, dar lângă îți dădea și un pliant cu traducerea. Știam toți eroii lor, Crăiasa Zăpezilor, tot felul de eroi. Tot de acolo am primit de la tatăl meu o carte extraordinară, pe care o am și acum. Se numea Cartea șahistului începător, a celebrului profesor și șahist Levenfish (n.r. — Grigory Yakovlevich Levenfish). De acolo am învățat șah, eram pasionat la 5-6-7 ani, știam, jucam cu vecini de-ai mei, îi și băteam. Cred că mă lăsau. Acum dacă mă pui să mai mut, nici nu mai știu cum se mută piesele.
Era mai mult timp, era mai multă liniște, apropo de ceea ce vorbeam. Mai era lângă asta un Gostat, cum se numea pe atunci, n-ați prins, sunteți foarte tineri — erau legume și fructe proaspete, erau în perioada aia, ’50-’60-’70, și curgea apă pe geam, prin interior. Eram fascinat să mă uit și alături era un restaurant-grădină care se numea ”Zori de zi”. Erau niște garduri verzi cu viță de vie, cu zorele care se deschideau frumos. Țin minte că eram mic și mâncam câte o friptură din asta și eram fericit și lumea era fericită. Mai venea câte un lăutar, îți cânta la ureche frumos, nu deranja pe nimeni. Am tot pronunțat cuvântul, era o atmosferă patriarhală, lumea era liniștită. Eu cred că nici nu aveau în halul ăsta grija zilei de mâine, cred că de aici pornea. În orice caz mă bucur că am reușit să petrecem împreună câteva clipe plăcute aici și asta mă va sili să mai revin.
AGERPRES: Dacă ar fi să transmiteți ceva Bucureștiului de ziua lui, care ar fi urarea?
Eugen Cristea: La mulți ani, București și, ca să citez tot din mine, să mă iubești așa cum te iubesc și eu.