Contractul Bechtel. Un (alt) mega-jaf la adresa contribuabililor români!

Share:

Bechtel Corporation este cea mai mare companie de construcții și inginerie din Statele Unite ale Americii și a noua cea mai mare din lume în 2012.

Bechtel a funcționat întotdeauna ca o companie de familie. Fondatorul ei, Warren A. Bechtel, și-a început cariera ca angajat în înfloritoarea industrie a căilor ferate americane în 1898, după ce ferma sa de vite din Oklahoma a dat faliment. În următorii 20 de ani el a construit o afacere considerabilă care s-a specializat în construcția de autostrăzi și căi ferate. Unul dintre primele contracte importante încheiate de Bechtel a fost clasificare depozitului din Oroville, California pentru Căile Ferate de Vest (Western Pacific Railroad), aflată de atunci în construcție.

În 1919 Warren Bechtel și partenerii săi (inclusiv fratele său Arthur) au construit autostrada Klamath din California, iar în 1921 partenerii lui Bechtel au câștigat un contract pentru construcția unor tuneluri de apă pentru uzina hidroelectrică Caribou tot din California. În 1925 fiii lui Bechtel, Warren Jr., Stephen și Ken s-au alăturat afacerii și au încorporat W.A. Bechtel Company. În 1926 noua companie a câștigat primul ei contract important, barajul de pe lacul Bowman din California.

În 1928 Congresul american a adoptat Boulder Canyon Project Act, actul care a mandatat construirea unui baraj hidroelectric pe fluviul Colorado. Planul a fost numit „Barajul Stâncos” („Boulder Dam”), dar după unele controverse și-a câștigat numele de „Barajul Hoover” („Hoover Dam”, în onoarea președintelui Herbert Hoover). Construcția a implicat cel mai mare proiect de inginerie civilă întreprins vreodată atunci.

Warren A. Bechtel a murit brusc în timp ce călătorea în străinătate în 1933, în mijlocul a proiectului barajului Hoover. Fiul lui Warren A. Bechtel, Jr. a preluat funcția de președinte al companiei, fiind urmat de fratele său Stephen.

După construirea barajului reputația companiei a crescut considerabil. Cu toate acestea, Stephen Bechtel a vrut ca ea să devină mai mult decât o firmă de construcții, așa că W.A. Bechtel Company a început să realizeze proiecte de inginerie și contracte de petrol mai complexe.

Între anii 1933 și 1936 Bechtel a ajutat la construirea a 7 km din San Francisco-Oakland Bay Bridge. În 1937 Bechtel și-a unit forțele cu firma de inginerie a lui John A. McCone pentru a forma o companie mixtă numită Bechtel-McCone Company.

O scurtă istorie a jafului Bechtel. În 2003 guvernul Năstase decide să finanțeze construcția autostrăzii Brașov – Cluj – Borș, și încredințează acest contract firmei americane ”Bechtel”. Episodul stârnește imediat controverse și scandal, datorită prețului, secretului, modalității de încredințare care-l făcea ineligibil pentru ajutor european ș.a. Contractul se derulează în 2004, se întrerupe apoi în 2005, din inițiativa noii puteri, este reluat în 2006 după o renegociere, urmează noi renegocieri în 2009 și 2011 și în final e reziliat în luna mai, anul curent. În final statul român a plătit ~54% din prețul estimat inițial, dând în folosință doar ~12% din lungimea autostrăzii.

Două acuzații majore au fost aduse împotriva afacerii de la bun început: s-a spus că el a reprezentat un tun dat din banul public și că a reprezentat un fel de taxă pentru intrarea în NATO. Interesantă relația dintre cele două afirmații. Opoziția de atunci, din și dinafara politicii, le-a susținut pe ambele. În schimb, reprezentanții puterii au negat vehement și permanent prima acuzație, cea că ”Bechtel” a reprezentat de la bun început un jaf, însă fără să aibă prea mult succes, este o acuzație greu de înfrânt din pricina evidenței. Pe de altă parte, reprezentanții și susținătorii puterii din 2003 n-au combătut deloc cea de-a doua acuzație; din contră, au susținut-o fie și tacit. Nu e greu de înțeles de ce, de fapt: era o justificare împotriva celeilalte, sub forma ”Da, poate că a fost o afacere proastă de la bun început, dar aveam nevoie de ea pentru interesul nostru militar! Asta este, lucrurile ăstea se plătesc”. De pe poziții și din motive opuse, taberele politice au ajuns să sprijine același scenariu. La asta s-a adăugat probabil predispoziția publicului de a-l crede.

Astfel, faptul că ”Bechtel” a fost taxa noastră pentru admiterea NATO a rămas și ea o afirmație aproape unanim acceptată, rezistând cu brio și după ce contractul în sine a ajuns istorie. Reprezintă un exemplu de afirmație de care este convinsă toată lumea, cu argumentul că este convinsă toată lumea. Iar dacă publicului cititor îi poate fi scuzat că nu percepe sau nu înțelege problema unui raționament circular, jurnalismul ”de turmă” este ceva mai greu de scuzat. La extrema opusă față de acuzația de ”tun”, nu există, de fapt, niciun temei faptic pentru a crede că am plătit prin ”Bechtel” admiterea în NATO. Niciunul. Mai mult, nu există nici măcar probe indirecte, nici precedente de acest fel, nici logică economică, nici logică militară, și nici cronologia nu sprijină acuzația

Și există alt document care pledează împotrivă. De fapt, documentul pune sub semnul întrebării și cealaltă acuzație, cât timp e pusă la forma: ”contractul a fost un tun dat de americanii de la Bechtel, cu complicitatea pasivă sau din pricina incompetenței autorităților române”, altă acuzație – cea a străinului exploatator – pentru care publicul nostru are o predispoziție bine înrădăcinată.

Odată cu rezilierea contractului au dispărut și temeiurile păstrării sale la secret. Ministrul responsabil, Dan Șova, a promis că-l face public. Nu l-a făcut, cu explicația că nu poate desecretiza decât originalul, pe care zice-se nu-l mai găsește. Originalul contractului din 2003. În schimb, a făcut public contractul, așa cum a ieșit după negocierea din 2005-2006, cu tot cu nota care a documentat și justificat această negociere. Un document extrem de interesant, care aruncă o lumină asupra contractului ”pierdut” din 2003, și a circumstanțelor negocierii lui.

Putem deduce imediat că negocierea s-a făcut pe un document în engleză – pentru că din notă aflăm că versiunea în românește a apărut în urma unei traduceri. De asemenea, e limpede că versiunea de pornire avea ca sursă partea americană, pentru că aflăm de exemplu că în versiunea în limba română există, citez, ”descrieri vagi, incomplete și neuzuale”. Să fi fost capabilă partea română să scrie contractul în limba engleză, iar apoi incapabilă să-l traducă înapoi cum trebuie în românește? Desigur, nu. Apoi, nota remarcă ceva, în exprimarea de acolo, surprinzător. Eu aș spune, cu riscul să folosesc un termen uzat și abuzat de presa noastră, șocant:

În mod surprinzător, erorile de traducere erau în general defavorabile părţii române, iar păstrarea versiunii în limba română în formatul adoptat în 2003 ar fi avut drept efect direct imposibilitatea părţii române de a-şi valorifica drepturi contractuale legitime, precum şi pericolul ca, aflată în imposibilitatea de a pune în executare clauze contractuale, partea română să fie obligată la plata unor despăgubiri care nu au fost avute în vedere de părţi la momentul negocierii Contractului.

Extraordinar! Exprimarea din document este extrem de precaută; de fapt, induce chiar în eroare – aflăm tot de-acolo, din enumerarea unor astfel de ”erori de traducere”. Iată-le:

Multe prevederi contractuale din versiunea în limba română a Contractului erau neclare şi afectau aspecte esenţiale pentru derularea contractului, astfel că deja din vara anului 2004 s-a ajuns la unele blocaje financiare si de operare.

Zeci de clauze contractuale care, în textul in limba engleza, aveau înţelesul de „Părţile contractante convin” au fost traduse în versiunea în limba română cu „Beneficiarul se obligă”, ceea ce a avut drept efect crearea în sarcina părţii române a unor obligaţii suplimentare care nu se regăsesc ca suport în varianta negociată.

Un alt caz este traducerea „Certificatului de Remediere a Defectelor” cu „Procesul verbal de recepţie finală”, ceea ce ducea la o situaţie absurdă, în care remedierea unor defecte devenea sinonimă cu recepţia finală de către partea română a întregii lucrări.

Mai mult, în varianta română iniţială, în mod diferit de varianta în limba engleză şi contrar înţelegerii părţilor, tot drept efect al unei traduceri greşite, răspunderea investitorului era redusă la maximum 10% din valoarea Contractului.

Încă o dată, pentru cine n-ar înțelege: contractul acesta a devenit unul oneros, un jaf și o povară pentru statul Român în principal în urma negocierii și traducerii în românește a documentului negociat în engleză. Or, cine va fi făcut traducerea asta? Americanii?Citiți enumerarea de mai sus, ea exclude definitiv și categoric explicația incompetenței . Nu poți greși la traducere zeci de clauze, într-o singură direcție. Nu poți dintr-o eroare să traduci ”remediere defecte” cu ”recepție finală”. Nota renegocierii nu lasă urmă de îndoială că reprezentanții statului din 2003 sunt responsabili de transformarea acestui contract într-un jaf uriaș din banul public.

Aici se poate spune, fie, autoritățile românești din 2003 sunt un complice activ la acest jaf, dar, totuși, compania Bechtel este celălalt complice. Culpa statului n-o exclude pe cea a privaților. Așa este, pe baza documentului sus-pomenit nu pot exclude Bechtel din lista acuzaților, nu la fel de clar și categoric cum am inclus statul acolo. Totuși, ipoteza complicității Bechtel face o chestiune foarte greu de explicat: de ce așa? De ce toată tărășenia asta? Dacă erau complice cu partea română, de ce să nu vină direct cu contractul potrivit interesului comun, de ce să negocieze o versiune care să fie ulterior transformată în jaf la traducere? N-ar fi fost doar inutil, ci și periculos – versiunea în engleză dovedește și chiar documentează practic ”tunul” dat de contractul în limba română! E perfect posibil ca ”Bechtel” să fi fost în situația de a fi intrat la negocieri cu o variantă onestă, chit că una foarte favorabilă lor – cine procedează altfel? – și la final să fi primit, la propriu, mai mult decât a negociat. Culpabil? Poate. Dar, din nou, cum ar fi putut justifica față de proprii acționari un refuz? ”Era un contract mult prea bun pentru noi”? Repet, nu pot spune, așa cum nu pot spune dacă, de pe urma spolierii banului public cei de la Bechtel au fost principalii, dacă nu chiar singurii beneficiari, argument care ar pleda pentru complicitatea lor. La această din urmă întrebare cel puțin e destul de sigur că răspunsul e nu – știm că la reziliere Bechtel a fost consiliată de case de avocatură din țară, de exemplu, greu de crezut că la negocierile privind încheierea contractului au fost de unii singuri.

Analiza contributorsse bazează pe deducții care pleacă de la un singur document, o notă la un contract renegociat, și există destule lucruri pe care nu le pot nici măcar specula, în lipsa oricărui temei. S-ar lămuri lucrurile dacă am vedea contractul acela din 2003, în limba română, și dacă i-ar lua cineva la întrebări pe cei care l-au negociat. Nu pot mulțumi dlui Șova pentru că l-a făcut public, din contră, dar îi pot mulțumi fie și ironic pentru că a atras atenția asupra caracterului cât se poate de suspect al dispariției documentului respectiv.

Surse: contributors.ro; wikipedia;

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.