Năstase, despre votul privind cererea de arestare a lui Udrea

Adrian Năstase susţine că scandalul legat de votul pentru arestarea elenei Udrea i se datorează. „Ca de obicei, eu sunt de vină. Era vara lui 2008. Presedintele de atunci a cerut Parlamentului să se întrunească în sesiune extraordinară pentru a decide începerea urmăririi penale în cazul meu. Ceea ce Parlamentul a făcut. Adică s-a întrunit. Dar nu a fost obținută majoritatea cerută. Atunci, reprezentanții grupului PD au făcut o sesizare la Curtea Constituțională pentru a schimba regulile, astfel încât decizia să poată fi luată mai ușor. Ceea ce Curtea a făcut. Ca urmare, a fost modificat articolul 155 din Regulamentul Camerei. Pe această bază, s-a mai votat încă o dată dar, din nou, cererea în privința mea a fost respinsă. E adevărat, deputații au uitat să modifice și textul corespunzător din Legea statutului parlamentarilor (de altfel acest lucru nu se putea face decât în ședință comună). Iată însă că, după 7 ani, o soluție concepută pentru mine are efecte și în alte cazuri”, a detaliat Năstase într-o postare pe blogul personal, relatează Romaniatv.net.

El a propus în context „o lectură interesantă”, respectiv un capitol despre Răspunderea ministerială, dintr-un studiu mai amplu, pe care l-a publicat anul trecut. În acest studiu, Năstase arăta, între altele, că imunitatea parlamentară — ca ”imunitate de procedură”, reprezintă, în opinia CCR, ”un mijloc de protecție împotriva unor măsuri abuzive, determinate uneori de motive politice”.

„Curtea a constatat că, în urma revizuirii Constituției, imunitatea parlamentară are un conținut mai restrâns, așa cum se deduce din art.72 alin. (2) din Constituție. Astfel, deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați decât cu încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Chestiunea aceasta rămâne destul de delicată. Unii oameni politici, în continuare, nu fac diferența între instituția imunității parlamentare și cea a responsabilității ministeriale. Spre exemplu, în cazul fostului ministru Vosganian, care era, în același timp, și senator, când au comentat decizia Senatului în termenii art.72 și nu în termenii art.109, alin.2 și 3 (răspunderea membrilor guvernului). La fel s-a întâmplat în cazul ministrului Chițoiu. În cazul lor, aprobarea Camerei era necesară — ținând seama că erau miniștri (foști miniștri) — pentru începerea urmăririi penale. În cazul parlamentarilor, până în 2003, aprobarea era necesară pentru trimiterea în judecată (urmărirea penală putea să înceapă și să se desfășoare) iar, din 2003, și urmărirea penală și trimiterea în judecată se pot desfășura fără restricții, în schimb parlamentarii nu pot fi reținuți sau arestați înainte de condamnarea lor, fără aprobarea Camerei din care fac parte”, a adăugat el.

Fostul premier a mai făcut o observație: „Ridicarea imunității parlamentare reprezintă precondiția pentru punerea în aplicare a solicitării parchetului (reținere, arestare, percheziție sau, așa cum era mai înainte, trimiterea în judecată). De aceea, în regulamentele Camerelor se solicita ca cererea trimisă pentru ridicarea imunității să precizeze care dintre aceste măsuri este solicitată”.

Avocatul Elenei Udrea a anunțat marți că apărarea va invoca faptul că votul de luni din Camera Deputaților privind ridicarea imunității deputatei în vederea arestării preventive este, practic, unul „de neavizare”. El a explicat că, în opinia apărării, votul din plen nu întrunește condițiile legale, „mai exact nu intră în prevederile art.24 alin 4 din Legea 96/2006 privind statutul deputatului și senatorului”.