Intre infamie si felonie

Fără a intra în jocul scrisorilor deschise –  pentru a nu lăsa opinia publică expusă unor dezinformări repetate – sunt necesare o serie de precizări. Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD) a fost înființat prin Legea nr. 556/7 dec. 2004. Conform art. 4, cei 25 de membri ai Colegiului Național – organ deliberativ de conducere – au fost desemnați atunci, cu mandat permanent, de către dl. Ion ILIESCU, președintele României, cu consultarea Secretariatului de Stat pentru problemele revoluționarilor (astăzi Secretariatul de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor anticomuniști) și a Comisiei parlamentare a revoluționarilor,  din rândul personalităților reprezentative și recunoscute ale Revoluției române. Acest Colegiu Național – for tutelar al IRRD – numește ca organ executiv un director general ales dintre membrii săi (art. 5,  al. 2).

Hotărîrile Colegiului Național sunt adoptate doar dacă este întrunit cvorumul de ședință, respectiv, dacă sunt prezente – fizic sau prin mandat – cel puțin jumătate plus unu dintre membri în exercițiul mandatului.

În urma raportului unui Grup de analiză – înființat prin hotărîrea Colegiului Național, votată în ședința din 2 februarie 2018 –, la 30 martie același for suprem de conducere al IRRD a votat cu o majoritate legală,  destituirea domnului Claudiu  IORDACHE, din funcția de director general al IRRD, care la rândul său a decis în aceeași zi, să demisioneze din Colegiul Național.

Domnia sa avea deja formulată la 29 martie 2018, o scrisoare deschisă adresată domnului Klaus Werner IOHANNIS, președintele României, pe care a dublat-o cu încă o scrisoare deschisă, datată 30 martie 2018,  scrisă imediat după destituirea sa.

Nu vom reitera toate acuzațiile mergând până la invective, pe care fostul director general al IRRD, cuprins de o frenezie distructivă, s-a pretat să le profereze la adresa membrilor Colegiului Național, din care el însuși făcea partea,  până când s-a retras prin demisia sa, ca act unilateral de voință.

Fără nici o argumentație, le impută foștilor săi colegi încercarea de deturnare a programului de cercetare al IRRD, de acaparare a  bugetului institutului, făcând apel la organele de control ale Senatului, căruia însă IRRD nu i se subordonează,  și ale Curții de Conturi care oricum își exercită, anual, atribuțiile pe linie financiar-contabilă.

I se cere actualului președinte al României deschiderea unei anchete asupra declanșării unei pretinse mișcări politice, prin parteneriatul cu o asociație „Revoluția 30”, neînființată încă, ceea ce reprezintă o aberație flagrantă.

S-ar putea crede că asemenea injoncțiuni necontrolate ar fi fost formulate sub tensiunea momentului, dacă fostul director general al IRRD n-ar fi anexat el însuși un fragment dintr-un articol apărut în Caietele Revoluției, nr. 4 (69)/2017 – număr ascuns Colegiului Național:

(…) indivizi cu pedigree penal ori cu vagă participare la Revoluția Română (care n-au contribuit nici o clipă, în cei 12 ani de activitate, la funcționarea ori la lucrările Institutului Revoluției Române, cu un text, cu o idee, cu un articol, cu o lucrare dedicată, cu o minimă dovadă că sunt interesați de cercetarea Revoluției) au dreptul să calomnieze realizările Institutului, doar pentru a-și face loc în nomenclatorul său!

Aceste insinuări piezișe trădează o conflictualitate larvară împotriva tuturor membrilor Colegiului Național, asemenea lașe aluzii fiind dospite de complexe care mocneau de multă vreme.

În cursul lunii aprile, după o întâlnire la Cotroceni cu domnul Dan Andrei MURARU, consilier prezidențial, ex-directorul general al IRRD recidivează cu o nouă scrisoare deschisă adresată domnului Klaus Werner IOHANNIS care totuși, prin această întrevedere, răspunsese binevoitor primului său demers din 30 martie 2018,  făcut de pe poziția unui simplu particular la care se redusese singur în urma demisiei sale din Colegiul Național.

De această dată, orbit de o ură viscerală care îi alterează gândirea până la delir, vorbește  de confiscarea de către un grup clandestin format din membri ai Colegiului de București (???!), aflat la comanda fostului președinte, Ion ILIESCU. A spune că: oameni fără suflet judecați în procesele Revoluției au pus mâna pe sediul și pe bugetul IRRD este de-a dreptul halucinant.

Încercarea de a crea o falsă opoziție între revoluționarii din Timișoara  și alte orașe, în raport cu cei din București, reprezintă o diversiune nedemnă pentru revoluționar.

Cum îndrăznește domnul Claudiu IORDACHE, a doua figură din fruntea Comitetului revoluționarilor din balconul Operei timișorene, să nege rolul decisiv al lui Ion ILIESCU în victoria Revoluției din decembrie 1989, acuzându-l de impostură!

Este posibil să se compromită până la desolidarizare peste noapte de revoluționarii membri în Colegiul Național, după ce condusese administrativ IRRD, sub îndrumarea lor?

Este admisibil să îngâne invectivele dușmanilor Revoluției, precum lovitură de stat, emanțați etc.?

Virulența discursului său pătimaș îl determină să ceară suspendarea Colegiului Național (doar pentru că el l-a părăsit prin actul unilateral al unei demisii pripite), deși în conformitate cu art. 4, alin. a) al Legii nr. 556/2004, președintele în exercițiu al României nu poate decât să înlocuiască cei 5 membri defuncți ai Colegiului Național, cu consultarea Secretariatului de Stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor anticomuniști și a Comisiei parlamentare pentru revoluționari, inclusiv locul vacant lăsat prin demisia ex-directorului general al IRRD; ceilalți 19 membri, numiți cu mandat permanent, rămânând pe viață în Colegiul Național.

Care este portanța morală a domnului Claudiu IORDACHE, revoluționar de frunte, prezent în balconul Operei din Timișoara, fost prim-vicepreședinte al FSN, după 6 februarie 1990, fost deputat în primul Parlament ales la 20 mai 1990, fost vicepreședinte al Comisiei de cultură din Camera Deputaților, fost consilier prezidențial la Cotroceni, în timpul mandatului lui Ion ILIESCU, care l-a numit apoi director general al IRRD, funcție ocupată timp de 13 ani, până la 30  martie 2018?

Se dovedește încă o dată că ingratitudinea rămâne cea mai sublimă formă de recunoștință

Biroul de presa al IRRD