Poeta și scriitoarea, Veronica Balaj, despre volumul „Veronica LUCETTE-Viața dincolo de imunitate zero”: „O carte despre iubire și destin, despre speranța devenită realitate învingătoare!”

Volumul ”Lucette, viața dincolo de imunitate zero”, cel de-al doilea semnat de Cosmisian, continuă o traiectorie personală. Un fel de a scrie care nu uzează de tiparele știute. O formulă personală, cu atingere a zonei dexpresivităților moderne. Coperta, la orice carte, face parte dintr-o simbolistică pe care cititorul o descifrează blitz. O acceptă sau … o respinge. Se creează din prima o legătură între autor, textul propus și beneficiarul înțelesurilor înscrise în pagini. În cazul de față, se merge fix pe prima variantă.

Structura epică: Nu este lipsit de interes a spune că montarea în pagină este făcută la rang de profesionalitate. Și acest element desigur contează. Dacă ne-am întoarce privirile spre vechile cărți păstrate ca opere de artă caligrafică în aceasta intrând și coperta, conchidem cât de importantă a fost dintotdeauna condiția grafică a unei cărți. Din acest punct pornind, se stabilește de la bun început o complicitate între autor și cititor.

Lucette este o carte despre iubire și destin, despre durere și circuit karmic, despre speranța devenită realitate învingătoare. Lucette? O carte poliedrică. Aș defini-o chiar cu vorbele autorului care se implică și el în legarea secvențelor epice, ca personaj: Lucette era un cub Rubik. Ai crede că destinul unui cub Rubik este acela de a se uniformiza cromatic pe fiecare fațetă. Destinul unui cub Rubik este acela de a te obliga să îți amesteci viața cu fiecare combinație pe care o faci să ajungă la finalul unui cub uniformizat ca apoi să te oblige din nou ca într-o secundă să amesteci perfecțiunea în culorile ce o compun. Sau o descompun, pentru a fi accesibilă omului.

Se impune a înțelege din această mărturie că avem de-a face cu un subiect plin de nuanțe, sugerate metaforic într-un joc al trăirilor subliniate magistral.

Formula de expresie literară a întâmplărilor care susțin desfășurarea epică, modalitățile de prezentare sunt de fapt două elemente complementare. Una memorialistică, susținută printr-un text de jurnal scris de Elena, personajul care suferă de o boală incurabilă. Deși bogată în iubirea pe care o primește și o dăruiește arătosului său soț, Marcel, cunoscut încă din studenție, aceasta, deci iubirea, nici chiar ea nu o poate vindeca pe Elena și nu o salvează din gherele unui destin dramatic. Mai ales că în urma sa va rămâne o fetiță, Lucette. Fragilitatea, inocența copilei, sugerată nu doar de vârstă ci și de irisul de pe copertă, va evolua însă către mult dorita treaptă a reușitei. Viața va fi triumfătoare. Teama lui Marcel și a familiei că va moșteni boala necruțăroare a mamei nu va avea loc de desfășurare: Lucette va trăi.

A doua formulă epică, în complementaritate cu nota de confesiune jurnalieră, (deloc romantică, ci mai degrabă subtilă, cu accent pe trăiri secrete), această a doua formulă de expresie este una de observație acută a realității, până la minuțiozitate. Și până la dinamicitatea realului desfăcut în falii, în adâncuri sau frânturi de spasme sufletești. Trăirile personajelor dau paginilor o tensiune crescendo. În discursul epic își fac loc diferite momente tensionate. Medicina modernă, celulele stem, vor avea oare efectul scontat? Va fi știința deasupra amenințării unei karme de care, la o adică, nu știe nimeni să se descotorosească? Între cele două modalități alese cu ingeniozitate de către autor nu există platitudini, hiatusuri ci se găsește calea unei conjuncții subtile, rezultând un rotund epic emoționant și tensionat.

Stilul folosit de Cosminian este unul de asemeni particular: poetic și metaforic, fără a depăși limita genurilor literare încât să ne credem într-un poem, deși faptele țin de un tragism epic.

Aici, în glisarea planurilor cu dibăcie, intervine inspirația și, desigur, talentul autorului. Povestea are o cursivitate neforțată. Totul vine de la sine. Un sine auctorial care trăiește în straturi suprapuse peste tot ceea ce transmite textul.

Fraze inspirate, frumos adăugite unui sens multiplu, cu putere de sugestie. Selectiv, notăm: ”Mi-a așezat părul în șuvițele răsucite cu drag. Portativ muzical mi le-a făcut”… Sau: ”Ușor frustrat de înghesuială, poetul iubirii mele se îndrepta spre vagonul iluziilor mov”…”.Tu ești sora geamănă a iluziei”. ”Medic de pagini nescrise mă fac/ Anotimp al visării / Le resuscitez cu cerneală.”

Și exemplificările ar putea continua, urmând alipirea stărilor descrise în jurnal, până la ,,cele două capete ale timpului.” Citez imaginea și o cred iarăși o notă de particularitate. Timpul, infinit de altfel în artă, doar în artă, poate fi modificat iluzoriu după imaginația artistului. Așadar, în situația dată, în imaginația scriitorului un capăt al timpului poate fi sugerat de începutul vieții omului și un altul de finalul acesteia. Este doar o posibilă interpretare din cele multe pe care le suscită acest discurs epic absolut special: tensionat și poetic, tragic, realist, fantast și acut precum perseverența lui Sisif. Invocat uneori pe parcursul poveștii.

Personajele se mișcă în spațiul poveștii despre viață și dispariție, despre o iubire fermecătoare sau tragismul dat de îmbolnăvire, se mișcă deci în acest areal bulversant ca viața însăși, cu o lejeritate convingătoare. Ca și când ar fi o pagină trăită. Netăgăduita veridicitate a fragmentului de viață numit Lucette e parte din larga desfășurare a vieții. Fiecare personaj își are un rol bine dus la capăt. Nu patetic, deși povestea în sine se sprijină pe momente de cumpănă, aflate la limita dintre speranță și disperare, între finalul nedorit și continuitatea vieții. Dar, cum bine fixează titlul unui capitol, ”Momentele care nu se întâmplă, durează cel mai mult.”

Veronica Balaj