Dragoș Mihai (Romsilva): Ariile protejate-o prioritate pentru Regia Națională a Pădurilor!

Cotidinul online „Cronica Română” prezintă un amplu interviu cu șeful Serviciului Arii Protejate din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor-Romsilva, ing. Dragoș Mihai, un profesionist cu o experiență de aproape 30 de ani în domeniul silviculturii. Acesta vorbește, printre altele, despre categoriile de arii naturale protejate, despre proiectele Serviciului pe care îl conduce privind protejarea și conservarea ariilor naturale protejate, despre problemele cu care se confruntă, despre relația cu ONG-urile din acest domeniu, dar și despre „legendele” privind așa-zisele defrișări ilegale din parcurile naționale și naturale.

Domnule ing. Dragoș Mihai, sunteți șeful serviciului Arii Protejate din cadrul RNP-Romsilva.  Spuneți-ne câteva cuvinte despre dvs., despre activitatea dvs. profesională…

Sunt inginer silvic. Am absolvit Facultatea în 1987. Din anul 1990 m-am încadrat la Ministerul Silviculturii, așa se numea la acea dată, apoi, după înființarea Regiei Naționale a Pădurilor-Romsilva am activat, din 1991, în cadrul acestei instituții. În primii ani de activitate în cadrul acestei Regii m-am ocupat de paza și protecția pădurilor. În anul 1999, o dată cu implementarea unui proiect finanțat de Fondul Global de Mediu, prin Banca Mondială,  în domeniul ariilor protejate, respectiv ”Managementul Conservării Biodiversității”, am fost numit într-o funcție de execuție în cadrul unui serviciu nou-înființat și anume Serviciul de Arii Protejate. Acest Serviciu avea ca rol coordonarea activității noilor structuri de administrare a ariilor naturale protejate ce urmau să fie înființate având ca sprijin acest proiect. În cadrul proiectului au fost stabilite și au activat primele trei structuri de parc din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor.

Referitor la parcurile naționale și naturale, aș putea spune că Regia a contribuit major la stabilirea modului de organizare și funcționare a unei structuri de administrare a unui parc. Modelul rezultat în urma implementării proiectului a fost preluat de  autoritatea publică pentru protecția mediului, Ministerul de resort, fiind replicat pentru toate celelalte structuri de administrare nou înființate.

Din anul 2009 am ocupat funcția de șef serviciu în cadrul Serviciului Arii Protejate având în coordonare 22 de structuri de administrare a parcurilor naționale și naturale din cele 29 de astfel de de arii protejate din aceste categorii. Exceptăm de aici Delta Dunării, care deși este o arie protejată de mare întindere, este o rezervație a Biosferei și are un statut aparte, fiind totodată și patrimoniu UNESCO și, prin urmare, este direct în coordonarea și atenția Ministerului Mediului.

Pentru a familiariza cititorii cotidianului nostru cu acești termeni extrem de importanți, spuneți-ne, ce înseamnă arie naturală protejată. Concret, câte categorii de arii protejate există și care sunt principalele proiecte derulate, finalizate sau în curs de finalizare, de Serviciul pe care îl conduceți în această direcție?

România a adoptat în ceea ce privește ariile protejate sistemul IUCN, sistemul de desemnare și management a categoriilor de arii naturale protejate.  IUCN este Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, este un ONG la nivel mondial, cu o amplă activitate științifică, care practic stabilește liniile directoare  în ceea ce privește constituirea și managementul ariilor protejate. De ce spun categorii de arii protejate și aș dori să subliniez lucrul acesta? Pentru că fiecare arie protejată are unul sau mai multe obiective pentru care a fost desemnată. Bineînțeles, aceste obiective depind și de întinderea pe care aceste valori naturale se regăsesc, dar și de specificul acestora. Când mă refer la valori ale patrimoniului natural mă gândesc  la biodiversitate, geodiversitate, la peisajele pe care societatea umană dorește să le păstreze pentru generațiile viitoare. Revenind la aceste valori, unele sunt rezultatul activității antropice asupra mediului cu care aceasta a interacționat și, prin urmare, este necesară continuarea acestor activități pentru a păstra acel peisaj așa cum a fost identificat în momentul declarării lui ca arie protejată.

În context, vorbim de șase categorii mari de arii protejate definite de IUCN și anume rezervații științifice cu două subcategorii. Prima categorie se referă la rezervații științifice stabilite pentru conservarea unor obiective naturale, specii și ecosisteme remarcabile  și/sau a caracteristicilor geodiversității, care ar putea fi degradate în cazul supunerii impactului uman, oricât de superficial ar fi. De asemenea tot în prima categorie sunt definite  zonele de sălbăticie. Acestea presupun suprafețe de mare întindere în care prezența umană este foarte slab resimțită și care au, în principal, ca scop conservarea nealterată a ecosistemelor din zonă, în condițiile unei utilizări limitate a resurselor naturale de catre populația indigenă. Cel mai bun exemplu pentru acest tip de categorie de arie protejată o reprezintă zonele din tundra siberiană sau din nordul extrem al Europei unde anumite comunități de laponi încă păstrează tradițiile și utilizează, într-o oarecare măsură, resursele naturale fără însă a interveni cu infrastructură modernă și a avea un impact major în ceea ce privește utilizarea resurselor naturale.

Ajungem la categoriile mai comune de arii protejate și anume parcurile naționale care au ca principal obiectiv conservarea proceselor ecologice naturale, împreună cu speciile şi ecosistemele caracteristice zonei, care oferă de asemenea bazele unor oportunităţi de vizitare. Când vorbim de procese ecologice luăm în calcul întregul complex de relații care există în cadrul unei biocenoze și a biotopului aferent. O astfel de arie protejată se compune din două zone importante: o zonă cu diverse grade de protecție și o altă zonă, numită zonă tampon, care să ofere o trecere lină a manifestărilor antropice din afara ariei protejate la zona de protecție efectivă.

Avem, de asemenea, monumentele naturii care sunt arii naturale protejate de regula de mică întindere, punctuale. Aș putea da ca exemplu complexul carstic Babele-Sfinxul din Bucegi sau anumite peșteri.

Rezervațiile naturale au ca obiectiv conservarea unei sau a unor specii sau habitate care se regăsesc pe o anumită suprafață și care sunt rare la nivel național, iar managementul lor reflectă această prioritate.  Relevante sunt poienile cu narcise care se regăsesc în mai multe zone din România și pentru care este necesar un management activ, un management care să favorizeze dezvoltarea și prezența în continuare a acestei specii.

La rândul lor, parcurile naturale reprezintă arii protejate de mare întindere în care interacţiunea dintre om şi natură în decursul timpului a produs o zonă cu caracter distinct, cu însemnată valoare ecologică, biologică, culturală şi ştiinţifică şi în care protejarea integrităţii acestei interacţiuni este vitală pentru protecţia şi susţinerea valorilor naturale şi a altor valori asociate.  Toate aceste categorii sunt de importanță națională. În cazul parcurilor naturale  peisajul a fost afectat de unele intervenții antropice din trecut care au creat un mozoic de  ecosisteme și care creează o imagine agreabilă pentru vizitatori. Totodată, parcurile naturale au în vedere  conservarea tradițiilor, a obiceiurilor, a meșteșugurilor, nu ca în celelalte categorii arii protejate unde sunt mult limitate sau excluse.

Ultima categorie o reprezintă rezervațiile biosferei care reprezintă un complex de suprafețe care protejează atât elemente de biodiversitate deosebite, cât și zone în care activitățile umane au creat de-a lungul timpului un peisaj aparte. La fel ca și în cazul parcurilor naționale și naturale se realizează  o zonare internă, pentru definirea managementului zonelor din interiorul ariei protejate funcție de atributele acestora (zone de protecție, zone de management activ, zone de dezvoltare durabilă a comunităților locale). Sunt și alte categorii de arii protejate cum ar fi cele de interes european- siturile Natura 2000, (situri de importanță comunitară, situri de protecție avi-faunistică), geoparcuri care prezintă o particularitate a parcurilor naturale, situri Ramsar,( zone umede). În funcție de obiectivele de conservare, stabilite odată cu declararea zonei ca arie naturală protejată, trebuie aplicate măsuri de management adecvat fiecărei categorii, respectiv fiecărui obiectiv pe care dorim să-l protejăm. Așa cum am menționat anterior, o parte din aceste obiective impun o prezență umană cât mai redusă astfel încât să nu fie afectate sau perturbate procesele ecologice naturale iar în alte categorii de arii protejate este necesară o intervenție activă în sensul păstrării obiectivelor care au fost identificate la un moment dat.

Pornind de la aceste premise, la nivelul Regiei Naționale a Pădurilor-Romsilva, prin cele 22 de structuri de administrare a parcurilor naturale și a parcurilor naționale (menționez că sunt 12  parcuri naționale și 10 parcuri naturale! ), prin elaborarea planurilor de management dorim să urmărim și identificăm cât mai precis aceste valori și totodată  să identificăm și măsurile de protecție cele mai eficiente. Având în vedere întinderea suprafețelor ocupate de aceste arii protejate – pentru cele 22 de parcuri suprafața este de peste 850.000 de hectare- și pentru a identifica în teren zonele sensibile și a aplica măsurile adecvate este nevoie de muncă multă și, în multe cazuri, de o specializare adecvată.

Bineînțeles, avem specii carismatice, cum le spun unii colegi, care sunt îndrăgite de publicul larg și pentru care  probabil nu este nevoie de mare efort pentru a le identifica și a le stabili zonele în care acestea se găsesc, cum ar fi ursul, râsul, cerbul, cocoșul de munte, capra neagră etc. Sunt, însă și o serie de alte specii greu de detectat pentru un nespecialist și care necesită, dacă vreți, microhabitate specifice, iar distrugerea sau perturbarea acestora, implicit, duce la afectarea populației speciei în cauză. De aceea, modul de abordare al managementului trebuie să fie complex, să încerce armonizarea măsurilor de conservare și neintervenție astfel încât să nu fie favorizată în mod artificial o specie în dauna altei specii. În natură, există o concurență  interspecifică, precum și intraspecifică si orice intervenție antropică, fie directă, fie indirectă,  favorizează anumite specii, de aceea uneori pentru a pastra acest echilibru este necesar a adopta anumite măsuri active de management. Bineînțeles, într-un cadru total nealterat, aceste echilibre se reglează relativ ușor, dar să nu uităm că nu doar exploatarea resurselor naturale poate avea un impact antropic asupra unor specii. De asemenea, prezența într-un număr foarte mare a unor vizitatori în zone sensibile poate altera acest echilibru. De aceea, cel puțin, în cazul rezervațiilor științifice, accesul vizitatorilor este limitat. În unele zone doar cercetătorii au acces și asta în număr strict limitat și controlat. Cel mai bun exemplu este rezervația științifică „Gemenele”din Retezat, o zonă în care prezența umană este foarte redusă și unde accesul publicului larg nu este permisă.

Cu ce probleme v-ați confruntat în ultimii ani?

Principalele probleme pe care le avem sunt legate de păstrarea echilibrului între conservare și dezvoltare. Avem zone pe care noi le-am identificat ca fiind foarte sensibile din punctul de vedere al conservării naturii și în care investitori, care sunt sau nu din zonele respective, doresc  o dezvoltare a  infrastructurii în aceste arii naturale protejate. Cel mai elocvent exemplu este Parcul Natural Bucegi unde presiunea antropică este foarte mare. Vorbim de o zonă accesibilă și, în consecință, foarte vizitată în special de bucureșteni. Într-adevăr și nevoia de acces în acest cadru natural este o solicitare a grupurilor de vizitatori. Pe de altă parte, grupurile de vizitatori de tip conservaționist nu agreează dezvoltarea peste tot a accesului infrastructurii moderne și mă refer aici drumuri asfaltate, instalații pe cablu etc. De altfel, o parte din infrastructură era existentă și de aceea în legislația privind ariile naturale protejate se menționează că infrastructura existentă poate fi menținută și reparată dacă este cazul.

Din păcate, dezvoltarea necontrolată a anumitor căi de acces poate aduce prejudicii cadrului natural al zonei. Aceasta este cea mai mare problemă cu care ne confruntăm. Pe de altă parte, avem zone pe care noi nu le-am identificat ca fiind ceva excepțional în ceea ce privește valorile naturale unde există solicitări de dezvoltare a anumitor infrastructuri  și unde societatea civilă cu preocupări ăn conservarea naturii consideră că mediul natural ar fi afectat , uneori în mod exagerat, necesităților de dezvoltare a unor localități.

De multe ori se exagerează pe termenul biodiversitate. Puțini reușesc să înțeleagă ce înseamnă acest termen. Să ne uităm la istoricul acestui termen și să luăm ca punct de plecare Conferința de la Rio în cadrul căreia a fost semnată Convenția privind biodiversitatea. Biodiversitate înseamnă totalitatea ființelor vii la nivel global, în toate formele. Asta include absolut tot, chiar și anumite specii pe care majoritatea populației nu le consideră de dorit, cum ar fi țânțari, muște, șobolani etc, toate aceste specii fac parte din biodiversitate. Când vorbim de conservarea elementelor de biodiversitate din ariile naturale protejate ne referim, în primul rând, la acele specii rare, care din cauza dezvoltării infrastructurii, arealul lor a fost restrâns tot mai mult iar prezența lor, în multe zone, este pusă sub semnul întrebării.

 Cât adevăr și câtă legendă este în privința așa-numitelor defrișări ale parcurilor naturale?  Există acest fenomen și dacă da care sunt măsurile adoptate de RNP-Romsilva pentru remedierea situației?

Și în cazul acestui subiect se pornește de la necunoașterea definiției termenilor utilizați. Termenul defrișare înseamnă înlocuirea totală a vegetației de pe o anumită suprafață în vederea schimbării categoriei de folosință. Este, însă, un termen care a prins la populație și, din păcate, multă lume îl folosește fără a-i cunoaște cu adevărat semnificația. De aceea și impactul acestei termen este mult mai mare. Una este să vorbești de tăieri și alta este să vorbești de defrișări. Dacă cineva consideră că tăierea unui arbore reprezintă o defrișare deja intrăm într-o sferă exagerată. În mod normal, în pădurile gospodărite se aplică tăieri, așa-numitele tratamente prin care se asigură continuitatea pădurii și trecerea de la o generație la alta a ecosistemelor forestiere.

Vreau să menționez că în România, prin tradiția silvicultorilor aș putea spune, modul de gospodărire a pădurilor a avut ca preocupare majoră imitarea proceselor naturale, dar comprimată la o scară de timp mult mai redusă. Dacă în cadrul unui proces natural regenerarea unei păduri se petrece în sute de ani și mă refer aici la speciile principale de arbori din România – stejar, molid, fag etc- în cazul intervențiilor aplicate de sillvicultori, acest ciclu este redus la 120-180 de ani, în funcție de condițiile locale din teren, de specii, de clasa de productivitate a pădurii respective, de mai mulți factori care sunt luați în considerare.

Practic, ca și în cazul proceselor naturale, în mod artificial, când arboretul a atins o vârstă considerabilă, 120-130 ani, sunt efectuate așa-numitele tăieri în ochiuri (îndepărtarea arborilor maturi pe o suprafață relativ circulară). Se deschid astfel niște „ochiuri” al căror diametru variază între 50-60 de metri, în vederea instalării semințișului și a apariției unei noi generații de pădure a cărei proveniență este aceeași cu pădurea în care se intervine, respectiv regenerare naturală.

În alte cazuri, în funcție de specie (ex. în fagete), se aplică rărirea într-o proporție mult mai puternică a arboretului bătrân tocmai pentru a se crea spații de dezvoltare a semințișului. Fiecare specie are anumite cerințe ecologice și mă refer aici, în special, la speciile forestiere. Anumite specii suportă umbrirea dată de coronamentul arborilor bătrîni într-o proporție mult mai mare până la vârste relativ înaintate cum ar fi bradul sau fagul, în timp ce alte specii, cum ar fi stejarul, au nevoie de  multă lumină, aproape imediat după ce au răsărit. De aceea se aplică intervenții diferite în funcție de temperamentul speciei pentru care se dorește regenerarea. După prima intervenție, în care se creează condițiile de instalare și dezvoltare a semințișului, urmează intervenții succesive la intervale de câțiva ani astfel încât semințișul instalat să beneficieze de condiții mai bune de dezvoltare în sensul accesului la lumină pentru că dacă nu voi deschide acele goluri create în structura pădurii, puieții respectivi  nu vor putea supraviețui. Bineînțeles, aceste intervenții au rolul de a crea condiții favorabile pentru semințișul deja instalat și totodată să creeze premise de răsărire a unor noi plantule în zonele de pe care au fost îndepărtați arborii batrâni.

Dacă nu putem vorbi de defrișări, putem, totuși, vorbi de identificarea unor zone de tăieri ilegale, mai mari sau mai mici, în aceste zone ale ariilor naturale protejate?

Cea mai mare parte a informațiilor apărute în mediul virtual, informații care vorbesc despre tăieri ilegale de lemn în anumite zone ale ariilor protejate, sunt legende. Nu afirm că nu s-au produs deloc tăieri ilegale în parcurile naturale și cele naționale. Ele s-au produs, însă, sunt la un nivel infinit mai mic decât ceea ce se afirmă în presă. De multe ori am fost sesizați pentru a verifica anumite aspecte ce vizau așa-zise defrișări în parcuri, în realitate vorbind de intervenții permise atât de legislația silvică, cât și de cea de mediu, cu respectarea normelor tehnice silvice. Poate au fost situații în care respectarea acestor norme nu a fost, dacă pot spune așa, de nota zece. Au fost, este adevărat, și lucrări tehnice care au fost efectuate mai neglijent, dar, vă repet, în marea majoritate a cazurilor sesizările semnalate s-au dovedit a fi tăieri care erau planificate în concordanță deplină cu prevederile amenajamentelor silvice și cu prevederile legislației specifice parcurilor naturale și naționale. Au fost și situații în care am identificat tăieri neautorizate, tăieri pe care colegii de la administrațiile parcurilor ni le-au semnalat, iar noi am sesizat, la rândul nostru, organele competente – Garda Forestieră, Garda de Mediu – pentru a lua măsuri.

O parte din aceste probleme s-au petrecut în pădurile retrocedate, unde, din păcate, nu în toate cazurile este asigurată o pază eficientă, iar pe de altă parte controlul nostru este mai dificil..

 Care este relația pe care o aveți cu ONG-urile?

În general, avem o relație bună cu ONG-urile sau cel puțin cu ONG-urile cu care am colaborat și colaborăm în mod tradițional. Este adevărat sunt și ONG-uri cu care fie n-am colaborat, fie am avut o colaborare dificilă încă de la început și, în consecință, am renunțat. Romsilva a dat dovadă de multă bunăvoință, însă, unele ONG-uri au arătat că au o altă viziune, să nu spun alte interese, față de cele ale aplicării unui management pragmantic al ariilor naturale protejate, respectiv al unui management durabil al padurilor.

Spre exemplu, la un moment dat, am fost sesizați de un ONG care ne spunea că există tăieri ilegale într-o arie naturală protejată. Au agitat pe toată lumea, se vorbea de defrișări masive… mult tam-tam. Când am verificat, aceste tăieri erau produse în statul vecin, în Sebia. I-am informat pe cei de la ONG care au continuat să ne acuze că nu luăm măsurile adecvate!!!

În alt caz, ni s-a propus, de către alt ONG, o colaborare pentru amplasarea unor panouri informative. Am fost de acord. Au venit cu niște teze, informații despre speciile din zona respectivă care nu corespundeau realității. Le-am atras atenția că informațiile lor sunt eronate, atât în ceea ce privește prezența speciilor în teren, cât și în ceea ce priveste descrierea speciilor . În urma acestor observații s-au supărat și ne-au spus că dacă nu ne convine nu avem decât să le corectăm, dar să nu omitem sa menționăm pe panouri că acestea au fost realizate de ei. Cu  toate acestea, RNP-Romsilva rămâne, ca întotdeauna, deschisă oricărei colaborări cu ONG-urile…

 Un interviu realizat de Iulian Badea