Lecția de profesionalism. Constantin Săvulescu, despre Legea Cadastrului!

Cotidianul online „Cronica Română” prezintă punctul de vedere (pe cât de pertinent, pe atât de argumentat și pliat pe realitatea acestui domeniu! ) prezentat, pe blogul său, de reputatul prof.univ.dr.ing. Constantin Săvulescu, o personalitate în domeniul cadastrului,  față de controversatul proiect de lege a cadastrului.

Punctele de vedere ale profesioniștilor în domeniul cadastrului (tot mai puțini, din păcate, în ultimii ani! ) ar trebui să fie luate în calcul, urgent, de așa-zișii decidenți din domeniu, în realitate o adunătură de indivizi, cățărați pe căi obscure în funcții de decizie, care risipesc nonșalant banii de care este așa mare nevoie și care se comportă ca niște satrapi convinși că își pot permite orice. Fără să răspundă în fața nimănui!

Lăsați, domnilor, profesioniștii să facă ordine la ei în ogradă…

Vă prezentăm, în continuare, punctul de vedere al reputatului profesor Constantin Săvulescu, apărut pe blogul acestuia…

„Către sfârșitul lunii decembrie 2015, în nume propriu, am transmis Ministerului Dezvoltării Regionale și administrației publice o serie de observații privind proiectul de lege a cadastrului publicat pe site-ul său.
Sunt convins că respectivele observații au fost fie trecute cu vederea, fie – în cel mai bun caz – trimise la ANCPI care nu putea decât să le considere nejuste. Așa m-am hotărât să le pun pe blog în ideea că s-ar putea să mai fie și alții care să împărtășească măcar o parte dintre opiniile pe care le-am exprimat.
Pentru că observațiile transmise la minister erau într-o formă ”tehnică” oarecum aridă, mi-am propus că încerc să le fac mi ”digerabile” și mai larg accesibile, ”condimentând puțin prezentarea. Mie teamă că tot plictisitoare a rămas, dar sper totuși să prezinte un oarecare interes pentru o parte dintre cei care ajung să citească aceste rânduri.

1. Ce este cadastrul

Presupun că mulți dintre cei (puțini) care vor avea curiozitatea și răbdarea să citească aceste rânduri vor fi tentați să sară peste această ”introducere”, că doar ”toată lumea știe ce este cadastrul!”. În realitate, cel puțin în uzanța românească, există interpretări diferite ale termenului, așa cum va rezulta chiar din observațiile de mai jos privind ”legea cadastrului”.

Așa cum voi proceda de mai multe ori în cele ce urmează, voi apela mai întâi la ”Dicționarul Explicativ al limbii române” (DEX) elaborat de Academia Română. Procedez astfel pentru că, în opinia mea, DEX-ul, ca ”lege a limbii române”, ar trebui să fie referința în interpretarea semnificației oricărui termen folosit în texte emise de autoritățile statului, fie acestea legi, ordonanțe, norme, comunicate etc.

Dintre cele trei semnificații prezente în definiția alăturată, voi reține deocamdată doar pe cea de a doua, adică ”registru oficial în care sunt trecute datele de identificare a proprietăților funciare pe un anumit teritoriu”. Alegerea semnificației respective este determinată în primul rând de subiectul articolului de față, respectiv – legea cadastrului. Pentru ”cadastru” în prima și a treia accepțiune nu cred că este nevoie de o lege ci, eventual, de norme tehnice sau de tehnologii.

Mai trebuie lămurit și atributul ”funciar” din semnificația termenului ”cadastru” pe care am reținut-o pentru ceea ce intenționez să discut aici. Pentru ”funciar” voi prelua din DEX doar referința la proprietatea asupra pământului (terenurilor).

Cu aceste precizări ”semantice”, voi spune că, în cadrul prezentei postări, prin cadastru se înțelege, în primul rând, evidența tuturor terenurilor care formează teritoriul unei unități administrative (comună, oraș, județ, … țară). Am făcut mențiunea ”în primul rând” pentru că, printr-o succesiune de ”întâmplări”, ”modernizări”, ”adaptări la specificul românesc” și ”îmbunătățiri”, am ajuns la actuala stare de lucruri în care ”cadastrul” (general și ne-funciar) are ca preocupare nu doar evidența terenurilor ci și a construcțiilor (pentru că și acestea sunt ”bunuri imobile”). După părerea mea această abordare este una dintre piedicile majore care fac din realizarea ”cadastrului sistematic” o misiune imposibilă (chiar și pentru Tom Cruise).

De altfel, semnificația ”cadastrului” pe care o folosesc aici este cea uzuală atât în România înainte de 1996 (chiar și pe timpul regimului comunist), cât și în cele mai răspândite limbi (Larousse: ”Ensemble des documents établis à la suite de relevés topographiques et d’opérations administratives, et destinés à permettre la détermination des propriétés foncières d’un territoire, la constatation de la nature de leurs produits et l’évaluation de leur revenu”; Webster’s Dictionary: ”A register showing details of land ownership and value”). Noi trebuia să fim originali și să facem un ”cadastru specific românesc”, sau – mai degrabă – trebuia inventate cât mai multe chichițe astfel încât să se împiedice realizarea cadastrului și ”oamenii noștri” să poată lua terenuri cu japca, mai ceva decât în ”vestul sălbatic”.

2. Necesitate

Este nevoie de o lege a cadastrului?

Încă de la apariția primelor organizări statale, pe lângă armată, justiție și finanțe (impunerea și culegerea dărilor), evidența proprietății asupra pământului s-a aflat printre instituțiile care s-au bucurat de atenția conducătorilor. Sub diferite forme, găsim cadastrul în Babilon, în Egiptul faraonilor, în Grecia lui Pericle, în Roma antică. Desigur, această preocupare pentru cadastru iese și mai pregnant în evidență în epoca modernă. Franța, Belgia, Olanda, statele germane, imperiul habsburgic au menținut instituții cadastrale puternice, aflate și astăzi în funcțiune pe cele mai multe dintre teritoriile care au aparținut acestora. Chiar și pe teritoriul fostelor principate române (Moldova și Muntenia) cadastrului i s-a acordat atenția cuvenită, așa cum o dovedește, printre altele, faptul că prima instituție de învățământ tehnic superior în limba română a fost școala de ingineri hotarnici înființată la Iași, la începutul secolului 19, de către Gheorghe Asachi.

Desigur, ca oricare altă instituție a statului, cadastrul nu poate funcționa fără existența unui cadru normativ corespunzător și coerent, format din legi și regulamente. România a avut acest cadru normativ până la instalarea regimului comunist în urma celui de al doilea Război Mondial. Într-un fel, se poate spune că și în perioada comunistă a existat un cadrul normativ al cadastrului, deși, în condițiile conceptului ”pământul – bun al întregului popor” acesta era practic lipsit de substanță și – evident – total nepotrivit în condițiile proprietății private.
După prăbușirea lui Ceaușescu, s-a dat repede, pe considerente electorale, Legea nr.18/1991 ”a fondului funciar”. Atât prin prevederile sale, cât și prin modul în care a fost aplicată, această lege și-a adus din plin contribuția la haosul actual din evidența terenurilor, haos de care au profitat din plin (și profită în continuare) urmașii ”nomenclaturii” comuniste.
La cinci ani după ”legea fondului funciar” s-a născut (în chinuri) legea nr. 7/1996 a ”cadastrului și publicității imobiliare”. Odată cu trecerea timpului ”malformațiile” inițiale ale legii au devenit tot mai evidente, așa că s-a tot încercat ”repararea” ei. Așa cum ușor se poate constata, numeroasele intervenții succesive (”operații estetice”), făcute ”pompieristic” și cu nepricepere (dacă nu chiar cu rea-intenție) au dus la monstrul actual.
Între timp a apărut și Legea nr. 287/2009, adică ”noul Cod Civil”, în care nu mai puțin de 40 de articole sunt consacrate cărții funciare (titlul VII din secțiunea 4, capitolele I-IV, articolele 876-915). Aceasta a determinat încă o serie de modificări și completări ale legii nr. 7/1996, lăsând însă neclarificate anumite aspecte tratate doar principial în Codul Civil.

Dată fiind situația descrisă sumar mai sus, cred că se poate afirma fără teama de a greși:

• Este obligatoriu să existe un cadru normativ (legi și regulamente) prin care să se asigure, la nivelul statului, evidența tuturor terenurilor care acoperă teritoriul național,
• România are un cadru normativ destinat să îndeplinească cerința de mai sus, dar acesta este depășit, incoerent și împiedică până la blocare acțiunea de inventariere a tuturor terenurilor existente pe teritoriul țării,
• Este imperios necesar ca în cel mai scurt timp posibil să se elaboreze un nou cadru normativ al cadastrului, prin care să se creeze condițiile legale pentru înregistrarea riguroasă și eficientă a tuturor terenurilor încă neinventariate, precum și preluarea tuturor datelor utile existente în sistemul actual.

De fapt, s-ar putea spune că ultima cerință dintre cele trei enunțate mai sus a fost deja îndeplinită. Astfel, cu mai bine de trei ani în urmă ANCPI a lansat (cu mândrie) proiectul atât de frumos și inspirat intitulat ”Proprietatea imobiliară fundament al politicii naționale și europene” pentru care a cheltuit peste 3 milioane de euro, proiect despre care am mai scris (https://consavulescu.wordpress.com/2015/06/18/proiectul-proprietatea-imobiliara-fundament-al-politicii-nationale-si-europene/) pe acest blog. Unul dintre rezultatele contractului amintit a fost și un proiect de ”Lege privind sistemul integrat de cadastru și carte funciară” despre care, de asemenea, am mai scris aici . Revin acum cu un text mai amplu în care am integrat și observațiile transmise de mine în urma invitației publicate pe site-ul Ministerului dezvoltării regionale și administrației publice .

Așa cum am mai spus, cred în continuare că acest proiect de lege, chiar dacă vine cu unele modificări pozitive față de actuala lege nr. 7/1996 ”a cadastrului și publicității imobiliare” (pe care ar urma să o înlocuiască), în fond nu face altceva decât să preia fără discernământ critic cea mai mare parte a cadrului normativ existent care, după aproape 20 de ani de cârpeli repetate se dovedește a fi ineficient și contraproductiv.

3. Deficiențele proiectului de lege „privind sistemul integrat de cadastru și carte funciară”

În cele urmează voi încerca să arăt care sunt, în opinia mea, o parte dintre deficiențele proiectului de lege elaborat de ”Stoica & Asociații” cu sprijinul Băncii Mondiale (tot banii noștri) și al specialiștilor din ANCPI. Doar ”o parte” pentru că sunt prea multe pentru a fi descrise toate într-un asemenea text. De asemenea, nu am acordat atenției structurării logice a textului de față pentru că aceasta presupunea un efort suplimentar (pe care n-am avut ”chef” să-l depun) și pentru că am urmat în mare măsură structura proiectului de lege care numai logică nu este.

3.a. Nu este clarificat obiectul înregistrării cadastrale

Primele 9 articole ale proiectului de lege formează capitolul I, intitulat ”principii și funcții”. În ele de vorbește despre ce este ”sistemul integrat de evidență a imobilelor”, lăsând să se înțeleagă din descrierea ”componentei tehnice” că imobilele ar fi ”terenurile sau construcțiile”, fără însă a defini explicit semnificația termenului ”imobil”. Abia în capitolul II (”Definiții”) care conține un singur (!) articol (cu numărul 10), se găsește o trimitere la Codul Civil (legea nr.287/2009). Aici găsim o ”definiție”, preluată din legea 7/1996 și ușor cosmetizată: ”Prin imobil … se înțelege una sau mai multe parcele de teren alăturate, … cu sau fără construcții …”.
Îmi amintesc ce declarații laudative s-au putut auzi la adoptarea actualului Cod Civil, ce ”operă măreață”, ”cel mai modern din Europa” etc. Se pare că este așa de grozav și pentru că pentru elaborarea lui s-ar fi cheltuit în jur de un milion de euro. Acum, citind definiția dată pentru imobil (ca obiect al înscrierilor în cartea funciară!) încep să cred că din nou avem de a face cu bani aruncați degeaba.

Bineînțeles, nu putea să lipsească un pleonasm: ”parcelă de teren”, de parcă parcela ar putea fi de sau din altceva.

Oricum, citind definiția respectivă, eu cred că un om ”obișnuit” înțelege că, pentru cartea funciară, ”imobil” înseamnă teren, oarecum logic, dat fiind că ”funciar” se referă la pământ. Prin precizarea ”cu sau fără construcții” eu pot înțelege că s-a dorit să se sublinieze că imobil tot teren înseamnă, chiar dacă există și construcții pe el. Sunt convins că un jurist poate susține că definiția respectivă arată ”fără putință de tăgadă” că prin imobil se înțelege și construcția, ”pentru că legiuitorul a avut grijă să precizeze cu sau fără construcții”, că doar de asta sunt făcute legile noastre: să fie interpretate și să avem procese!
În aceeași ordine de idei, prin utilizarea pluralului verbelor (”situate”, ”sunt identificate”) care se acordă cu ”parcele” și nu cu ”imobil”, se înțelege că ”numărul cadastral” individualizează parcela și nu imobilul. Nu este clar dacă această interpretare este chiar cea intenționată de Codul Civil și pot doar presupune că este o greșeală ”de exprimare”. Proiectul de lege în discuție nu numai că nu clarifică astfel de exprimări lacunare sau interpretabile, dar chiar adâncește deruta adăugând numeroase prevederi similare din care fiecare este liber să înțeleagă ce vrea, lăsând cale deschisă pentru abuzuri și șicane, toate sprijinite pe ”litera legii”.
Pentru ca deruta ”omului obișnuit” să fie completă, în același Cod Civil, la art.537 se găsește încă o definiție pentru (bunul) imobil, mult mai explicită și mai clară decât cea de la art.876. Definiția de la art.537 este explicită și clară pentru că a fost preluată din vechiul cod civil, acesta fiind la rândul lui preluat din codul civil francez (adoptat în anul 1804!). Pot presupune că existența celor definiții se justifică prin faptul că la art.537 este vorba de ”bun imobil” în general – ca obiect al unui drept patrimonial, în timp ce la art.876 este vorba de imobil într-un sens mai restrâns, ca obiect al înscrierii în cartea funciară.
Până la urmă, cu sau fără definiție, citind atât prevederile din Codul Civil privind înscrierile în cartea funciară, cât și unele dintre prevederile proiectului de lege privind ”sistemul integrat”, din context se deduce fără echivoc faptul că, pe lângă teren, și construcția face obiectul înscrierii în cartea funciară, ceea ce se putea preciza de la început măcar în legea cadastrului, dacă nu s-a făcut în Codul Civil.

Rămâne totuși o problemă care, de asemenea, ar fi putut și ar fi trebuit rezolvată în legea cadastrului: definiția construcției (ca obiect al înscrierilor în cartea funciară). Sigur că și aici se poate obiecta: ”Ce definiție?! Oricine știe ce înseamnă ”construcție”! Mie mi se pare că și ”construcție” este unul dintre termenii al cărei înțeles diferă de la o persoană la alta, situație care ar fi impus definirea sa prin lege, lăsând cât mai puțin loc pentru interpretări mai mult sau mai puțin abuzive din partea celor chemați să aplice legea, sau să vegheze la respectarea ei.
Astfel, în cel puțin un articol din lege (art.95) se face referire la construcții ”permanente” (care se clasifică ”după destinații stabilite conform legii” – care lege?), iar în altul (art.204) – la construcții ”provizorii”, ambele categorii fiind obiect al înscrierilor în cartea funciară, fără a preciza cum trebuie interpretat atributul ”permanent” (nici măcar piramida lui Keops nu este ”permanentă”) și – respectiv – ”provizoriu”.
Altfel, dacă tot s-a ajuns la ”construcții”, autorii proiectului de lege nu puteau lăsa să le scape ocazia de a mai trece încă odată pe lângă limba română. Cum ”bloc” (de apartamente) nu sună suficient de elevat și de englezit, s-au gândit să-i spună ”condominiu” (art.203), omițând faptul că acest termen are deja o semnificație de mult acceptată în limba română, total diferită de cea sub care este utilizat în lege. Poate că merge și așa, dar măcar să fi pus pe undeva că ”în prezenta lege prin ”condominiu” se înțelege ”bloc de apartamente” (sau ce cred autorii proiectului că se înțelege).

3.b. Conține multe formulări incorecte, imprecise și inutile

Eu cred că o lege nu trebuie să se adreseze doar unui grup restrâns de specialiști în drept sau în domeniul pe care intenționează să-l reglementeze. Prin natura sa, legea trebuie astfel formulată încât să poată fi corect înțeleasă atât de cei însărcinați s-o aplice, cât și de cei pe care îi privește aplicarea ei. Citez din Art.8,al(4) al legii nr.24/2000 (privind normele de tehnică legislativă): ”Textul legislativ trebuie sa fie formulat clar, fluent si inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce”. Chiar dacă nu este specificat explicit, mi se pare evident că, de asemenea, trebuie respectate regulile de exprimare în limba română.

La exemplele deja date, mai prezint în continuare câteva, nu toate (pentru că ar trebui să reproduc aici cel puțin 50% din textul legii) și nici pe cele mai reprezentative (pentru că selecția și clasificarea lor este dificilă și subiectivă).

3.b.1. Sistem integrat de cadastru și carte funciară

Se pare că se dorește schimbarea denumirii legii. Personal nu văd rațiunea acestei modificări atât timp cât cele două legi nu vor coexista (viitoarea lege, cum o fi aceasta numerotată și denumită, o abrogă pe actuala nr. 7/1996). Deranjează, însă, utilizarea obsesivă a sintagmei ”sistem integrat” reluată de aproape 90 de ori în textul proiectului de lege. Sintagma respectivă este o ilustrație perfectă a limbii de lemn adoptate de puzderia de ”doctori” și ”super-specialiști” din generația spontanee care populează acum funcțiile de conducere din instituțiile statului. Că o folosesc în discursuri, în ”show-uri” la televizor sau în postări pe rețelele de socializare – este treaba lor. Dar să o pui în titlul unei legi și apoi să o tot repeți în textul acesteia, mi se pare inadmisibil. Orice om cu oarecare educație (să zicem la nivel de bacalaureat) ar trebui să știe că un ”sistem” nu poate fi altfel decât ”integrat” pentru că, prin definiție, integrează mai multe elemente distincte. Tot așa cum, de exemplu, nu spunem ”sistem solar integrat” în loc de ”sistem solar” (deși ”integrează” un astru, mai multe planete, sateliți ai planetelor, asteroizi, comete, meteoriți etc.) și nici ”sistem integrat de învățământ” în loc de ”sistem de învățământ” (deși ”integrează” mai multe cicluri de pregătire, cadre didactice de diferite nivele, elevi și studenți, metode de verificare și evaluare a cunoștințelor, școli etc.), la fel nu se poate spune ”sistem integrat de cadastru”, mai ales că nici nu e clar ce ”integrează”.

3.b.2. Ce este „sistemul integrat”?

Răspunsul poate fi găsit în art.2,al(1): ”Sistemul integrat […], denumit sistemul integrat, este sistemul […]”. Și pentru că aceasta nu era de ajuns, se mai adaugă precizările ”de importanță națională” și ”la nivel național”.
Și încă o precizare aparent importantă, din moment ce s-a simțit nevoia includerii în lege: sistemul nu este doar ”integrat”, ci este și ”unitar”. Pentru acest exemplu, ca și pentru altele din aceeași categorie a ”utilității”, vreau să precizez că, în analiza unei prevederi din lege, printre altele, încerc să-mi imaginez cum ar fi afectate înțelegerea, aplicarea și respectarea normei dacă ar lipsi unele cuvinte din aceasta, sau chiar prevederea în întregime. În cazul de față (nu cel mai reprezentativ), cum ar fi suferit înțelegerea, aplicarea și respectarea legii dacă, pentru concizie, ar fost omis atributul ”unitar”? Desigur, acest exemplu (cum spuneam, nu cel mai reprezentativ), dacă ar fi singular nici n-ar merita comentariul de față. Din păcate, nu este singular și o parcurgere chiar superficială a textului proiectului de lege va evidenția o adevărată beție a cuvintelor căreia nu-i găsesc altă explicație decât dorința de a epata (”iată o lucrare serioasă: peste 30 de mii de cuvinte; merită toți banii”). Eu nu știu câți bani s-au dat pentru ”lege”. Așa cum am spus deja, tot proiectul, în care a intrat și ”legea”, a costat peste 3 milioane de euro, sumă care mă face să cred că fiecare cuvânt din textul în discuție ”s-a cumpărat” cu cel puțin 10 euro. Foarte rentabil!
În legătură cu viziunea proiectului de lege asupra ”sistemului integrat”, găsim și alineatul (4) din același art.3. Aici sunt menționate trei componente ale sistemului (registrul de intrare + planul cadastral + cartea funciară), dar din formulare (”sistemul cuprinde”) nu este clar dacă acestea sunt toate, sau mai sunt și altele, pe lângă ele. De fapt, cred că aceasta este ”concepția” aflată în spatele multora dintre prevederile proiectului de lege: să înțeleagă fiecare ce vrea, astfel încât să poată veni apoi ”juriștii”, să dezbată și să ”interpreteze”.Obs-05CC-art.890
Pentru un om ”obișnuit”, care – asemenea mie – nu este familiarizat cu subtilitățile sistemului ”integrat”, poate apărea ciudată apariția, alături de planul cadastral și cartea funciară, a registrului de intrare (caietul acela în care sunt consemnate toate adresele, cererile, memoriile etc. care ”intră” într-o instituție). Nedumerirea ar trebui să dispară după ce citim (cu atenție) art.5,al(4). Rămâne un mister de ce registrul (”general”!) de intrare este ”explicitat” într-un articol unde se vorbește despre obligațiile autorităților și proprietarilor, dar aceasta este o problemă de ”tehnică legislativă” care depășește capacitatea de înțelegere a unui om normal, fiind accesibilă doar deputaților și senatorilor. Din textul alineatului respectiv aflăm că prin registrul de intrare ”se determină rangul înscrierilor în cartea funciară”. Nu se spune nimic nici despre ”rang”, nici despre cum se determină prin registru (vreo trimitere la o formulă de calcul sau la vreun articol științific) și – ca cititori profani ce suntem – suntem lăsați să bâjbâim în ceață. Bâjbâind, s-ar putea să ajungem la art.890 din Codul Civil, unde este clarificată chestiunea. Desigur, o trimitere la acest articol a fost considerată inutilă de autorii proiectului de lege (”oricine trebuie să știe ce înseamnă rangul înscrierilor!”). Deci, din Codul Civil, aflăm că ”rangul” reprezintă de fapt ordinea depunerii cererilor de înscriere în cartea funciară, fiind deci un atribut al înscrierii și nu al imobilului. Bineînțeles, în Codul Civil nu se face referire la ”registrul general de intrare”, de unde rezultă că acesta este modalitatea (”invenția”) prin care autorii proiectului de lege au găsit de cuviință să asigure stabilirea ”rangului” fiecărei înscrieri.

Situația descrisă în legătură cu ”rangul” înscrierilor în cartea funciară evidențiază două aspecte care pot fi generalizate la nivelul întregului proiect de lege:

• – În primul rând, modalitatea de evidențiere a rangului unei înscrieri este o soluție tehnică de implementare a unei prevederi legale. Normal, alegerea soluției tehnice nu ar trebui impusă prin lege, ci lăsată la latitudinea ”autorității competente”, aceasta având responsabilitatea transpunerii în practică a prevederilor legale, în mod eficient și riguros.
• – În al doilea rând, o analiză nu foarte profundă a soluției tehnice care ar urma să fie impusă prin lege (”registrul de intrare”), va arăta că aceasta pare să nu corespundă scopului urmărit. Așa cum se poate constata chiar din fragmentele reproduse aici din art.890 Cod Civil, la stabilirea ”rangului” trebuie luate în considerație atât momentul sosirii cererii (la nivel de secundă!), cât și modalitatea de transmitere a acesteia (fax, curier, poștă, email etc.), elemente care s-ar putea să nu rezulte din ”registrul de intrare”.

3.b.3. „Ordin cu caracter normativ”

Sintagma ”ordin cu caracter normativ al directorului general al autorității competente” apare de peste 30 de ori în textul proiectului de lege. Dacă pentru alte construcții, chiar mai scurte, s-a apelat la formula ”numit(ă) în continuare …”, s-a considerat, probabil, că procedând similar și pentru cea de față, s-ar leza înalta demnitate și autoritate a directorului general. De asemenea, o formulare de genul ”… stabilite prin normele autorității competente” n-ar fi fost corespunzătoare pentru că este prea concisă și nu evidențiază importanța directorului general!

3.b.4. „Informațiile se țin”

Una dintre componentele principale ale sistemului de evidență a imobilelor este baza de date. Așa cum îi arată și denumirea (”de date”), în baza de date sunt înregistrate (stocate, depozitate) date privind imobilele și nu informații (informațiile sunt rezultatul prelucrării datelor).
Pe de altă parte, ”formatele și suportul” constituie un aspect tehnic, care – în mod corect – este lăsat la alegerea ”autorității competente”. Totuși, cred că mult mai important decât ”formatul și suportul”, de exemplu, ar fi fost ca în lege să fie menționată obligația instituției (”autoritatea competentă”) de a asigura protecția datelor respective împotriva distrugerii lor accidentale sau intenționate.
Dacă, totuși, se aprecia necesară menționarea ”formatelor și suporturilor”, aceasta s-ar fi putut face printr-o formulare, mai concisă și corectă, de genul ”Datele privind fiecare imobil din evidență sunt înregistrate în formatele și pe suporturile stabilite prin normele autorității competente”.

3.b.5. Ce este cadastrul

La începutul rândurilor de față am încercat să răspund la întrebarea de mai sus, din perspectiva propriilor cunoștințe și convingeri. Acum vreau să prezint care pare să fie viziunea autorilor proiectului de lege asupra acestui subiect. Conform art.3,al(1): ”cadastrul este componenta tehnică a sistemului integrat …”. Aparent, aceasta poate să însemne că, pe lângă cele trei componente deja menționate în art.2,al(4) (1- registrul general de intrare, 2- planul cadastral și 3- cartea funciară), ”sistemul integrat” conține încă unul: cadastrul. De fapt, nu este chiar așa: din cuprinsul aceleiași prevederi aflăm că prin cadastru ”se realizează evidența imobilelor … prin planul cadastral”. Comparând prevederea din art.3,al(1) cu cea din art.2,al(4), lucrurile încep să se clarifice: cadastrul este planul cadastral (desigur, în concepția autorilor proiectului de lege, concepție agreată și de conducerea ANCPI care i-a și plătit pentru excepționala realizare). După ce s-a depășit o primă nedumerire, apare imediat alta: dacă ”evidența imobilelor situate pe întreg teritoriul României” se face prin planul cadastral, atunci la ce mai este nevoie de ”sistem integrat”?
Nu pot trece peste prevederile cuprinse în același art.3,al(1), fără a atrage atenția și asupra modului în care este formulată ultima propoziție: ”Evidența imobilelor se realizează prin identificarea, măsurarea, descrierea și atribuirea numerelor cadastrale.” Din această formulare, eu (ignorant în interpretarea limbajului juridic) înțeleg că, pentru a realiza ”evidența imobilelor”, trebuie ca numerele cadastrale să fie identificate, măsurate, descrise și atribuite!
Oricum, evidența imobilelor se realizează (se asigură) prin intabulare (înregistrarea în baza de date a sistemului de cadastru a atributelor tehnice și juridice – eventual și economice – ale fiecărui imobil) și nu prin ”identificarea, măsurarea …”. Desigur, pentru a face posibilă înregistrarea în evidență (intabularea) este necesar ca mai întâi să fie culese datele tehnice (prin măsurători) și datele juridice (prin colectarea actelor), dar culegerea datelor nu ar trebui confundată cu intabularea.

3.b.6. Ce este numărul cadastral

Definiția este dată în art.3,al(2) și – la prima vedere – pare corectă. Totuși, în România unități administrativ-teritoriale sunt comuna, orașul (unele orașe sunt municipii) și județul (a se vedea art.3,al(3) din Constituția României). Deocamdată, din practica ANCPI, se pare că prin ”unitate administrativ-teritorială” (UAT) se înțelege doar comuna și orașul sau municipiul (unități ”de bază”), județul fiind exclus. Această interpretare cred că poate fi acceptată, dar sub condiția să fie precizată pentru a nu lăsa loc de interpretare.
Pe de altă parte, art.876, al(3) din Codul Civil precizează că imobilul se identifică ”printr-un număr cadastral unic”. Cred că unicitatea numărului cadastral ar trebui asigurată cel puțin la nivel național, nu doar la cel al unității administrativ teritoriale (”de bază”), așa cum este practica actuală și cum pare să impună alineatul reprodus alăturat. Ce se întâmplă în cazul unei reorganizări administrative?
În sfârșit, pentru a permite o libertate mai mare la stabilirea structurii ”numărului” cadastral unic, ar fi util ca termenul ”număr” să fie înlocuit cu ”identificator”. Dacă se va considera necesar, atunci, prin normă a ”autorității competente”, ne-mai existând constrângerea ”număr”, se va putea specifica posibilitatea ca identificatorul cadastral unic să conțină și alte caractere în afară de cifre. De exemplu, este știut că în vechile cărți funciare ”numărul” includea frecvent semnul / (”per”) și nu era nicio nenorocire, ba chiar avea o anumită logică.

3.b.7. „Sistemul integrat” trebuie sprijinit

Principial, prevederile din alineatele (2) și (3) ale art.5 din proiectul de lege pot contribui semnificativ la optimizarea și eficientizarea atât ale proceselor de culegere și înregistrare a datelor, cât și ale structurii bazei de date cadastrale. Toate acestea, însă, sub condiția să fie exprimate corect și fără echivoc.
În primul rând, alineatul (2) mi se pare inutil: este interesul oricărui deținător al unui drept real ca acesta să fie intabulat, indiferent că deținătorul dreptului este persoană fizică sau juridică. Pentru situațiile în care deținătorul dreptului real nu vrea (sau nu poate) să-l intabuleze, există prevederi în Codul Civil și în alte legi speciale. Desigur, formularea ”au obligația de a sprijini … prin punerea la dispoziție …” este încă un exemplu de beție a cuvintelor și de ”învârtit în jurul cozii”: dacă în loc de toată polologhia aceea ar fi scris ”transmit datele și informațiile”, nu era bine!
În al doilea rând, cred că alineatul (3) ar trebui reformulat pentru a exprima cât mai clar în ce trebuie să constea sprijinul autorităților publice și a instituțiilor statului (în nici un caz ”sprijin de altă natură”). Menționez că există în proiectul de lege prevederi în care se arată, de exemplu, ce obligații are primarul în legătură cu derularea lucrărilor de cadastru pe teritoriul pe care îl deține. Cred că aici trebuiau avute în vedere acele instituții și autorități care întrețin sisteme informatice/informaționale în care sunt gestionate date cu relevanță pentru sistemul de evidență cadastrală, cum ar fi: Direcția pentru Evidenta Persoanelor si Administrarea Bazelor de Date, Registrul Electronic Național al Nomenclaturilor Stradale, Administrația Financiară, Institutul Național de Statistică (și altele). Se impune compatibilizarea bazei de date a sistemului cadastral cu bazele de date ale instituțiilor și autorităților respective, inclusiv transferul reciproc de date, precum și stabilirea responsabilităților pentru culegerea datelor (aceeași dată să fie culeasă și gestionată de o singură instituție, evitând suprapunerile și toate consecințele negative care decurg din aceste suprapuneri).

În cele două alineate, ca și în numeroase alte prevederi din textul legii, apare cuvântul ”obligatoriu” sau derivate ale sale (”au obligația”, ”sunt obligate”, …). În principiu, dacă nu se specifică altfel, toate prevederile dintr-o lege sunt obligatorii (de aceea este LEGE), astfel încât repetarea respectivă nu este necesară și nu face decât să încarce inutil textul.

3.b.8. Manual de „sistem integrat”

Orice persoană care – odată în viață – a urmat un curs de cadastru, sau a răsfoit un manual de cadastru, a avut posibilitatea să afle despre cele trei ”categorii” ale sale, respectiv ”cadastru tehnic”, ”cadastru juridic” și ”cadastru economic”, inclusiv despre semnificația și conținutul acestora.
Iată însă că acum vine ”legiuitorul” și decide că cele trei categorii sunt ”funcțiile sistemului integrat”, ceea ce, desigur, deschide noi perspective în studiul fundamental al fenomenului și presupune o abordare holistică cu implicații nebănuite atât pentru cercetarea științifică, cât și pentru aplicațiile practice.
Lăsând gluma la o parte, chiar era nevoie să se dedice nu mai puțin de patru articole de lege (art.6 … art.9) pentru a prezenta funcțiile cadastrului, fără a aduce nimic în plus față de ceea ce se poate afla din orice manual de specialitate? Și nici măcar nu sunt prezentate corect, ci tot în stilul pretențios, agramat și lipsit de substanță caracteristic aproape întregului text al proiectului de lege.

3.b.9. „Definiții”

Așa cum am mai spus, primele 9 articole din proiectul de lege formează Capitolul I, intitulat (pompos) ”Principii și funcții”. Din comentariile de până acum sper că se poate constata care sunt și ”principiile” și ”funcțiile”.

Capitolul 2, intitulat ”Termeni și definiții”, conține doar articolul 10 în care sunt enunțate 23 de ”definiții” ”indexate” de la a) până la w). Prezența unui ”glosar” în corpul unei legi este oarecum neuzuală, locul acestuia fiind mai curând într-o normă sau într-un regulament emise în scopul aplicării legii. Pe de altă parte, dacă tot au fost puse, măcar să fie clare, corecte și – mai ales – să servească înțelegerii exacte a celorlalte prevederi din lege, ceea ce – din păcate – nu numai că nu se întâmplă, ba chiar se poate spune că-și aduc din plin contribuția la caracterul confuz, interpretabil și contradictoriu al textului, în ansamblul său.
Câteva exemple:
Parcela. Este cea mai concisă definiție dintre cele 23 ale articolului 10. Conform definiției din proiectul de lege, două sau mai multe proprietăți adiacente având aceeași folosință (arabil, de exemplu) formează o parcelă.

Sector cadastral și Tarla. Făcând abstracție de faptul că ”unitatea de suprafață” este metrul pătrat (dacă nu mă înșel, Sistemul Internațional de unități de măsură se învață prin clasa a VI-a, la Fizică), comparând cele două definiții cred că se poate spune că tarlaua este sector cadastral (sau invers).

Publicitate imobiliară. ”… este metoda tehnico-juridică prin care sunt sintetizate modalitățile …”! Există deci o ”metodă tehnico-juridică de sintetizare a modalităților”. Îmi și imaginez o instalație cu țevi, pompe și cazane în care se introduc modalități, se aplică metoda tehnico-juridică prin care se produce reacția de sinteză și iese publicitate.
Pentru comparație, am reprodus aici și art.18 Cod Civil în care publicitatea este definită la modul general. Particularizând articolul respectiv, s-ar fi putut scrie o definiție de genul: ”Publicitatea imobiliară este metoda prin care sunt făcute cunoscute drepturile, actele și faptele care se referă la proprietatea asupra imobilelor. Publicitatea imobiliară se realizează prin cartea funciară”, dar n-ar fi fost bine că pentru că era prea simplu și concis.

Extravilan și Intravilan.

Extravilan este ce nu este intravilan! Profund, impresionant și antologic!

Executantul. Bineînțeles, nu se putea fără o ”perlă” de exprimare: ”desfășoară activități”, dar nu orice activități, ci ”de efectuare a lucrărilor”!

În sistemul cadastral se efectuează lucrări care au ca finalitate înregistrarea în evidența cadastrală a caracteristicilor tehnice, juridice și economice ale fiecărui imobil. Această înregistrare se face pe baza unei documentații specifice (”documentația cadastrală”) a cărei corectitudine și corespondență cu realitatea sunt asumate, prin semnătură, de către o persoană autorizată. Aceasta ar trebui să fie o persoană fizică, nu una juridică (o firmă) care trebuie să dețină o specializare specifică (definită prin normele autorității competente) și să fi trecut printr-un anumit proces de selecție (de asemenea stabilit prin norme). O lucrare efectivă de cadastru (având ca finalitate un anumit set de înregistrări în baza de date a Sistemului Național de Cadastru și Publicitate Imobiliară) este recunoscută nu prin semnătura (și ștampila) firmei, ci a individului.
Dacă se consideră ”musai”, atunci ar trebui elaborat un regulament separat, de autorizare a firmelor și nu amestecate lucrurile, ca să nu se mai înțeleagă nimic, sau să înțeleagă fiecare ce-i place. De altfel, pentru a putea contracta o lucrare ”de specialitate” (înregistrare cadastrală pe un teritoriu dat, ortofotoplan la o anumită scară și pe o anumită întindere, aplicație informatică pentru gestiunea cărților funciare, conversia în digital a registrelor de inscripțiuni-transcripțiuni etc.) firma (”persoana juridică”) trebuie să îndeplinească anumite criterii, stabilite prin fișa de date a achiziției (experiență, cifră de afaceri, dotare, resurse umane etc.), criterii care diferă funcție de specificul lucrării și de întinderea acesteia. Mai trebuie avut în vedere și faptul că o firmă, prin natura sa, are o structură dinamică (oamenii vin și pleacă, echipamentele se uzează și sunt sau nu sunt înlocuite etc.) deci ”autoritatea competentă” ar trebui să urmărească în permanență (să inspecteze, cu tot tacâmul ”tradițional, că doar n-o să plece cu mâna goală) dacă firmele mai îndeplinesc sau nu condițiile de ”autorizare”.

Aici nu ar trebui să fie vorba de autorizarea unei persoane fizice pentru a ”desfășura activități de efectuare a lucrărilor … din domeniul cadastrului, geodeziei și cartografiei”, ci de autorizarea de a-și asuma responsabilitatea pentru documentația depusă în vederea înregistrării în sistemul de evidență cadastrală. Nu este vorba de ”dreptul” de a efectua lucrări de specialitate (acesta este dat prin diploma de absolvire a unei instituții de învățământ), ci de dreptul (recunoscut prin autorizare) de a semna documentația cadastrală. Nu cred că se pune problema ca autoritatea competentă să verifice (prin ”structura specială”) dacă o persoană care măsoară dimensiunile unui apartament, sau privește prin luneta unei stații totale, sau prelucrează pe computer datele preluate de la receptoarele GPS, sau scrie o aplicație de prelucrare a măsurătorilor topografice este sau nu autorizată (are ”dreptul” de a lucra).

Desigur, în spatele lucrărilor ”de cadastru” se pot găsi (și chiar se găsesc) foarte multe specializări și tehnologii (drept, topografie, geodezie, cartografie, fotogrammetrie, teledetecție, informatică etc.). Autoritatea nu trebuie să se preocupe de ”autorizarea” tuturor persoanelor care lucrează în toate aceste domenii, ci să aibă în vedere doar REZULTATELE, respectiv documentația necesară pentru înscrierea în baza de date a sistemului național și PERSOANA care își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea acestei documentații.

”Lucrările de specialitate” (geodezie, cartografie, …) pot avea ca scop obiective care ies total din sfera de preocupări a ANCPI. Se pot da numeroase exemple, dar am să mă rezum la unul singur: măsurători geodezice repetate efectuate în rețele de urmărire a stabilității construcțiilor și terenurilor. Specialistul care efectuează astfel de măsurători și semnează documentația cu rezultatele unei etape de observare trebuie autorizat de ANCPI? Documentația respectivă trebuie avizată și sau recepționată de ANCPI sau OCPI? Nu știu dacă așa ceva a fost în intenția celor care au elaborat proiectul de lege, dar, din textul acestuia, exact asta rezultă, ceea ce mi se pare inadmisibil pentru că ar transforma ”autoritatea competentă” într-un fel de căpcăun cu numeroase capete care să controleze și să coordoneze mai tot ce mișcă în țara asta în materie de geodezie, fotogrammetrie, topografie, sisteme informatice geografice, teledetecție, cartografie și orice are o oarecare legătură cu specializările respective. La urma urmelor, poate n-ar fi rău să existe o asemenea autoritate ”supremă” dacă prin asta s-ar economisi niște bani și ar crește calitatea lucrărilor respective, ceea ce, așa cum se poate ușor constata, nu se întâmplă. Dimpotrivă, ”căpcăunul” tot crește (recent a mai angajat câteva sute de funcționari), vrea mai mulți bani și mai multă putere. Există, totuși, o mică excepție. ”Căpcăunul” se transformă în mielușel când vine vorba de ”instituțiile din domeniul apărării, ordinii publice și al securității naționale” care-și pot realiza cu personalul propriu ”lucrările de specialitate”, inclusiv cele de cadastru și pot stabili (împreună cu ”autoritatea competentă”) modalitatea de intabulare a proprietăților imobiliare pe care le dețin.

3.c. Autoritatea națională competentă

O parte importantă din proiectul de lege (43 de articole) este rezervată prevederilor referitoare la ”autoritatea națională competentă” (Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară). Eu cred că cea mai mare parte din materia prevederilor respective trebuia lăsată pentru a fi stabilită prin Hotărâre de Guvern, acesta fiind cel care trebuie să aibă posibilitatea de a transpune în viață propria viziune, aprobată de Parlament (adică de ”Popor”) în concordanță cu prioritățile, posibilitățile și condițiile specifice unei perioade date. Legea ar trebui să fixeze doar principiile generale privind atât rolul instituției cadastrului, cât și principalele răspunderi care-i revin și atribuții care-i sunt acordate. Detalii precum numărul personalului de specialitate, recunoașterea vechimii, numărul și retribuția membrilor consiliului de administrație etc. nu ar trebui să apară în lege, fiind strict de competența Guvernului.

Chiar și simpla parcurgere a structurii titlului II (”Cadrul instituțional”) scoate în evidență atenția excesivă care se intenționează să fie acordată prin lege ”autorității competente” (să fie ”bătută în cuie” și să nu poată fi modificată decât prin schimbarea legii).
Parcurgerea, mai mult sau mai puțin atentă, a prevederilor cuprinse în cele 43 de articole dedicate ”cadrului instituțional” nu face decât să confirme această impresie, așa cum voi căuta să evidențiez în continuare prin câteva exemple.

”Autoritatea” exercită șase funcții (art.12): 1-planificare strategică, 2-reglementare și avizare, 3-control, 4-reprezentare, 5-administrare, 6-coordonare.
În cadrul fiecăreia dintre cele șase funcții, ”autoritatea” are mai multe ”atribuții” enumerate în cele șase alineate ale art.13: trei atribuții la ”planificare strategică” (toate constând în elaborarea de ”strategii”!), două la ”reglementare și avizare”, patru la ”control” (normal că aici sunt cele mai multe, că trebuie și ”controlorii” să trăiască), două la ”reprezentare”, trei la ”administrare” și (în sfârșit!) încă trei la ”coordonare”).
Până aici, aparent toate sunt bune și frumoase, chiar dacă pe ici pe acolo se mai poate ”cârcoti”.
Iată, însă că vine art.14 ca să clarifice cum stă treaba: atribuțiile din art.13 sunt doar ”aperitiv”, felul principal (atribuțiile principale) abia acum urmează. Și urmează nu mai puțin de 19 atribuții ”principale”, indexate de la a) la s), ultima fiind și cea mai ”tare” dintre toate: ”s) îndeplinește și alte atribuții ce au legătură cu activitatea specifică”.

3.c.2. Conducerea „autorității competente”

Așa dar, conform art.17 din proiectul de lege, ”autoritatea competentă” este condusă de un ”consiliu de administrație” format din 7 membri. Nu este clar, dacă ”directorul general, membru și președinte” al consiliului intră printre cei 7 sau este ”extra”. Trebuie să recunosc faptul că n-am reușit să găsesc nici un argument cât de cât rațional care să justifice necesitatea unui consiliu de administrație la o instituție a statului a cărei misiune principală este întreținerea și funcționarea sistemului național de evidență a imobilelor, indiferent cât de important și de complex ar fi acesta. Rămâne impresia că s-a dorit, asemenea multor altor ”consilii de administrație” să se asigure niște venituri suplimentare pentru ”oamenii noștri”. Impresia aceasta este întărită și de prevederea cu cei doi reprezentanți ai ”marilor contribuabili” (probabili ”contribuabili” la partid).
Și apropo de venituri, într-un alt articol (22) se prevede că membrii consiliului primesc o ”indemnizație de ședință” (plătită din bugetul ”autorității”) egală cu 20% din salariul de bază al directorului general. Cum ședințele au loc lunar (pot fi și mai dese), asta înseamnă o povară suplimentară de cel puțin 1,2 salarii de director general. Dar poate că merită, având în vedere precizarea ”numiți … exclusiv pe criterii de competență”. Din contextul altor articole, rezultă că numirile sunt făcute de către Primul Ministru, la propunerea Ministrului dezvoltării regionale și administrației publice. Dată fiind experiența de până acum și observând cum se fac numirile acestea, putem să nu ne facem griji: cu siguranță, atât directorul general, cât și membrii consiliului de administrație vor fi cei mai competenți posibil!

Având în vedere durata mandatului (șase ani!) ca și condițiile foarte restrictive de revocare (la propunerea ”motivată” a ministrului dezvoltării regionale, pentru ”încălcarea gravă a legii” sau pentru ”deficiențe grave constatate”) este clar că se dorește să se asigure ”stabilitatea” conducerii ”autorității competente”. În sine, aceasta nu este un lucru rău, o fluctuație excesivă la conducerea oricărei instituții fiind de natură să afecteze grav activitatea acesteia. Însă în condițiile actuale din România, când aproape totul funcționează prost, mi se pare un act iresponsabil și total contraproductiv să ”înțepenești” un grup de oameni la conducere unei instituții care nu s-a remarcat prin realizări deosebite ci – mai curând – dimpotrivă.

Nu pot încheia aceste observații privind conducerea ”autorității” fără a menționa și prevederea cuprinsă în alineatul (6) din.art.19. Într-o formulare mai directă și mai concisă: ”atribuțiile și competențele directorului general și ale consiliului de administrație sunt stabilite de directorul general cu avizul consiliului de administrație”. Mai este ceva de comentat?

3.d. Regulament de avizare, recepție și înscriere…

Așa cum am mai spus, proiectul de lege preia în cea mai parte specificațiile din ”Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară”, aprobat prin ordinul numărul 700/2014 al directorului general al ANCPI. Repet: eu cred că o lege trebuie să stabilească principii și prevederi generale, aspectele de detaliu urmând a fi tratate în norme și regulamente de aplicare, sau chiar rezolvate în activitatea practică pe baza prevederilor din lege și – dacă este cazul – din normele de aplicare. Cam așa stau lucrurile, de exemplu, cu respectarea legii circulației. Dacă prevederile ei sunt suficient de clare, atunci nu trebuie să cauți un articol care să-ți spună care este ordinea de trecere dacă într-o intersecție, din față vine un tramvai, din dreapta o salvare care semnalizează stânga, din stânga …. Ei, la legea ”cadastrului” nu este așa și se explică ce trebuie să faci când e ”înregistrare sporadică”, și când e ”înregistrare sistematică”, și ce conține planul parcelar, și ce conține documentația cadastrală și așa mai departe. Eu cred că prea multe dintre prevederile respective sunt aspecte de ”bucătărie”, tehnice, care mâine s-ar putea rezolva mult mai bine și mai corect altfel decât scrie acum în lege.

În sfârșit, cred că este foarte important ca în lege să fie clar separate aspectele privind ”cadastrul tehnic” de cele care se referă la înscrierile în cartea funciară, poate chiar în două legi distincte, chiar dacă s-a decis ca ambele activități să fie trecute sub ”umbrela” unei singure instituții.

Poate că o analiză obiectivă și competentă, apelând la practica altor țări care par să fie mai avansate decât noi în domeniul cadastrului, ar putea conduce la soluții și la prevederi legale care să determine blocajul în care se pare că ne găsim în acest moment.

3.e. Unde este Geodezia?

Pe mine, ca inginer geodez, mă deranjează și faptul că Geodezia pare să se fi pierdut prin hățișul actualelor prevederi din lege. A existat, pe vremea comuniștilor, Decretul numărul 305/1971, ”privind activitatea geodezică, topo-fotogrammetrică și cartografică”, abrogat prin legea 7/1996 fără a se pune în loc nimic similar. Trebuie să subliniez că mai toate prevederile din acest decret nu erau o invenție a regimului comunist ci au fost preluate și ”adaptate” din legea similară adoptată în fostul Regat al României. Alăturat am reprodus un articol, ales oarecum la întâmplare, din decretul 305/1971. Trecând peste ”precizările” specifice regimului (”nevoile propagandei”) sau specifice momentului (sisteme locale) trebuie remarcat că atât în 1971, cât și în timpul regatului, exista o ”lege a geodeziei”. În aceasta erau abordate practic toate lucrările specifice: scările uzuale ale hărților, protecția bornelor, reperelor și mărcilor, ținerea evidenței datelor și produselor specifice, calculul coordonatelor punctelor astronomice și al azimutelor Laplace, calculul deviației verticale astronomo-geodezice și a celei gravimetrice, calculul anomaliei gravimetrice (Bouguer și în aer liber) și altele asemenea. În prezent, asemenea prevederi nu mai există (nu mai sunt necesare?) sau sunt rătăcite prin diferite ordine ale directorului general.”