Adrian Vasilescu, o viață dedicată jurnalisticii și economiei! (I)

Adrian Vasilescu, de la 1 ianuarie consultant de strategie la Banca Națională, este o personalitate cu o mare notorietate. Cotidianul online Cronica Română i-a luat un amplu interviu, în care reputatul jurnalist și economist vorbește despre principalele etape profesionale din viața sa.

Un om extrem de agreabil, cu un birou inundat de cărţi, Adrian Vasilescu rămâne personalitatea care a fost ani de zile interfața dintre BNR și jurnaliști, mulți dintre aceștia avizi de senzațional. Dacă mesajele BNR au captat atenția și interesul mass-media, dar și ale milioanelor de români, acest lucru se datorează şi jurnalistului și profesorului de jurnalistică și economie, Adrian Vasilescu. Relația specială cu guvernatorul Mugur Isărescu, dar și cu ceilalți executivi din BNR ori cu membrii CA al BNR arată prețuirea de care Vasilescu se bucură de atâția ani.

Vă prezentăm, în continuare, prima parte a interviului cu Adrian Vasilescu, consultant de strategie la BNR.

Domnule Adrian Vasilescu, vă propun să privim prin timpul devenit trecut.Care a fost traseul dumneavoastră înainte de 1989?

Înainte de 1989? O etapă legată fundamental de gazetărie. Practic, am adunat cam 53-54 de ani de gazetărie. Am început să lucrez la Scânteia Tineretului în 1962. De altfel, încă din anii de liceu mi-am dorit să devin jurnalist. Primisem, în acest sens, unele încurajări. Mai mult, aveam convingerea fermă că sunt făcut pentru această profesie. Chiar și acum, după atâția ani de jurnalistică și profesorat în acest domeniu, iubesc cu patimă această profesie. De altfel, după 1990 am predat cursuri de publicistică economică şi de comunicare la ASE, la Universitatea București și la Școala Superioară de Jurnalistică. Sunt convins,astăzi, mai mult ca oricând, că jurnalistul trebuie să aibă nu numai o pregătire de specialitate, ci şi cultură generală, preocupări multiple. La baza acestei profesii rămâne însă talentul – un dat natural, cu care te naşti. Sunt convins că fără talent nu există gazetărie de vârf…

Într-adevăr fără talent și fără o pregătire asiduă nu poți depăși o fază de mediocritate deranjantă…

Această ipostază de mediocritate deranjantă, cum preferați să îi spuneți, este de fapt similară cu aceea de funcționar în domeniul presei. Pentru că jurnalistul cu priză la public, jurnalistul care vrea să fie citit și ascultat, trebuie să fie întâi şi întâi talentat. Mai departe, sunt obligatorii mai multe trepte de pregătire, de experiență. Un jurnalist cu greutate are nevoie de cel puţin zece ani de experiență. Pentru că talentul, singur, nu-i de ajuns. Jurnalistica este o profesie complexă și complicată.

Cum aţi ajuns jurnalist?

Îmi intrase în cap, încă din anii liceului, ideea că drumul cel mai sigur către profesia de ziarist trece prin Facultatea de Drept. Din păcate, am avut parte de un duș rece. La Facultatea de Drept era, pe atunci, o probă nedreaptă, preliminară, proba de dosar. Eu am terminat liceul în 1954 și m-am lovit de această barieră. Dosarul mi-a fost respins. Părinții mei, oameni gospodari, au adunat vreo 20 de hectare de pământ în proprietatea lor și, deși nu au făcut politică niciodată, erau vinovaţi de „delictul de agoniseală”. Aşa că eu, ca fiu al lor, nu am putut trece de proba de dosar.

Aţi avut vreo alternativă?

Părea că nu. Eu mă pregătisem pentru Drept. Nu mă interesa altceva. Cum însă Dreptul, pentru mine, devenise un drum închis, am căutat o cale de tranziţie. Am aflat, de la un prieten, că urma să se înfiinţeze o şcoală superioară de economie, postliceală, unde aveau să predea şi câţiva profesori „zburaţi” de la Academia de Studii Economice. Nu aveau nici ei dosare „sănătoase”. Am dat examen acolo. Şi cum nu se cerea dosar, am fost admis. Am absolvit cu specializarea contabilitate. De multe ori, glumind… serios în legătură cu profesorii extraordinari pe care i-am avut acolo, am povestit că profesorul Constantin Purcărete, tatăl marelui regizor Silviu Purcărete, era un profesor de contabilitate mai mare decât este fiul său, ca regizor! Îmi aduc aminte cu mare plăcere cum Constantin Purcărete umplea tabla cu tablouri care erau atât de clare și citibile, încât contabilitatea, o disciplină foarte complicată şi aparent rigidă, devenea clară și fascinantă.

Și, totuși, am văzut în CV-ul Dumneavoastră că ați absolvit Facultatea de Drept.

Aşa este. După încă o tranziţie: doi ani și ceva de armată. Între timp, apăruse o hotărâre a Ministerului Învăţământului, care prevedea că 15% dintre locurile de la Facultatea de Drept puteau fi ocupate fără proba de dosar. A fost şansa mea. Se dădea examen scris la istorie, la limba și literatura română, un examen oral la gramatică și un altul la Constituție. Concurența pe aceste locuri a fost acerbă. Am intrat la Drept şi… drumul meu în viață a mers mai departe așa cum l-am visat. Am intrat la Scânteia Tineretului, care nu era doar un ziar, ci şi o mare şcoală de ziaristică. Primul meu articol în Scânteia Tineretului l-am publicat în februarie 1962, pe când eram încă student. Ulterior am lucrat la Scânteia. De altfel, evenimentele din decembrie 1989 m-au prins acolo. Eram publicist comentator, o treaptă profesională râvnită în acea vreme.

Evident, după evenimentele din decembrie 1989 ați continuat cariera gazetărească…

După 1989, am lucrat concomitent la Curierul Național și la Economistul. O vreme. Apoi, înteţindu-se concurenţa în presă, în primii ani de după 1990, am optat pentru “Curierul Naţional”, un cotidian cu un tiraj mare, care ataca vârfurile alături de “Adevărul” şi “România liberă”. Am avut și colaborări cu televiziunile, în special cu Tele7 ABC, o televiziune puternică atunci.

Cum era viaţa la “Curierul Naţional”?

Grea şi frumoasă. Iniţiasem o rubrică – „Cursa leu dolar” – apărea zilnic, aşa că munceam pe brânci. Erau vremuri grele. Foarte grele. Inflaţia se tot umfla, în’93 atinsese 300%. Practic, prețurile creșteau cu o rapiditate extraordinară. Salariile, chiar dacă se indexau, nu puteau ține pasul cu prețurile! Viața se asprea pe fondul unei scăderi alarmante a puterii de cumpărare! Iar leul, pe piaţa valutară, se deprecia zilnic.

Care era, în acele momente, problema cea mai complicată a României?

Cultura economică. România făcea un pas uriaş, treceam de la o economie închisă, de comandă, la o economie deschisă, de piaţă liberă, şi societatea în ansamblu bâjbâia. Tranziţia, care ar fi trebuit să fie îndrăzneaţă şi cuprinzătoare,era timidă şi se desfăşura pe fâşii înguste. Din acest motiv socotesc, acum, că anul 1994 a fost un moment cheie al carierei mele. Guvernul Japoniei avea un program de calculator, prin care monitoriza jurnaliști din toată lumea. Și, în baza unor criterii pe care nu le cunosc, invitau, anual, jurnaliști din mai multe țări pentru a vizita Japonia. În 1994 am avut șansa ca invitat să fiu eu. A fost o vizită interesantă, chiar fascinantă. Am avut discuţii importante, pe care le-am considerat adevărate cursuri, la Ministerul de Finanţe, la Bursa din Tokyo, la Agenţia de Planificare, la Universitatea din Tokyo, la ziarul Asahi Shimbun şi în multe alte locuri-cheie ale societăţii japoneze. Vizita la Asahi Shimbun a fost tulburătoare. Eu veneam din România, unde ziarele aveau departamente de economie formate dintr-o mână de oameni. Curierul Național, bunăoară, își permisese o situație ieșită din comun, cu zece redactori în departamentul de economie. Astăzi, ce redacție își mai permite să aibă zece oameni doar într-un singur departament?

Departamentul de economie de la Asahi Shimbun grupa 109 jurnalişti. Dintre ei, 30 erau „alergătorii”, desfăşuraţi pe teren, cu mașini, cu motociclete ori cu biciclete, care alergau peste tot ca niște furnici pentru a culege știri. Aceștia trimiteau știrile în redacție, acolo unde era un dispecerat specializat în acest sens. La rândul său, dispeceratul împărțea aceste știri la departamentul de analiză, în care lucrau 70 de analişti. Ei făceau dosare pentru știrile primite. Niciunul dintre cei 30 plus 70 nu semna în ziar. Unii strângeau știrile, ceilalți făceau analizele. Comentariile erau scrise şi semnate de cei din grupul de nouă. Ei erau comentatorii: jurnalişti de elită, cu nume cunoscute. Când am revenit de acolo, le-am povestit studenţilor mei de la ASE, la cursul de publicistică economică, despre lecția de la Asahi Shimbun. Le-am spus că, din nefericire, nu în timpul vieții mele, dar nici în timpul vieții lor, nu vor avea şansa să lucreze în România într-o asemenea redacţie. Dimineaţa vor fi nevoiţi să fie alergători, să adune informațiile, apoi, în redacție, să fie analişti şi, în final, să redacteze articolul şi să-l semneze.

Presa anului 2015 a ajuns, din păcate, într-o situație extrem de delicată.Cine putea oare bănui în urmă cu 15-20 de ani că se va ajunge aici?

Oricât de lucid am încercat să privesc în viitor, nu am întrezărit în vremurile acelea grele, din anii ’90, accentul pe tabloidizare pe care îl resimţim azi. Ca să avem analize e nevoie de analişti. De jurnalişti cu talent, cu orizont cultural, cu pregătire de specialitate temeinică. Iată o temă de reflecţie. Şi de acţiune.

Anul viitor, veţi împlini 20 de ani de când lucrați la Banca Națională. Cum a fost primul contact cu BNR? Cum ați ajuns să lucrați aici?

În 1996, vara, am primit un telefon, acasă, de la secretarul general BNR de atunci, Cristian Păunescu, care m-a invitat să avem o discuție. A fost, de fapt, începutul unei discuţii… care a durat mai bine de două luni. Era o conjunctură foarte bună pentru mine: aveam cursuri universitare, lucram la mai multe publicații, aveam libertate foarte mare, puteam studia în bibliotecă. Eram deseori invitat la Eximbank, unde aveau loc dezbateri pe teme actuale ale economiei de piață. Apoi, ca jurnalist, aveam şansa de a călători în lume. Lecția japoneză nu a fost nici pe departe singulară. Prin urmare,   îmi venea greu să-mi schimb profesia. Totuşi, după multe discuții, am acceptat. Postul pe care am fost chemat să lucrez la BNR era cel de director al Direcției de Comunicare. Practic, mi se încredința gestionarea strategiei de comunicare a Băncii Naționale. La BNR am realizat că a face față într-un post de comunicator implica o înțelegere în profunzime a mecanismelor Băncii Naționale. Şi a politicii monetare. A fost de fapt o şcoală, pe care am urmat-o din 1996 până la sfârșitul anului 1999, când guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a primit un mandat de premier pentru un an de zile. Şi-a făcut o echipă cu specialiști din Banca Naţională, între care Lucian Croitoru, Valentin Lazea, Cristian Păunescu. Din această echipă am făcut parte şi eu, aşa că în anul 2000 am lucrat pentru Guvern. A fost o experiență importantă. După 2000 am revenit la Banca Naţională, unde au urmat alţi ani de învățătură. Vedeţi, de altfel, că locul meu de muncă seamănă mai mult cu o bibliotecă decât cu un birou.

Un interviu realizat de iulian Badea

Partea a doua a interviului cu Adrian Vasilescu, consultant de strategie la BNR, va fi publicată luni, 1 iunie.